Teatru cu casa deschisă

Strada Șipotul Fântânilor e minusculă și şerpuieşte spre parcul Cişmigiu, o zonă a Bucureştiului în care locuiesc mulţi actori şi muzicieni în vârstă, ceea ce mă face să presupun că în regimul trecut statul le‑a alocat apartamentele, considerând‑o o zonă boemă. Acum 10 ani, când scriam la o revistă pentru bărbaţi, treceam adesea pe acolo în drum spre parc, unde, în zilele frumoase, luam prânzul cu un prieten. Pe‑atunci locuiam în Berceni, un cartier pe care‑l detestam, şi visam să ajung într‑unul din acele blocuri vechi.

S‑a întâmplat în 2005, când, printr‑o întâmplare, am cumpărat apartamentul în care locuise regizorul Cristian Mungiu. Că zona face astăzi parte din viaţa mea o ştiu mulţi. Va apărea şi pe harta Areal teatral bucureştean, ca gazda lorgean theatre.

La sfârşitul lui 2008, când mi‑a venit ideea de a organiza primele reprezentanţii, în mintea mea s‑au combinat trei surse: conceptul de la Miercurea lejeră de la Centrul Naţional al Dansului (prezentarea unor fragmente din piese în lucru ale profesioniştilor şi încercări performative ale neprofesioniştilor), o anecdotă auzită la un master de dramaturgie despre nişte actori ruşi care prezentau monoloage într‑un apartament din Paris şi, mai ales, episodul din Seinfeld în care Kramer găseşte un decor de show TV şi‑şi transformă casa într‑un platou de televiziune.

Atunci nu ştiam nimic despre antropologia teatrală, despre teatrul ambiental, despre ideea sociologului Erving Goffman că viaţa cotidiană e ca un spectacol. Eram un jurnalist freelance care nu se mai regăsea în scris, fie el de presă sau literatură. De când renunţasem la viaţa de birou – sau, mai bine spus, de când renunţase ea la mine –, încetasem treptat să mă văd doar ca un slujitor al condeiului şi voiam să explorez alte modalităţi de exprimare.

Numele teatrului a fost ales uşor, lorgean theatre, „lorgean” fiind cuvântul care mă însoţeşte ca papagalul de pe umărul lui Long John Silver. Scris fără majuscule, ca să mă ţin departe de Artă, în sensul plin de emfază din prezentările şi cronicile oficiale. Am privit teatrul mai mult ca pe un teren de joacă care îmi oferea atât posibilitatea să intru în contact direct cu mediul artistic, cât şi să experimentez idei artistice într‑un mod pe care, teoretic, îl puteam controla în totalitate, de la conţinut, la numărul şi chiar numele spectatorilor.

Pe 18 decembrie 2008, la prima reprezentaţie, în faţa blocului meu se strânseseră aproximativ 20 de invitaţi. Patru dintre ei urmau să performeze, fără să ştie care sunt sau ce vor face ceilalţi. Performerii nu erau plătiţi, iar spectatorii nu plăteau bilet – reguli păstrate şi azi. Tot ce ştiau e că trebuie să aducă un obiect care pentru ei simboliza singurătatea. Eu ştiam distribuţia şi ordinea, dar nu şi conţinutul şi, cu atât mai puţin, efectul performărilor. (Performer e o denumire generală pentru cineva care se produce în faţa unei audienţe. Poate să fie actor, dansator sau poet. La nivel social, fiecare apariţie publică presupune o performare.)

Spectatorii au urcat pe rând la etajul nouă, ajungând în ceea ce pentru mine este livingul, iar pentru ei un spaţiu mic şi întunecat care îi forţează să se înghesuie cu oameni necunoscuţi, ca într‑un vehicul de transport în comun. Performerul/plasatorul care i‑a întâmpinat şi direcţionat a intrat ultimul. După ce a lăsat geanta cu obiectele primite sub neon, am apărut eu, amfitrionul, rostind un discurs care conţinea regulile jocului:

Doamnelor şi domnilor
În timpul acestui spectacol
Vă rugăm să vă închideţi telefoanele mobile
Vă rugăm să nu consumaţi băuturi alcoolice
nici droguri
de asemenea, vă mai rugăm
nu trântiţi uşile
nu părăsiţi incinta
nu vorbiţi cu străinii
nu călcaţi iarba
nu trimiteţi spamuri
nu parcaţi în dreptul garajului
nu vă părăsiţi ţara
nu vă proiectaţi iluziile asupra celorlalţi
nu hrăniţi animalele
nu aruncaţi hârtii în veceu
feriţi raza macaralei
accesul cu iubiţi, copii, animale cu blană, rotile, îngheţată, ţesuturi vii, pachete voluminoase, sticle de coca cola, pungi de plastic, mileuri, produse de panificaţie e strict interzis! În rest, putem să facem orice: suntem singuri acasă!

A urmat un monolog, apoi un performance a cărui primă acţiune consta în aprinderea luminii. Spaţiul s‑a transformat brusc într‑o sufragerie obişnuită, înţesată de oameni. În timp ce Cătălina a stat nemişcată timp de şapte minute, spectatorii, neştiind cum să reacţioneze, au cercetat locul şi vecinii. Au urmat alte două momente, o tentativă de învăţare a unui text de faţă cu spectatorii şi încă un monolog. La final, am deschis geanta cu obiecte – şosete şi mănuşi desperecheate, căşti, periuţe de dinți – şi i‑am rugat pe proprietari să le povestească istoria.

Tema aleasă, singurătatea, a transformat această parte a spectacolului într‑un fel de terapie publică. Un studiu aprofundat al obiectelor aduse la Home Alone ar putea sta într‑o dizertaţie pe tema singurătăţii exprimate prin cultura materială. Cele aproape o sută de obiecte, păstrate în două cutii de carton sub rafturile din bucătărie, şi poveştile lor pot fi baza unei investigaţii solide asupra felului în care oamenii relaţionează cu acest sentiment/stare/mod de viaţă. Deşi cea mai întâlnită reprezentare a singurătăţii a fost prin obiecte care exprimă disoluţia de cuplu, ascultând şi recitind poveştile scrise de foştii spectatori am fost fascinat de varietatea nuanţelor pe care le‑au dat singurătăţii.

După piesa muzicală de final, La Ballade of Lady and Bird, aleasă special să fie corny, am realizat că în ora care tocmai trecuse se întâmplase ceva mai mult decât o înşiruire de numere artistice. Din hazard şi nişte reguli aleatorii se închegase un spectacol, aşa cum dintr‑un jam session apar uneori melodii.

Aşa s‑a născut Home Alone, piesa etalon a lorgean theatre.

*

Când am deschis lorgean theatre, n‑am avut prea multe aşteptări, dar mi‑am închipuit că o să mă distrez. „Distracţie” s‑a dovedit un cuvânt nepotrivit pentru ce s‑a întâmplat. Spre deosebire de alte teatre, o reprezentaţie la lorgean nu se rezumă doar la ceea ce se întâmplă în faţa spectatorului, ci constă în tot procesul de accedere, de dispunere a audienţei în cameră şi de socializare ulterioară.

Pentru fiecare reprezentaţie începeam să mă gândesc la componenţa publicului cu cel puţin trei‑patru zile înainte. Erau persoane pe liste de aşteptare, prieteni pe care mi‑i doream neapărat prezenţi, oameni de teatru, jurnalişti uneori. Dacă ieşeam în serile de dinainte de reprezentaţii, invitam persoane pe care le întâlneam din întâmplare. Oricum, la fiecare piesă, refuzam pe cineva sau anunţam pe Facebook că nu mai sunt locuri, chiar dacă mai erau. Chiar şi aşa, un spectacol înseamna 20 – 25 de telefoane, în care ţineam un discurs standard, evitând să ofer amănunte legate de conţinut şi enunţând interdicţiile: nu întârzia, nu veni fără un obiect, nu veni însoţit. Totuşi, lista finală era gata abia cu câteva minute înainte de piesă şi chiar şi atunci se mai iveau surprize.

Un hipster n‑ar frecventa niciodată reprezentaţiile Teatrului Naţional, pe când un teatru indie ca al meu a devenit un loc de care „s‑a auzit” rapid şi care trebuia consumat. O mare parte din publicul prezent la primele reprezentaţii a fost alcătuit din membrii acestei comunităţi avide de eveniment şi mai puţin de conţinut. Dar, pe măsură ce le‑am ascultat poveştile şi s‑au ascultat între ei, feţele au început să devină oameni. De la „Ce faci?” – „Bine” am trecut la momente care au produs schimb de energii şi sentimente. Desfăcută în individualităţi, comunitatea s‑a umanizat.

Din păcate, din cauza selectării publicului dintre cunoscuţi, era inevitabil ca aceştia să se ştie între ei mai bine decât îmi doream. Întrucât informaţiile circulau repede, începuse să se afle ce se întâmpla în timpul reprezentaţiilor, ducând la pierderea „misterului”.

Pentru mine, performarea în faţa unor cunoscuţi crea emoţii suplimentare. Sunt o persoană timidă, nu am pregătire de actor şi vorbitul în public îmi repugnă. Pregătirea celor două minute din deschiderea Home Alone mă consuma mai mult decât aş fi crezut. Nu mai fusesem nevoit să învăţ un text de la poeziile din şcoala generală; când deschideam uşile şi dădeam de privirile spectatorilor, făceam eforturi mari pentru a nu mă întoarce la adăpostul dormitorului (deşi eram în propria mea casă, sau poate tocmai din acest motiv). Cel mai chinuitor era că trebuia să răspund la telefon până în ultimul minut celor care nu găseau adresa sau se scuzau că întârzie. Nimic nu e mai enervant decât un SMS cu mesajul „întârziem 7 minute” în momentul în care te pregăteşti să performezi la jumătate de metru de 20 de oameni. (La Home Alone 4, unul dintre spectatori, aflat sub presiunea vezicii, a deschis uşile intempestiv şi s‑a dus la baie, dându‑mi complet peste cap concentrarea.)

Posturile combinate, de performer şi organizator, îmi produceau o stare destul de angoasantă peste care n‑am reuşit să trec decât la penultima reprezentaţie, Home Alone 6, când am rămas de la început în mijlocul publicului şi am descris stările prin care trecusem la reprezentaţiile precedente.

Suprapunerea de statute – gazdă, manager, performer, PR, proprietar – a fost şi este una dintre trăsăturile care mi‑au marcat locuirea în ultimii doi ani. Am început să văd obiectele din casă dintr‑o perspectivă scenografică. Nici acum nu sunt sigur că mi‑am ales draperiile din living pentru că îmi plăceau sau pentru că arătau mai teatral. Cu siguranţă, ciucurii care atârnă de clanţe şi stickerul‑candelabru de pe un perete, care acum nu îmi mai place deloc, au fost alegeri determinate de activităţile artistice.

De multe ori, printre cei 15–20 de oameni de la fiecare reprezentaţie s‑au aflat prietene, flirturi, foste şi viitoare iubite, contribuind la combinarea posturilor de manager/organizator cu cele de gazdă/iubit. Orice invitaţie la mine acasă a început să capete o teatralitate subsidiară, orice invitaţie la teatru era în acelaşi timp o invitaţie de explorare a spaţiului meu intim. Mi s‑a cerut de mai multe ori să aprind neonul, care pentru mine marca transformarea casei în teatru şi pe care preferam să‑l ţin stins când nu era nimic de performat, când eram doar doi.

După ultima reprezentaţie Home Alone, a şaptea, am organizat o expoziţie omonimă, cu aproximativ 70 dintre obiectele aduse de audienţă. Când obiectele au părăsit casa ca să fie atârnate într‑un brad artificial din galeria Laborator Propriu, ca nişte cadouri pentru un Crăciun al Solitudinii, m‑am simţit uşurat, ca şi cum aş fi lăsat jos o valiză cărată multă vreme.

Trecuse aproape jumătate de an şi aproximativ 200 de oameni îmi trecuseră pragul pentru a vedea Home Alone şi Gărgăland, o piesă autobiografică a Rucsandrei Pop, la a cărei premieră invitasem numai femei gravide. Joaca se cam terminase. Nu mă mai simţeam confortabil nici cu viaţa mea, nici cu casa mea. A doua zi după expoziţie, la al cărei vernisaj nu m‑am dus (făcea parte din concept să‑i las pe cei veniţi „singuri acasă”), am părăsit Bucureştiul, hipsterii şi teatrul.

*

Cele patru luni petrecute în 2009 în Berlin, dintre care trei într‑un apartament spaţios, le‑am petrecut într‑o solitudine surprinzătoare pentru un oraş aşa hedonist. În primele zile am crezut că nu mă voi mai întoarce pentru multă vreme pe Şipotul Fântânilor. Mi‑am dorit întotdeauna să ajung să locuiesc în altă ţară şi, după ce‑l vizitasem de două ori, Berlinul mi s‑a părut cel mai potrivit loc. Plecasem fără să ştiu ce voi face, voiam doar să fiu departe de mediul meu obişnuit.

Într‑o seară am ajuns la un spectacol care s‑a desfăşurat în mai multe spaţii neconvenţionale: un subsol, o frizerie, o patiserie, un apartament şi pe un acoperiş. Fragmentul din apartament m‑a făcut să retrăiesc starea de vrăjire de la lorgean theatre. Le tot vorbeam despre el cunoscuţilor cu care jucam tenis de masă şi ajunsesem să o fac cu tot mai multă nostalgie. Am început să mă interesez de alte tipuri de manifestări artistice în spaţiul privat. Apoi am scris un proiect care, pornind de la scheletul piesei Home Alone, punea bazele teoretice a ceea ce am numit toiletries theatre, teatru al spaţiilor intime, cu care am aplicat la o rezidenţă la Institutul Cultural Român din Londra. (Proiectul a fost acceptat; deocamdată, toiletries theatre este un construct teoretic.)

Între Berlin şi Londra am petrecut o lună alienantă în Bucureşti. Mi‑a fost greu să mă reobişnuiesc cu casa. Dacă magia e în ochii celui care priveşte, atunci eu am perceput‑o ca pe un spaţiu minuscul şi străin, lipsit de orice încărcătură emoţională. Am organizat un singur spectacol, un monolog care, inevitabil, nu mi‑a plăcut, deşi fusesem entuziasmat când un fragment din el fusese jucat în Home Alone 6. Era teatru şi‑mi doream ca în ceea ce devenise „teatrul meu” să se întâmple lucruri din zona art performance‑ului, în care artiştii nu joacă texte şi idei scrise şi regizate de alţii, ci îşi compun şi regizează propriul spectacol. Cam ca în viaţă.

La Londra am stat toată luna noiembrie 2009, în garsoniera de la ultimul etaj al clădirii ICR. Între timp, în apartamentul meu din Bucureşti au locuit, pe rând, 14 oameni, câte 48 de ore. Astfel, în timp ce eu colonizam spaţiul public (cu funcţie domestică) al unei instituţii, spaţiul meu privat suferea la rându‑i o multiplă colonizare, căpătând valenţe de spaţiu public (pensiune, hotel). Un lucru care m‑a interesat a fost modul în care se raportau la casa mea, ce lucruri şi‑au adus, care a fost colţul lor favorit.

Celor 14 locatari temporari li s‑au înmânat o cameră video şi o casetă, cu rugămintea ca la sfârşitul şederii să lase aproximativ 20–25 de minute înregistrate cu ce vor ei, cu condiţia să fie filmat în apartament. La sfârşitul fiecărei „rezidenţe”, coordonatoarea de proiect refăcea cadrul iniţial, ca fiecare să beneficieze de exact acelaşi interior lăsat de mine la plecare. Tot ea s‑a ocupat de inevitabilele probleme cu vecinii: 14 locatari într‑o lună nasc întrebări, la fel ca 10 femei gravide care intră la ora 11 dimineaţa în locuinţa cuiva care nu e doctor.

La întoarcere, din cele aproape şapte ore de material brut de filmări am montat un film de aproximativ 15 minute, Cadastre, al cărui autor colectiv sunt rezidenţii. În mod simbolic, ca regizor este creditat apartamentul – mai precis, lorgean theatre.

Am constatat că mulţi dintre cei care asistaseră înainte la o reprezentaţie au avut o viziune teatrală asupra locuinţei. Totuşi, fără un text explicativ despre modul în care a fost conceput, filmul nu are nimic special. Este exact ce spune şi titlul – o explorare video a casei, plus imagini cu oameni care‑şi prepară dimineaţa ceai sau cafea.

*

La începutul lui 2010 am început să lucrez alături de alţi patru performeri la un proiect al lui Eduard Gabia, Inerţia pentru toţi. Până la premiera din luna iunie, timp de câteva luni, am mers în fiecare după‑amiază la întâlniri de lucru la Centrul Naţional al Dansului, în timp ce dimineţile scriam la lucrarea de dizertaţie pentru masterul de antropologie pe care, din lipsa unui subiect care să mă intereseze cu adevărat, o amânam de doi ani. Acum aveam un subiect şi am pornit cu următorul titlu de lucru: „lorgean theatre, o încercare de vrăjire a spaţiului domestic”. Până la urmă, s‑a numit simplu: „Teatrul de apartament”.

În această perioadă, lorgean theatre a găzduit mai multe spectacole de la CNDB, adaptate pentru un spaţiu mic, cum ar fi o piesă performată din dormitor, cu uşile închise, publicul urmărind reprezentaţia pe ecranul unui televizor. Nu puteam să scriu acasă – spaţiul în care lucrez/scriu fiind acelaşi în care se desfăşura şi teatrul –, iar în antropologie, ca în orice altă ştiinţă presupun, terenul de cercetare şi biroul de unde se trag concluzii nu se pot suprapune.

În 1937, Academia Regală din Roma a organizat un congres mondial despre teatru în care s‑a pus problema crizei textelor dramatice. Una dintre soluţiile avansate a fost construirea altor tipuri de scenă care să ducă la o nouă dramaturgie. Ar putea o nouă structură a scenei să producă un nou mod de a scrie teatru? Asta m‑am întrebat şi eu, mai ales după ce am văzut un spectacol intitulat The Author la Royal Court, scris special de Tim Crouch pentru una dintre sălile teatrului. Mi‑am dorit – şi îmi doresc în continuare – să scriu o piesă a cărei intrigă să se bazeze pe existenţa acestui apartament‑teatru şi a poveştilor petrecute în el, pe scenă şi în afara ei.

Cu excepţia piesei Home Alone în care mi‑am jucat chiar rolul de amfitrion, am evitat să mă produc ca autor sau performer. O excepţie a fost Russian Roulette, o repezentaţie în care mi‑am propus să chestionez statutul spectatorului. Dacă în mod normal publicul are o poziţie neclintită în cadrul procesului, mi‑am permis să încalc acest lucru trăgând la sorţi ca unul dintre invitaţi să părăsească teatrul înainte de începerea spectacolului propriu‑zis. M‑am gândit că ar putea deveni o regulă pentru acces, dar am renunţat când persoana care trebuia să plece s‑a nimerit să fie cineva care voiam mult să fie prezent.

Oricât de banal ar suna, acum văd orice interacţiune umană ca pe o formă dramatică. Pentru a simplifica capacitatea noastră de reacţie pe scena publică, jucăm roluri prestabilite unul în faţa celuilalt. De la explorarea antropologică a propriei sufragerii, am ajuns să fiu interesat de orice tip de manifestare artistică în spaţii private. Îmi place arta domestică, mă regăsesc în monoloagele de baie, dramele de budoar şi comediile de bucătărie.

De când am început să mă cunosc mai bine, după perioada solitară din Berlin, am realizat că am un comportament binar: vrăjire/dezvrăjire. Mă vrăjesc şi dezvrăjesc periodic de ceea ce fac şi de cei din jurul meu. Acest fenomen s‑a întâmplat desigur şi cu lorgean theatre, la fel cum s‑a întâmplat cu scrisul, cântatul sau filmul, pe care le‑am abandonat pe rând, aşa cum pe vremuri treceam de la un hobby la altul ca apoi să revin, periodic, la fiecare.

După ce am făcut lorgeantheatre.wordpress.com, am simţit că această instituţie teatrală domestică a ajuns în etapa a treia: semioficializarea „brandului”. Un spectacol pe lună, sau chiar unul la două luni, e suficient pentru a menţine interesul publicului. La urma urmei, sloganul teatrului e „Poate vei fi invitat!”.

În prima reprezentaţie din 2011, trupa profesionistă de actori Arca lui Noe a susţinut un spectacol‑lectură după Matei Vişniec. Urmează o colaborare cu
British Council, In the Mirror, un proiect cu dramaturgi români şi englezi, cât şi prima piesă cu marionete. E foarte posibil ca Home Alone să fie re‑reprezentată într‑un spaţiu public, unde conturul apartamentului va fi trasat ca în Dogville. Pentru următoarea rezidenţă, de la ICR Paris, mi‑am pus în bagaje neonul cu lorgean theatre pe care am de gând să‑l aprind oriunde am ocazia. Desigur, în timp ce scriu toate acestea, e un pic amuzant să privesc în jur, la hainele aruncate, la tava cu prânzul (n‑am masă în bucătărie), la parchetul care are nevoie de un mop, şi să mă iau în serios ca manager de spaţiu artistic.

Îmi place să strâng în casa mea 20 de oameni, un amestec de cunoscuţi şi necunoscuţi şi să le urmăresc reacţiile în timp ce privesc un performer aflat pe o scenă care peste o oră va redeveni livingul meu. Este important, deşi sunt organizator, să mă alătur atmosferei generale de surprindere în care se desfăşoară reprezentaţiile, motivul pentru care nici nu vreau să ştiu în detaliu textele, sau ce urmează să facă performerii. Pentru ca vrăjirea să funcţioneze, am nevoie să fiu, la rândul meu, vrăjit.

---

Jean‑Lorin Sterian scrie pe ublog.ro. Mara Ploscaru e fotograf și designer. Îi poți vedea lucrările pe flickr.com.