Teatrul tineretului

La 40 de ani, Gianina Cărbunariu e un regizor premiat, montat și invitat în teatre din toată lumea. S‑a născut în Piatra Neamț, a început să joace și să scrie piese în liceu, iar mai târziu – după ce s‑a mutat la București – s‑a spus despre ea că ar fi „copilul teribil al dramaturgiei contemporane românești”. În mai 2017, s‑a întors în orașul natal ca să conducă teatrul pe‑a cărui scenă a început, Teatrul Tineretului.

În septembrie, după patru luni de interimat, a câștigat un concurs și a devenit director general, cu un mandat de trei ani și cu obiective de transformare a instituției: să‑i modernizeze aspectul – de la foaier la identitatea vizuală –, să dea coerență repertoriului și să pună artiștii în dialog cu publicul. Urma să fie dificil: autoritățile și presa locală i‑au reamintit adesea cât de greu e să schimbi o instituție de stat.

Gianina știe că România, lumea întreagă de altfel, e polarizată, că e tot mai greu să ai context pentru dialog, „să pui la masă oameni cu păreri diferite, care să vină cu argumente, să discute, să reflecteze”. Dar crede și că locul în care astfel de discuții se pot purta e chiar teatrul. „Poate să asigure un mediu safe și, prin ambiguitatea asta, cumva, – că există mii de interpretări la o chestie – terenul [de dialog] devine practicabil.”

Dorința ei de dialog a fost vizibilă încă din seara inaugurală a Festivalului de Teatru Piața Neamț, pe 9 noiembrie. Lucrase împreună cu trupa de actori la un spectacol documentar care să ilustreze aniversarea a 50 de ani de când Teatrul Tineretului (TT) purta acest nume. Au folosit fotografii, clipuri video cu artiști care s‑au lansat aici, au scris cântece, iar cei peste 20 de actori au stat mereu pe scenă, pe scaune, cu foi în brațe, spunând anecdote din istoria TT sau citind scrisori din partea publicului. Printre poveștile pe care le‑au spus a fost și cea a lui Constantin Manole, 59 de ani, angajat la TT de 33 de ani. Echipa îi spune Costel.

Mai întâi a rulat pe ecran un interviu cu el. „Chiar dacă am făcut și lumini, am făcut sonorizări, am făcut scenografie, am făcut și mașiniști, am făcut de toate, funcția mea e de recuziter”, spunea Costel. Apoi, un actor a continuat povestea de pe scenă. Costel știa de clipul video, dar nu știa că viața lui va fi povestită și altfel, inclusiv într‑un cântec: „E omul care face pomul să înflorească iarna dacă textul așa cere.” / „Pentru el niciodată nu există «Nu se poate» când vorbim de artă.” La refren, actorii au cântat în cor: „Așa‑i Costel”.

Când luminile s‑au aprins, o actriță l‑a chemat pe scenă și Costel a intrat, îmbrăcat în blugi și un tricou negru cu proaspăt lansatul logo al teatrului: doi „T” stilizați și intercalați. A primit o diplomă, un trandafir, s‑a înclinat spre actori – dintre care unii plângeau – și apoi spre cei peste 200 de oameni din sală care îl aplaudau.

„Constat că mi‑ați dat diploma”, a spus, zâmbind, „ca să nu ies la pensie”.

De la balconul din mijlocul sălii, Gianina privea totul cu atenție. Era îmbrăcată într‑o rochie alb cu negru, stătea picior peste picior și din când în când zâmbea. Cu aceeași mână cu care semnase diploma lui Costel rula între degete o bucată de hârtie, până când ajungea ca o scobitoare. O punea apoi pe brațul fotoliului roșu, lângă altele, și rupea încă o bucată dintr‑o hârtie mai mare. Era modul ei de a‑și tempera nevoia să fumeze și de a‑și ține în frâu emoțiile. Un spectacol aniversar, la debut de mandat de director, nu era o provocare ușoară și a vrut să‑l facă după principiile ei:

Să lucreze cu toți actorii din trupă.

Să reflecteze asupra trecutului, dar să îndemne lumea spre viitor.

Să evidențieze munca din spatele spectacolelor.

Să șteargă barierele dintre teatru și comunitate.

Până atunci nu mai lucrase ca regizor cu niciunul dintre actori, și nici ei nu mai fuseseră puși toți la un loc. Pe actrița care s‑a ocupat de cazarea invitaților din festival și pe cel care s‑a retras spunând că nu poate interpreta oameni care încă mai trăiesc, i‑a înțeles. Și‑a asumat riscul, dar a ținut să‑i aibă pe cât mai mulți împreună, chiar dacă n‑au avut prea mult timp la dispoziție. N‑a vrut să‑i streseze, așa că le‑a explicat astfel conceptul prezenței lor continue pe scenă: vor fi publicul în oglindă. „Uitați‑vă la cei din sală cum s‑ar uita și ei la voi: cu interes, cu bucurie, cu ce vreți voi. Dar uitați‑vă așa cum v‑ar plăcea să fiți priviți.”

---

În ultimii 16 ani, Gianina a scris și regizat piese despre subiecte reale și incomode din societatea românească – de la scurtcircuite în capitalismul anilor 2000, la migrație, Roșia Montană, la segregare, rasism și dosare ale Securității. A setat standarde pentru teatrul independent, dar a montat și în teatre de stat, iar profesorii o dau exemplu studenților la UNATC. A lucrat cu teatre mari din Europa și a participat la zeci de festivaluri. A criticat sistemul teatral din România, inclusiv când a fost premiată de UNITER, cea mai mare organizație profesională a teatrului românesc.

La început de 2017, după câteva experiențe neplăcute, se gândea să nu mai lucreze ca regizor în țară. Aici, teatrele lucrează din scurt – afară e invitată să facă un spectacol și cu doi, trei ani înainte –, spectacolele se programează arbitrar, iar teatrul independent, acolo unde ea a crescut, are resurse limitate. Colaborarea cu teatrele de stat o dezamăgise. Spectacolul cu care câștigase premiul pentru cel mai bun spectacol în 2015, De vânzare, se juca la Teatrul Odeon, dar rar. Teatrul Național din București o anunțase printr‑un SMS că un proiect la care urma să lucreze – și pentru care ea renunțase la un altul în Viena – se anulase.

La început de mai era în Spania, unde avea o lectură cu actorii teatrului din Alicante pentru un spectacol viitor, când a primit un telefon și un e‑mail de acasă. Consiliul Județean din Piatra Neamț, autoritatea finanțatoare a TT, o invita să fie director interimar al teatrului, singurul din județ. Ideea de a conduce un teatru nu îi era străină. Propunerea a fost însă o surpriză: nu s‑ar fi gândit că un teatru din România ar chema‑o vreodată la conducere. Pe de altă parte, Piatra Neamț era acasă, iar TT o făcuse să se îndrăgostească de regie și să‑și facă propria trupă în liceu. Știa actorii – unii mai vechi, alții proaspăt angajați – și îi plăceau. Și‑a spus că erau oameni cu care putea construi.

Cu 18 voturi „pentru” și nouă „împotrivă”, consilierii județeni i‑au dat slujba. Numirea ei ca interimar a fost primită cu bucurie în lumea culturală. „Bravo celor care au luat o asemenea decizie! TT e cu siguranță pe mâini bune!”, a scris pe Facebook regizorul Erwin Șimșensohn, și el din Piatra Neamț. „La Turda, la Petroșani și acum la Piatra Neamț s‑au schimbat directorii și odată cu ei teatrele au prins viață și au întinerit la propriu”, a scris un actor din Turda. „În sfârșit o generație care trebuia să intre în scenă de ceva timp”, scria o jurnalistă și regizoare.

Cristina Modreanu, critic și editor al revistei Scena.ro, spunea că speră ca Gianina să‑și ducă interimatul la capăt și apoi să câștige concursul de management din septembrie: „Miza e cu atât mai mare cu cât în curând se va petrece – inevitabil – o schimbare de generație la conducerea instituțiilor culturale, iar din păcate cei care se pregătesc în culise sunt în general oameni cu susținere politică și foarte puțină sau deloc experiență profesională, viziune, contacte internaționale. Îmi pare rău dacă acest comentariu pune prea mare presiune pe Gianina, dar sunt sigură că ea poate să îi facă față, pentru binele întregii bresle teatrale”.

A existat entuziasm și la nivel local. „Mult succes Gianina Cărbunariu! Am încredere că vei reda Teatrului Tineretului Piatra–Neamț strălucirea de altădată”, i‑a urat într‑o postare pe Facebook Ionel Arsene, liderul PSD Neamț și președintele Consiliului Județean. Într‑un comunicat de presă, fostul director Liviu Timuș îndemna presa și localnicii să o sprijine, spunând că Gianina e „un real câștig pentru teatrul nostru”. Mesagerul de Neamț a pus numirea ei în context: încă două instituții publice (complexul muzeal și biblioteca județeană) aveau acum directori interimari, pentru că cei din funcție picaseră la evaluarea anuală. Pe Gianina ziarul o descria ca fiind „o surpriză agreabilă”, cu „o carte de vizită impresionantă”, „care ar putea aduce un suflu nou” și cu „avantajul că nu face parte din niciuna din «bisericuțele» interne”.

Întoarcerea acasă a unei artiste renumite internațional ca să conducă – chiar și temporar – o instituție de cultură de care oamenii erau foarte atașați n‑avea cum să treacă neobservată.

---

Când Gianina a revenit la Piatra Neamț, orașul i‑a părut mort. Se întorcea de la teatrul din Alicante și era obișnuită cu agitația, iar aici, la nouă dimineața, nu era mai nimeni pe stradă. De când plecase în București la facultate, în ’96, mai trecea doar ca să‑și vadă părinții de sărbători și să mai iasă la o bere cu prietenii. În rest, stătea în Capitală și călătorea mult, oriunde o duceau oamenii și proiectele.

A acceptat interimatul la TT pentru că avea idei clare despre cum ar putea să funcționeze un teatru. Cât lucrase în străinătate ca regizor, i‑a plăcut să învețe tot, „de la cum își organizează spațiul, la cum își gândesc strategia”. De exemplu, teatrul de stat Kammerspiele din München, unde lucrau nume mari din teatrul german. „Afișele se făceau într‑un fel, în fiecare an se schimbau fotografiile actorilor, venea alt fotograf, cu alte propuneri, iar programul era făcut cu un an înainte. Îți făcea bine să intri în teatrul ăla, avea o cantină unde se întâlneau spectatorii cu actorii. Erau seri în care actorii luau comenzile. Îi vedeai jucând și în jumătate de oră veneau și‑ți luau comanda, ceea ce e mișto și creează o convivialitate foarte tare.”

Biroul de director din TT n‑a fost pe placul ei. Avea un scaun din lemn masiv, ca un jilț, tapițat cu catifea roșie și era mai înalt decât cele din față. „E un birou de bărbat puternic”, mi‑a spus. „Tu ești centrul de putere, dar eu nu vreau relația asta, nu mi se potrivește. Mi‑ar plăcea să ne putem uita de la egal la egal și să avem o discuție civilizată.”

A vrut de la început ca lumea să înceapă să respecte programul, să fie cum scrie în regulament, de la opt dimineața la patru după‑amiază. În prima zi, a sunat la 8:15 la un departament și n‑a răspuns nimeni. A doua zi, i‑au răspuns. Au înțeles.

Departamentele, de la artistic la logistic la financiar, nu comunicau tot timpul strună. Dacă mai mulți trebuia să facă ceva împreună și apărea o problemă, oamenii veneau la ea în loc să caute o soluție între ei. A luat‑o ca la carte, întrebându‑i ce scrie în fișa postului și în regulament. Și‑a dat atunci seama că e important să‑i încurajeze să ia decizii și să le dea libertate, ca să se simtă responsabilizați. „Într‑o instituție n‑ar trebui să depindă totul de un singur om. Mi se pare înfiorător, aia e dictatură, dacă stai să te gândești. «Eu decid tot», nu se poate.”

A vrut să cunoască teatrul cât mai repede, să vadă unde a aterizat, așa că a stat de vorbă cu toți angajații, de la portari la actori, până la directorul adjunct. „Le‑am zis că nu mă interesează simpatii, antipatii, cunosc genul ăsta de discuții în teatre de stat. Am vorbit despre ce fac ei și ce li s‑ar părea că ar trebui să li se întâmple în bine. Le‑am zis că interimatul e un moment de reflecție pentru toată lumea, în care vine cineva care asigură o tranziție către altceva.” A vorbit cu scenograful Romulus Boicu, care venea în teatru de când era copil și stătea la repetiții să deseneze portrete actorilor; cu Raluca Naclad, consultantul artistic care s‑a îndrăgostit de teatrul ăsta când s‑a mutat în 2007 din Constanța; cu Sonia Teodoriu, actrița de 23 de ani din Iași; cu Tudor Tăbăcaru, actorul basarabean în vârstă de 58 de ani; cu Cătălina Bălălău și cu alți actori tineri care și‑au mutat toată viața în Piatra după cel mai recent concurs de angajare al teatrului, în 2016. În total, a vorbit cu 80 de oameni.

Erau diferiți, aveau inevitabil grupurile lor. Unii lucrau mai mult, alții mai puțin; unii actori preferau rolurile spectaculoase și teatrul clasic, alții erau mai curioși și dispuși să experimenteze; unii erau acolo din pasiune, alții pentru că aveau nevoie de un job.

Teatrul avea și probleme mai vizibile. Clădirea încă suferea după un proces controversat de restaurare a Curții Domnești, zona istorică din centru care includea și TT‑ul. Restaurarea durase peste trei ani, între 2010 și 2014, și lăsase teatrul cu probleme de acustică, cu 226 de locuri în loc de cele 500 prevăzute în proiect și cu țigle instabile pe acoperiș. Gianina a lipit afișe pe zidurile teatrului cu „Atenție, cad țigle” și a început să trimită sesizări la CJ și Primărie, autoritatea contractantă. A mers și la ședințe de lucru și i-a pus pe masă managerului proiectului de restaurare fotografii cu țigle căzute. La sfârșitul lunii septembrie, teatrul era înconjurat de o bandă alb‑roșie și o macara înălța pe acoperiș doi muncitori ca să‑l repare.

Dincolo de organizarea internă, a pus teatrul în dialog cu orașul. Au făcut parteneriate cu școli și licee, pentru ca elevii să afle de voluntariat și să vină la tururi ghidate, și au invitat lumea să se înscrie la discuții la ceai cu câte un actor, în balconul teatrului. Și invers, au scos teatrul din clădire. Prin programul Actorii și spectatorii TT, au organizat vizite la fabrica de textile Rifil, la biblioteca județeană „G. T. Kirileanu”, la o sală de sport, la un cabinet stomatologic. (Astăzi, fotografii de la aceste întâlniri sunt expuse în foaier și la primul etaj.)

Pentru actori, a fost o ocazie să cunoască oameni din lumi diferite. Spectatorilor – copii sau bunici, studenți sau părinți, clienți fideli sau oameni care nu mai călcaseră în teatru de zeci de ani –, Gianina a vrut să le transmită un mesaj: teatrul ăsta e viu și vrea să vă cunoască mai bine. Când un grup de liceeni a venit la un tur ghidat în teatru, au intrat și la repetițiile regizorului Radu Afrim pentru Wolfgang. Afrim i‑a întrebat ce actori de pe scenă cunoșteau; copiii nu știau pe nimeni. „Trebuie să veniți, să‑i cunoașteți, să‑i iubiți”, le‑a zis el, „că sunt ai voștri”.

E motivul pentru care Gianina a vrut să facă teatrul mai vizibil și mai prietenos, să fie luminat și semnalizat ca sălile să fie mai ușor de găsit. Să scape de cultul pentru trecut pe care i‑l inspirau fotografiile sepia și holurile întunecate. („Când ies noaptea, că mai stau până târziu, mă aștept să sară fantomele.”) În vară a chemat un scenograf și o ilustratoare din București să vină cu idei pentru o identitate vizuală nouă, atât în interior, cât și la exterior și pe site. Cel mai important i se părea foaierul, primul punct de întâlnire cu teatrul. A adus fotolii și a rugat tapițerul să facă niște perne. Garderobierele le‑au pus dimineața și seara le‑au scos – i‑au zis Gianinei că se jucau copiii cu ele. „De aia sunt acolo”, le‑a răspuns ea. „Să se joace cu ele, să stea, să se tăvălească, să facă ce vor ei.”

Pe plan artistic, interimatul nu i‑a permis prea multe. Se jucau câteva spectacole din anii trecuți, șase premiere din 2017, inclusiv un spectacol‑dans și Wolfgang. Totuși, a invitat‑o pe Ada Milea să monteze un spectacol pentru copii în locul unui regizor care nu mai putuse să vină.

În septembrie, în teatru au apărut oale, teluri, topoare gonflabile și orgi de jucărie, iar Ada și echipa au început să repete pentru Visătorul, un spectacol‑concert după un text de Ian McEwan despre un băiat de 10 ani care visează cu ochii deschiși în timp ce navighează prin realitatea familiei și a școlii.

În noiembrie urma festivalul de teatru, ajuns la a 29‑a ediție. Gianina l‑a regândit pentru tineri, ca să‑l aducă mai aproape de numele teatrului. A renunțat la secțiunea Regal, dedicată actorilor consacrați, care, spre deosebire de cei tineri, fuseseră plătiți la edițiile trecute. În 2017, banii pentru onorarii i‑a împărțit la toate trupele invitate. („Mi se părea unfair. Dacă susții un tânăr la început de carieră, îl susții inclusiv financiar.”) Apoi a eliminat competiția și premiul financiar.

A adăugat însă un juriu de liceeni care să dea un premiu de popularitate. A introdus ateliere de mișcare scenică pentru actori, de scriere critică pentru spectatori și discuții între actori și public după spectacole. Tot ea a ales piesele din festival. Din cele 90 de DVD‑uri din țară la care s‑a uitat, a ales 23 de spectacole.

A mers înainte cu schimbările, chiar dacă unii din oraș nu dădeau semne că ar fi pregătiți. În august teatrul a primit o scrisoare deschisă cu titlul Spunem NU obscenității, ca formă de manifestare teatrală!. În mod anonim, textul critica afișul de la avanpremiera Wolfgang, spectacolul lui Afrim despre familie, captivitate și lipsă de comunicare. În afiș, doi tineri dezbrăcați stau pe o mașină, iar el îi acoperă ei sânii cu mâinile. În răspunsul oficial, teatrul l‑a invitat pe autorul scrisorii să vadă spectacolul și i‑a spus că TT garantează libertatea de exprimare artistică a tuturor invitaților și angajaților. Apoi, când a început promovarea festivalului, presa a întrebat unde sunt numele sonore. Ele nu se construiesc peste noapte, le‑a spus Gianina. Misiunea TT nu e să aducă vedete, ci în primul rând să le dea tinerilor o platformă și să‑i promoveze, tocmai ca să devină cunoscuți.

Interimatul i‑a demonstrat Gianinei că schimbările sunt posibile și că are cu cine să lucreze, așa că s‑a hotărât să candideze pentru postul de director general. O motivau și vorbele pe care i le spusese la un moment dat fostul ei profesor de regie: „Du‑te și candidează la un teatru, nu te mai plânge. E ușor să stai pe margine și să te plângi. Asumă‑ți chestia asta, un an, doi. Nu trebuie să stai o viață. Dar dacă vrei să construiești ceva, cam acolo sunt pârghiile.”

---

Pe 27 septembrie, Gianina s‑a prezentat în fața comisiei care urma să decidă viitorul director: administratorul Consiliului Județean, directorul teatrului din Botoșani și actrița Maia Morgenstern. Avea doi contracandidați din teatru. Primul, Florin Mircea, de 25 de ani în trupa locală, avea cea mai mare vechime. Voia ca instituția să renunțe la teatrul experiment și social, care, spunea el, îndepărtează. („Știrile de la ora 5 să se vadă pe scena teatrului nu prea ne interesează.”) Celălalt, actorul Victor Giurescu, în vârstă de 49 de ani, a vorbit despre lipsa de comunicare cu foștii manageri, despre cum nu a mai venit cu drag la teatru de mult timp, despre lipsa sporurilor sau zilelor libere, despre faptul că teatrul nu e vizibil – nici nu are numele pe clădire. Ambii considerau că teatrul „de proiect social” nu oferă unui actor roluri spectaculoase.

Gianina a fost a doua în concurs. A intrat, a salutat, s‑a așezat pe scaun și și‑a pus câteva foi în față. În sala de ședințe populată cu birouri lungi și goale, sacoul ei roșu era o pată de culoare. Administratorul Consiliului a întrebat‑o ce va face pentru ca teatrul să devină cunoscut la nivel național.

„Ce propun eu ca proiect”, a răspuns Gianina, „e Teatrul Tineretului, un co‑laborator de creație, iar coordonatele sunt colaborare, comunitate, contemporan, co‑producție regională, națională și internațională”.

„Co”-urile din propunerea Gianinei, alături de liste de activități și bugete aferente, erau cuprinse într‑un plan de management pe 60 de pagini. Conform acestuia, în trei ani voia să refacă identitatea vizuală și comunicarea teatrului, să invite regizori consacrați și tineri să monteze, să facă ateliere „de scuturat praful” pentru actorii și tehnicienii actuali, să readucă spectacole străine în festival, să atragă finanțări europene.

TT‑ul pe care voia să‑l conducă trebuie să reflecte lumea în care trăim și să faciliteze un dialog între artist și public, dar și între teatru ca instituție și comunitate. Teatrul clasic face parte din viziunea ei cât timp îndeplinește aceste criterii („De ce să mai fie încă un Hamlet dacă Hamletul ăla nu‑mi spune ceva despre oamenii din ziua de azi?”).

„Ce era în sufletul dumneavoastră când v‑ați angajat la așa ceva?”, a întrebat‑o în concurs directorul teatrului din Botoșani, Traian Apetrei. „Cu atât de bune rezultate, recunoscute la nivel internațional, ați intrat în această mașinărie care are inerția ei, un mod de a funcționa, care în următorii ani va trebui schimbat în părțile esențiale. Ați revenit la Piatra Neamț, vă bucurați de începuturi, de coarda sentimentală, dar intrați într‑o mașinărie…”

Gianina a tăcut câteva secunde. Nu‑i fusese ușor în toată perioada asta. Simțise inerția de care vorbea Apetrei, iar întoarcerea acasă a avut de la început un iz dulce‑amar. Stătea din nou cu părinții, să petreacă timp cu prietenul ei însemna drumuri Piatra Neamț‑București pentru amândoi, și avea câteva proiecte artistice în străinătate plănuite deja pe următorii doi ani. Trebuia să le împace pe toate.

„E adevărat că munca într‑o companie independentă e diferită”, a răspuns, „dar să știți că aplicațiile pentru fonduri eu le făceam, iar acum fac bugete. Am avut perioade în care opt luni le petreceam ca producător și doar o lună ca artist. Deci cunosc genul ăsta de muncă. Pe de altă parte, ce mă interesează pe mine e să încerc să intru într‑un sistem pe care l‑am comentat tot timpul de pe margine. Am avut experiențe bune cu acest sistem și am avut și experiențe foarte proaste. Atunci când spuneam «Dar de ce nu facem așa?», mi se spunea că nu se poate. Și chiar vreau să văd dacă nu se poate, sau dacă ar exista câteva șanse.”

La câteva ore după concurs, rezultatul a fost publicat și pe site‑ul TT: Gianina Cărbunariu era noul director. Obținuse 9,53, cu 1,2 puncte mai mult decât următorul candidat. În birou, după ce secretarele au felicitat‑o, Gianina le‑a mulțumit și a zis: „Asta e, n‑am ce să vă fac. De‑abia acum începe”.

---

Gianina a fost mereu interesată să schimbe ceva în teatrul românesc. Născută în 1977, „la răscrucea dintre comunism și capitalism”, face parte dintr‑o generație de artiști pentru care „progresul e oaza” și care „și-au exersat intens mușchiul opoziției și al rezistenței, altfel spus mușchiul critic”, scrie criticul Cristina Modreanu într‑un capitol dedicat Gianinei din cartea Fluturele gladiator. Teatru politic, queer & feminist pe scena românească.

La începutul anilor 2000, Gianina absolvise Literele, era în ultimul an la Regie, iar teatrul românesc ducea lipsă de texte contemporane. Teatrul de atunci critica societatea prin metafore, „era foarte simplu, de scenă mare”, spune Oana Stoica, critic de teatru, și „se făcea cu foarte multe finanțe, cu niște scenografii clasice care încă foloseau construcția de materiale. Nu exista video, nu existau formule contemporane de scenografie”.

În acest context, Gianina, alături de trei colegi de facultate și de profesorul lor coordonator, a lansat dramAcum, deopotrivă numele unui grup de artiști și al unui concurs care își propunea să descopere dramaturgi tineri români și să pună în scenă spectacole. Era o reacție la „discrepanța flagrantă între ce trăiam noi zi de zi”, spune Radu Apostol, regizor și co‑fondator dramAcum, „și limba vorbită pe scena mare a teatrului românesc”. „Ce‑i interesa”, spune Modreanu, era în primul rând tematica. „Tematica însemnând: mă uit la lumea din jur și vreau să scriu despre asta, pentru că e lumea mea, e lumea în care trăiesc și vreau să vorbesc despre ea.”

Cu foarte puține excepții, Gianina s‑a exprimat despre lume prin piese scrise de ea. Cea care a propulsat‑o și pe plan local, și spre străinătate, a fost Stop the Tempo!, scrisă și regizată de ea în 2003. În piesă, trei tineri se revoltă împotriva societății consumeriste în care trăiesc și scot din priză cluburi, malluri, supermarketuri. Cu trei personaje și trei lanterne, spectacolul s‑a jucat timp de doi ani la Teatrul LUNI de la Green Hours, un teatru‑bar în care actorii jucau practic în public. „Era spectacolul unei generații întregi, exprima toate nevoile pe care această generație le avea, toate frustrările, toate neîmplinirile”, spune Modreanu. „Impactul era puternic asupra tuturor.”

„Gianina a fost un vârf de lance pentru generația noastră și în exportul de piese românești noi”, spune Peca Ștefan, dramaturg care a câștigat la primele ediții dramAcum. Gianina, adaugă regizorul de teatru politic David Schwartz, „a avut un rol fundamental în apariția și dezvoltarea teatrului implicat social‑politic din România. Pentru generația noastră spectacole precum mady‑baby.edu au venit exact la momentul potrivit ca să ne arate că teatrul se poate face și altfel decât se făcea în mare parte pe vremea aia.”

Textele scrise de ea s‑au tradus în peste 17 limbi și au fost montate în teatre din toată lumea, din Moldova în Israel, din Statele Unite în Japonia. În 2014 a fost al doilea regizor român după Silviu Purcărete invitat în selecția oficială a festivalului de teatru de la Avignon, cu spectacolul Solitaritate, despre stigmatizare și radicalizarea discursului public despre sărăcie. În țară, n‑a lipsit de la aproape nicio ediție a Festivalului Național de Teatru. În 2016 a primit și distincția „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, de la președintele Klaus Iohannis.

Pe regizoarea Ioana Păun a motivat‑o că „Gianina e femeie și e conflictuală, e competentă și articulată, ceea ce sparge stereotipul regizoarei blânde și îngăduitoare, mămica actorilor”. Actorul Alexandru Potocean, cu care Gianina a lucrat la trei spectacole în ultimii ani, spune că ea „intră cu probleme foarte incomode în spații foarte comode, ca teatrul de stat, care preferă să ascundă foarte mult din chestiile astea, să nu vorbească despre ele”. Unul dintre spectacolele la care au lucrat împreună e câștigătorul UNITER De vânzare, care vorbește despre cumpărarea pământurilor de către companii multinaționale și despre exploatările de gaze de șist. „În momentul în care vine un artist ca ea și vorbește despre ce mai înseamnă pământul și cât din el mai este al oamenilor și cât de mult pot să‑l folosească, și pune asta într‑un teatru de stat, asta face diferența.”

Prezența unor astfel de teme n‑a fost pe placul tuturor. mady‑baby.edu a fost anulat de un teatru independent din București pentru că nu aducea „niciun fel de speranță și lumină”. Apoi, când Roșia Montană – pe linie fizică și pe linie politică, montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, se juca rar și cu sala destul de goală, Gianina și colegii ei au aflat că deși lor li se spunea că nu sunt doritori, publicului i se spunea că nu erau bilete.

Prin 2010, pentru Gianina s‑a limpezit și mai bine scopul teatrului pe care îl face. Montase un spectacol la Târgu Mureș despre conflictele violente din 1990 dintre români și maghiari (20/20) și un spectacol despre vânzarea șvabilor și sașilor către Germania (Sold Out). La fiecare dintre ele publicul a rămas apoi la discuții, chiar și două ore. „Mi‑am dat seama că eu nu fac un teatru comunitar neapărat, nu mă duc într‑o comunitate să lucrez cu comunitatea și să fac acolo un spectacol”, mi‑a spus. „Dar făcând un teatru inspirat din interviuri, documentare, ficționalizând, mi‑am dat seama de impactul pe care îl poate avea nu doar teatrul, ci orice operă de artă care coagulează energii, fără să împlinească orizonturi de așteptare. Pentru că orizonturile de așteptare comode sunt împlinite deja, de televiziune etc. Când un grup de oameni stă într‑o sală într‑o seară și la final discută, se creează o comunitate, alcătuită atât din spectatori, cât și din artiștii care au creat spectacolul. Și îmi place chestia asta de a share‑ui idei, și de a reuși inclusiv să te plasezi polemic față de spectacol, dar într‑un mediu safe. Insist mereu să fie un mediu sigur, ca toată lumea să se poată exprima, evident amendând derapajele, lucrurile care jignesc.”

Asta e atitudinea care a adus‑o la Piatra Neamț. O combinație între o independență feroce în viziune și o dorință de a deschide un dialog cu publicul, prin teatru.

„Eu până acum nu am fost angajată într‑un teatru”, mi‑a spus. „Deci eu am fost și sunt în continuare un artist liber. Nici acum nu sunt angajată ca regizor. Sunt angajată pe o poziție de manager. Și atunci eu în continuare mă consider un artist independent. Sunt un fel de cal troian în sistemul teatral românesc. Un independent intrat în sistemul de stat. Sper să fie o grefă benefică, un transplant reușit. Sper, nu știu. S‑ar putea ca organismul să mă rejecteze nasol”.

---

Un oraș liniștit de munte, cu puțin peste 100.000 de locuitori, Piatra Neamț e îmbrățișat de culmi și ferit de vânturi puternice. Fără universitate proprie și doar cu câteva filiale de facultăți din Iași, Cluj și București, orașul are o populație dominată de tineri până în 19 ani și oameni în vârstă. După Revoluție, a suferit masiv din cauza închiderii unor combinate din platforma chimică Săvinești, și din cauza depopulării – un studiu din 2015 plasa Piatra Neamț în topul orașelor din regiune cu scăderi masive de populație (3,31% în ultimii șase ani).

Astăzi, orașul e un mix între tradițional și nou, între stabilitate și risc. Aici sunt teatrul și Casa de Cultură a Sindicatelor, muzee de istorie și etnologie, festivaluri de muzică folclorică și Cinematograful Dacia, ajuns celebru după documentarul Cinema, mon amour, care povestește cum directorul și cinefili locali (inclusiv liceeni) s‑au zbătut ca să salveze Dacia de la închidere. Dacă mulți dintre cei care pleacă la facultate în țară își găsesc un rost în altă parte, în ultimii ani, câțiva s‑au întors să construiască ceva. Regizorul Andrei Dăscălescu – care a lansat anul acesta documentarul Planeta Petrila –, s‑a întors în 2008 ca să facă festivalul Filmul de Piatra. A vrut să ofere comunității un eveniment de anvergură, iar festivalul a coagulat un grup din ce în ce mai mare de tineri voluntari (200 de înscrieri în 2017, majoritatea liceeni din Piatra Neamț). Brândușa Balan, fotograf freelancer, s‑a întors din București după nouă ani, iar acum predă ateliere de animație copiilor.

Teatrul Tineretului e chiar în mijlocul orașului și rămâne un motiv de mândrie pentru locuitori, chiar dacă merg sau nu la spectacole. Finalizat în 1958, TT era unul dintre locurile în care absolvenții de teatru erau repartizați înainte să ajungă să lucreze în București. De‑asta i se spunea „rampă de lansare” și a funcționat ca atare pentru actori ca Florin Piersic, Leopoldina Bălănuță sau Maia Morgenstern.

Veneau la teatru oameni din toate mediile sociale, iar cenzura comunistă nu era atât de resimțită. După anii ’90, oamenii au început să vină mai rar. N‑a ajutat nici stresul reabilitării din 2010–2014, când spectacolele se jucau la Colegiul Național „Petru Rareș”, în cantine din oraș și în baruri. Teatrul continua să invite regizori cunoscuți și tineri, dar stagiunilor părea că le lipsește o viziune. Festivalul anual, primul din țară, își pierduse componenta internațională și sărise câteva ediții din lipsă de fonduri și din cauza restaurării.

În acest context, ediția 2017 avea miză mare, însă asta n‑a speriat‑o pe Gianina.

Într‑o conferință de presă în prima din cele 10 zile ale festivalului, înconjurată de liceeni, actori, camere de filmat și aparate de fotografiat, critici de la București și jurnaliști locali, Gianina a anunțat noutățile: ateliere cu un critic experimentat, discuții cu publicul și absența unei competiții. Singurul premiu va fi cel de popularitate, dat de juriul de liceeni. „În ce mă privește”, a adăugat, „nu pun prea mare valoare pe premiile în artă”.

L‑a invitat să vorbească și pe regizorul angajat al TT, Alexandru Mâzgăreanu, care a anunțat, printre altele, un spectacol din stagiunea din toamnă, Mamă, mi‑am pierdut mâna.

Scris de o rusoaică, a spus Mâzgăreanu, „vorbește cu mult umor despre problemele unei adolescente de 16 ani care își caută locul în lumea asta, despre problemele cu prietenii, cu colegii, cu familia. Vine în completarea programului doamnei directoare, și anume de a dedica această stagiune tinerilor…”

– Dar schimbați titlul, i‑a spus din public un bărbat cu un trepied între picioare, strâmbând din nas și râzând.

Gianina l‑a privit surprinsă. În punctul ăsta, ritmul conferinței s‑a schimbat.

– Asta nu depinde de noi, i‑a răspuns ea. Depinde de dramaturg.

– Dacă așa a scris piesa…, a intervenit și Mâzgăreanu.

Bărbatul, cu părul grizonant dat pe spate, a început s‑o întrebe mai multe lucruri pe Gianina: dacă pentru teatru e mai importantă stagiunea sau festivalul, cum își explică lipsa lui din Festivalul Național din București și din premiile acordate de UNITER. Timp de 10 minute, acesta a acaparat conferința, motiv pentru cameramani să chicotească, să mai iasă din cameră și să intre la loc.

– Dacă nu vă supărați, a întrerupt un alt bărbat, iar Gianina și‑a întors privirea spre el. Eu v‑aș ruga să ne anunțați când începe conferința de presă, că de un sfert de oră suntem într‑o emisiune 1 la 1. Așa cum noi vă respectăm munca dumneavoastră, suntem vreo 15 jurnaliști aici. Când organizați o conferință de presă, nu‑i musai să știți regulile chiar ca la manual…

– Am o rugăminte. În primul rând, dumneavoastră sunteți…?, l‑a întrebat Gianina.

– Daniel Vinca. Ziarul Vestea.net.

– Bună ziua. Am răspuns întrebărilor domnului, urmează să vă răspundem și dumneavoastră.

– Permiteți‑mi să remarc: nu‑i musai ca toți să le știm pe toate, atunci când facem conferință de presă, putem angaja dacă vreți un expert străin.

– Vă rog să ne puneți întrebările, am înțeles.

Până la urmă, au venit și întrebările: cum i se pare Gianinei că primăria a alocat doar 20.000 de lei, „o sumă ridicolă”, pentru „un festival cu zeci de zile de spectacole” și cât reprezintă acești bani din bugetul total al festivalului. Orice sumă din partea Primăriei e un semn de susținere, a răspuns Gianina, mai ales că principalul finanțator e Consiliul Județean, iar la a doua întrebare i‑a recomandat să facă o cerere la teatru ca să calculeze la contabilitate.

Un alt reporter a întrebat dacă va renunța în totalitate la sistemul competițional al festivalului.

– El face parte din istoria și tradiția acestui teatru, chiar dacă nu ne mai place Teatrul Tineretului sau sloganul „Tinerețe fără bătrânețe”. Sunt ale locului și sunt ale acestei instituții, în care unii călcăm mai des, mai rar.

– Există o problemă, a răspuns Gianina. În anii trecuți, dat fiind că exista competiție și se oferea un premiu care consta în diplomă și în bani, participanții tineri nu erau plătiți. Ori mi se pare nedrept că un festival care spune că pledează pentru tineri, primul lucru pe care‑l face este să nu‑și plătească participanții. Lucrul acesta s‑a schimbat anul ăsta. De aia nu există competiție.

– Că nu sunt bani, a intervenit tipul cu trepiedul între picioare.

– Nu, pentru că sunt bani și banii se duc la tinerii artiști.

– În ce formă? N‑am înțeles.

– În formă de onorariu. Adică oamenii sunt plătiți. Așa cum și trupa Teatrului Tineretului, atunci când se duce în festivaluri, primește onorarii de la festival. Au fost trupe care au refuzat să mai vină la Piatra Neamț, pentru că nu erau plătite. Pentru că nu este corect. Înțelegeți ce zic?

Nu era prima dată când Gianina se ciocnea cu presa locală. La final de octombrie, în conferința de presă dinaintea premierei spectacolului Visătorul, montat de Ada Milea, întrebările presei s‑au concentrat tot pe bani: Ada Milea a fost invitată pentru că spectacolele ei vând bine? Cât la sută din spectacol e acoperit din bilete? 20 de lei pentru un bilet întreg și 10 lei pentru unul redus nu sunt prețuri prea mari pentru oraș? N‑ar trebui să facă parteneriate prin Inspectorat pentru ca elevii să vină gratis la spectacole?

Articolele au apărut imediat: Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, o mare dezamăgire. Apoi Teatrul Tineretului începe să piardă bani, în care Gianina era criticată pentru că nu fusese la Consiliul Local ca să ceară mai mulți bani. Fusese avertizată de genul ăsta de interacțiuni, dar, odată ce le‑a trăit, i s‑au părut răuvoitoare și neinformate; nu era genul de dialog bazat pe fapte cu care era obișnuită ca regizor, cât mai degrabă o tiradă de acuze sau opinii mascate sub forma unor întrebări. Teatrul nu ținea de Consiliul Local, ci de cel Județean. Biletele la Piatra Neamț au prețuri ca în restul Moldovei – în Botoșani biletul pentru un adult costă tot 20 de lei, iar în Iași și Bacău ajunge și la 30–35 de lei. Chiar în seara conferinței avea loc un spectacol gratuit și mai erau altele în plan.

Gianina a simțit însă că orice ar fi spus la acea conferință ar fi fost greșit, așa că s‑a concentrat pe cele 23 de spectacole din festival. Erau piese despre relații de cuplu în vremuri de anxietate, despre familia românească, despre fragilitate, adolescență și maturizare, despre robotizare în era informației, despre abuz și violență împotriva femeii, despre migrația din cauza sărăciei, despre dreptul la locuire, despre bullying în școli și naționalism. La finalul pieselor, oamenii au vorbit cu actorii, cu regizorii și i‑au întrebat cum au lucrat și cum și‑au ales temele. Seara, discuțiile continuau în pubul Spot până târziu în noapte.

---

În tot acest timp, articolele din presa locală n‑aveau mare legătură cu ce se întâmpla pe scenă – de parcă jurnaliștii ar fi trecut pe acolo doar când se întâmpla ceva în sala de conferințe. Numeau festivalul ca fiind al „asistenței sociale” (pentru că plătește actorii tineri), o criticau pe Gianina că nu a vrut să răspundă la întrebări despre buget și apoi au acuzat‑o că a înlocuit logoul tradițional cu unul nou.

Inclus în proiectul de management, noul logo venea din nevoia pe care Gianina a simțit‑o din prima zi: să împrospăteze imaginea TT și să îi dea o forță pe care vechea imagine – un bărbat cu aripi stilizate, care prind rădăcini, poreclit „Zburătorul”, nu mai părea să o exprime. Sorina Vasilescu, ilustratoarea contractată, a primit caiete program și afișe scanate, a venit în Piatra Neamț să înțeleagă istoria TT și a construit pe o idee de la începutul teatrului: doi T intersectați, pe care i‑a așezat într‑o matrice de nouă pătrate, ca într‑un joc de Tetris. Noua identitate trebuia să reflecte noul TT: un spațiu de intersecție între grupuri creative – publicul și actorii, actorii și colaboratorii teatrului, creatori și antreprenori.

Ziarele locale au dat imediat verdicte: „JOS ZBURĂTORUL! Simbolul TT, aruncat la gunoi! Logo nou care seamănă cu cel de la Mall Galleria!”. L‑au mai comparat cu un logo pentru o sală de jocuri, iar un ziar a scris și că Gianina ar trebui să demisioneze. Teatrul n‑a vrut să răspundă public atacurilor în timpul festivalului, iar Gianina și‑a rugat colegii de la comunicare să nu‑i mai trimită materialele apărute; o deranja abordarea „extrem de agresivă”a presei și avea nevoie de liniște ca să înceapă ea însăși să se documenteze despre logo în arhive. N‑a vrut să stârnească un conflict pentru că știa, ca artist, că într‑o comunitate nu poți să construiești nimic pe conflict.

La finalul festivalului a postat pe site‑ul TT proiectul și filozofia modificărilor, dar subiectul n‑a murit. Vinca, de la Vestea.net, unul dintre cei mai duri critici ai logului, spune că nu face decât să exprime „ce‑i spune opinia publică” și că i s‑ar fi părut normal ca Gianina să anunțe public că vrea să‑l schimbe, nu să o facă „noaptea, ca hoții”. O bună parte din critica pe care o încasează Gianina pare că are mai puțin de a face cu faptele, cât cu o percepție că nu respectă cutume locale, cum ar fi să anunțe lucruri în conferințe de presă, nu pe site sau în social media. Poate de aceea, despre raportul pe care teatrul l‑a făcut public după încheierea festivalului n‑au vorbit foarte mulți. TT a raportat un festival organizat cu cheltuieli mai mici decât în 2015 și 2016 și cu 3.300 de spectatori în total. Din aceștia, peste 1.900 au cumpărat bilete, cu 35% mai mulți decât 2015 și 2% mai mulți ca 2016. Festivalul bifa și obiectivele trecute în programul de management, dar n‑ai fi știut asta citind presa locală.

În ultima zi de festival, cei șapte liceeni membri ai juriului s‑au strâns să dezbată care dintre cele 10 spectacole din secțiunea dedicată lor merită premiul de popularitate. Au vrut să evite sălile sobre de la etajul teatrului, așa că au coborât în sala Multimedia, o cameră cu pereți portocalii, cu logoul cel nou multiplicat pe două rânduri în diferite combinații de culori. Până recent, sala găzduise costumele teatrului. Acum, masa și cele câteva scaune, proiectorul, ecranul și tabla magnetică fac spațiul mai aerisit.

Cei șapte și‑au tras câte un scaun pe dalele de ciment și au luat loc lângă masă: Mădălina, fata blondă cu ochi albaștri care știe teatrul pe dinafară și și‑a adus colegii la un tur ghidat, Mihnea, băiatul înalt care a stat toată ziua prin teatru în festival, pentru că lucra la propria piesă, Alex, care vrea ca teatrul să‑l facă să uite de problemele din lume, Francisc, brunetul cu ochelari care își alege cu mare grijă cuvintele când argumentează, Teo, Miruna și Anda.

După ce au dezbătut despre Exploziv, ultimul spectacol pe care l‑au văzut, Mădălina a șters tabla și cu un marker albastru a tras șapte coloane și patru rânduri – un rând pentru numele fiecăruia și trei pentru spectacolele alese.

Atunci li s‑a alăturat și Gianina. Îmbrăcată într‑un pulovăr negru cu mânecile decupate, o bluză cu dungi albe și roșii și o pereche de blugi, i‑a salutat, s‑a uitat la rezultatele de pe tablă și s‑a așezat în cercul lor. Gianina a hotărât să schimbe destinația sălii de costume încă de când era interimar. I‑a plăcut că ușa se deschide direct spre trotuar și că trecătorii pot vedea ce se întâmplă în interior. Ar vrea să coboare și ea să lucreze aici, departe de biroul de director.

I‑a întrebat cum li s‑au părut discuțiile după spectacole, dacă au ajuns la criterii de jurizare și ce le‑a plăcut la fiecare piesă. Au discutat mai întâi despre Frig, o piesă suedeză care povestește abuzul emoțional și fizic comis de trei liceeni împotriva unui coleg imigrant. Spectacolul le‑a plăcut. Actorii au jucat bine, au fost „anumite concepte despre rasism”, „despre superioritatea unora față de alții”, dar li s‑a părut „nepotrivit de jurizat pentru festival”.

– De ce?, a întrebat Gianina.

– Mie mi s‑a părut puțin prea violentă, i‑a răspuns una dintre fete. Adică eu n‑aș fi pus o scenă de genul ăsta în festival. Eram pe scaun, pe la jumătatea piesei, toată agresivitatea aceea îmi era împroșcată în față. M‑au enervat atât de tare personajele și ce făceau, că îmi venea să mă duc pe scenă și să‑i bat.

– Păi asta e o reacție, e bine. Eu dacă mă duc la teatru vreau să am o reacție.

Pe o altă fată spectacolul a enervat‑o atât de tare încât i‑a plăcut.

– Prima reacție pe care am avut‑o a fost că eu nu vreau să mai văd așa ceva. M‑am dus acasă, am digerat piesa, am mai gândit și a doua zi eram: „Băi, ce piesă tare am văzut ieri!”.

– Asta e o chestie foarte importantă, i‑a spus Gianina. Sunt spectacole care te provoacă și după aia lucrează în tine peste noapte.

Una dintre fete s‑a bucurat că a stat și la discuțiile de după.

– Mie mi s‑a părut super, foarte interesant să‑i vezi într‑o anumită ipostază și apoi să vezi că sunt oameni obișnuiți, oameni care se amestecă în mulțime, chiar e normal să se întâmple asta. Am fost foarte marcată.

Discuția s‑a mutat la Rovegan, locul întâi în topul lor, scrisă și regizată de Catinca Drăgănescu. Spectacolul ia basmul caprei cu trei iezi și spune o poveste despre mame plecate la muncă în Italia în căutarea speranței pentru copiii de acasă. Liceenii au decis că merită primul loc pentru că „a reflectat realitatea, care e atât de ignorată”. „Lângă mine o doamnă a izbucnit în plâns când se vorbea de Italia”, a spus una dintre fete. „Cred că toată lumea s‑a regăsit cumva în povestea asta, nu neapărat cu plecatul în Italia, cât că ești așa disperat că uiți de copii”, a completat o alta. „Te‑a făcut să fii atent la familie, cred că la asta s‑au gândit oamenii, la cei de acasă.” „Da, și eu m‑am gândit la mama.”

– Evident că există un spectacol care ne place mai mult, un spectacol care ne atinge mai mult, le‑a spus Gianina. Miza juriului a fost ca voi să vă întâlniți, să discutați, să învățați împreună cum să receptați un spectacol. Inclusiv discuțiile astea pe care le‑ați avut toată săptămâna. Astea mi se par un câștig.

---

Printre cele 10 spectacole din secțiunea liceenilor a fost și Familii¸ în regia lui Eugen Jebeleanu, o coproducție a Teatrului Național din Sibiu și a Universității „Lucian Blaga”. Trei familii dezbat temele zilei, de cele mai multe ori în fața televizorului: familia tradițională, homosexualitate, adopție, refugiați, „străinii care vin peste noi”.

La câteva zile după festival, un site local a scris că Teatrul Tineretului pledează pentru relațiile homosexuale. Pe un ton ironic, autorul felicita aducerea spectacolului în festival numindu‑l „un prim pas spre toleranță și acceptarea căsătoriilor homosexuale” în județul Neamț. Apoi, într‑o conferință de presă, vicepreședintele Consiliului Județean și liderul ALDE Neamț, Ion Asaftei, a menționat și el momentul. Deși nu a spus dacă văzuse spectacolul, pe care l‑a numit Familia, l‑a acuzat că „lovește la temelia familiei creștine” și că are loc „o sodomizare a conceptului de căsătorie.” „Nu dorim ca Teatrul Tineretului să devină un sălaș al promiscuității sau o tribună de pe care să se clameze nelegiuirea morală”, a spus acesta, adăugând că la alegerea repertoriului ar trebui să-și spună cuvântul și „un consiliu de 15, 20, 30 de persoane, dintre cetățeni, dintre consilieri județeni, oameni de artă, oameni de cultură”.

Gianina a văzut înregistrarea conferinței și s‑a gândit pentru prima dată la demisie. Nu mai era vorba de atacuri la persoană sau la instituție, ci de instigare la ură, de marginalizarea și de excluziunea unor artiști. Se gândea ce s-ar putea întâmpla dacă Jebeleanu ar fi venit să monteze un spectacol cu actorii din Piatra Neamț: dacă ar fi lucrat sub presiunea unor astfel de atitudini, atunci Gianina ar fi trebuit să reacționeze și să facă apel la lege. Spusese încă dinainte de festival că unul dintre cele mai grave lucruri care s‑ar putea întâmpla e ca, în urma unor astfel de contre, teatrul să piardă din finanțare.

A ales să nu răspundă atacurilor, iar la final de noiembrie, contrele cu autoritățile păreau că se temperaseră, inclusiv cele despre logo. La o ședință pe 29 noiembrie a CJ, directorul adjunct și consultantul artistic al teatrului – Gianina n-a ajuns, pentru că era plecată din țară – au vorbit cu consilierii despre raportul financiar al festivalului, istoria logoului și funcțiile lui practice în comunicare. Președintele CJ, Ionel Arsene, primise între timp o scrisoare de susținere a Gianinei, semnată de peste jumătate dintre actori din trupă.

Dar nu asta l‑a convins să continue să o susțină, a spus. Ci concursul de management pe care Gianina îl câștigase, mesajele primite („Am fost felicitat din Piatra Neamț, București, Sibiu pentru că am reușit s‑o aducem manager”) și cheltuielile din festival, mai mici față de alte ediții.

„Nu vreau să apăr pe nimeni”, a spus Arsene, „dar vreau să fim corecți. Haideți să‑i dăm credit un an de zile, după un an de zile o evaluăm și vedem ce a făcut bine, ce a făcut rău, ce a adus sau nu în plus”.

Pe lângă votul de susținere al președintelui CJ, la ședința Consiliului a mai avut loc ceva: dialog. Oamenii teatrului au explicat, iar consilierii au putut să pună întrebări. În paralel cu aceste lucruri, Gianina se gândea la viitor. Între timp câștigase și un proiect finanțat de Asociația Fondului Cultural Național pentru un laborator de creație în care liceeni vor dubla profesioniști în facerea unui spectacol. Avea o stagiune de condus și o comunitate de implicat. „În primă fază, am zis că mă duc să fiu manager”, spune despre decizia de a candida la finalul interimatului. „Dar mi‑am dat seama că eu nu vreau să fiu un administrator de salarii, pentru asta pot găsi aici un om, ci [vreau] să dau o direcție teatrului.”

Nu are dubii legate de direcție: știe ce vrea să facă și vrea să audă din partea comunității dacă e ce vor și ei de la TT. „Oamenii trebuie să vină să vadă. Decid ei singuri dacă teatrul ăsta în timpul managementului meu își face treaba sau nu. Nu există doar trei voci în orașul ăsta. Există și o comunitate de spectatori care nu trebuie să mă iubească pe mine, ci trebuie să iubească teatrul.”