[Interviu] Teodora Ana Mihai și Waiting for August

Waiting for August, primul film documentar regizat de Teodora Ana Mihai, a avut premiera românească toamna trecută la Astra Film Festival și în martie 2015 a fost în programul One World Romania, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului.

Documentarul urmărește șapte copii din Bacău cu vârste între cinci și 17 ani, care trebuie să se descurce singuri în timp ce mama lor e plecată la muncă în Italia (tatăl e absent din viața lor și nu este adus în discuție niciodată în timpul filmului). Capul familiei devine, de nevoie, Georgiana, care, la 15 ani abia împliniți, jonglează menajul și îngrijirea fraților mai mici, pregătirea pentru testele naționale și adolescența trăită printre picături.

Teodora, care locuiește în Belgia de la opt ani, a realizat că, dacă în comunism părinții fugeau din țară din cauza opresiunii politice (ai ei au primit azil politic în 1988, iar ea li s-a putut alătura abia în 1989), acum o fac din motive economice. Și-a dorit să spună povestea copiilor rămași acasă.

Gabriela Pițurlea și Cristian Lupșa au intervievat-o pe Teodora în București, unde a fost invitată de One World să însoțească filmul.

DOR: De ce ai vrut să faci filmul? Despre ce e?

TM: Pentru mine nici n-a fost o alegere, a fost ceva care a decurs într-un mod foarte natural. Cu toate că de la opt ani jumate am plecat din țară… ai mei au fugit pe timpul lui Ceaușescu, când eu aveam șapte ani jumate și n-au putut să-mi explice ce și cum. Mi-au zis că pleacă pentru două săptămâni și m-am trezit că nu se întorceau. Încet, încet mi s-a explicat că o să-i revăd, dar nu puteau să-mi zică exact când, și deci așteptarea asta care a durat mai mult de un an de zile a fost o experiență grea, o experiență care te marchează când ești copil. Pentru mine a fost un happy ending, pentru că i-am revăzut, dar am rămas intrigată de țara unde m-am născut. Am multă familie încă aici în România și am rămas în legătură cu ei și cu cultura. Și mi-am dat seama că, 25 de ani după plecarea mea, ce se întâmplă în România este că încă nu se trăiește bine.

Și de fapt istoria se repetă, asta am impresia eu. Acum părinții nu mai pleacă pentru motive politice, ci pentru motive economice. Și mi-am dorit să spun povestea copiilor, pentru că de obicei când se vorbește de emigranți se vorbește din punctul de vedere al celor care pleacă și nu al celor care rămân. Părerea mea este că povestea lor nu e mai puțin importantă sau mai puțin interesantă, mai puțin relevantă. De acolo am pornit eu, cu ideea să spun povestea copiilor care cresc fără părinți.

DOR: Și tu cum ai aflat că se întâmplă asta în România? Cum a ajuns la tine acest nou tip de migrație?

TM: A ajuns, pentru că vin cât de des pot în România, cunosc și oameni din diaspora românească acolo în Belgia, deci erau povești care erau foarte bine cunoscute și de ai mei, și de mine. Foarte multe mărturii auzite și m-am gândit că atunci când observi că istoria se repetă trebuie să faci ceva. Și reacția mea a fost să vreau să fac un film. Pentru că este modul cel mai natural pentru mine să comunic cu ceilalți.

DOR: Dar tu mai făcuseși vreun film înainte? Mai făcuseși scurtmetraj, nu?

TM: Eu am început să fac filme de la 16 ani. Am știut destul de devreme ce vreau să fac și care mi-e pasiunea. N-am făcut școală de film exclusiv, am făcut facultate cu accent pe cinematografie, istoria filmului, teoria filmului și cursuri practice. Când am absolvit universitatea, am început să lucrez în branșă ca asistent, pentru televiziune, și la un moment dat am ajuns la concluzia că neapărat trebuie să-mi fac filmele mele. Aveam impresia că am învățat mult de la ceilalți, dar acum e vremea să încep să comunic ce am eu de comunicat.

DOR: Filmele tale le vedeai din start ca documentare?

TM: Am o mare dragoste pentru documentare, dar nu mă văd ca documentaristă exclusiv. Sunt, cum zic pe engleză, film-maker, adică îmi place să explorez, îmi place să experimentez cu forma, cu arta filmului, dar nu exclusiv în documentar. Și chiar m-am jucat cu ideea să scriu un scenariu de ficțiune despre acest fenomen social, din punctul de vedere al copiilor rămași acasă. Și nu știu, parcă ceva scârțâia, parcă ceva nu era în ordine. Știam cât de multe familii și cât de multe cazuri există și aveam impresia că poate nu-mi fac lecțiile dacă nu-i caut și dacă nu încerc să găsesc acea familie care mă poate ajuta să le spun povestesc povestea în modul cel mai empatic și să transmit acest mesaj.

DOR: Dar ce simțeai că nu-ți ieșea la scenariul de ficțiune? Ce simțeai că nu prinzi acolo din poveștile astea?

TM: Nu știu cum să spun, mă simțeam puturoasă într-un fel, pentru că nici nu încercasem. Îmi imaginam că există familii cu mulți frați și mă fascina ideea asta și voiam să pot s-o prind pe film. Am început să cercetez cu gândul că poate iese și dacă nu, nu va strica să am cât mai multe mărturii ca să scriu acest scenariu.

DOR: Să ne întoarcem la cum ai găsit familia din film.

TM: Am început căutările în diaspora românească din Belgia și via, via, via, am ajuns la Bacău, într-o anumită școală unde erau copiii din filmul meu. Am avut mare noroc, pentru că este un subiect despre care oamenii hai, mai vorbesc, dar să te lași filmat este un pas mare în plus. Deci nu era evident că o să găsesc familia care să fie de acord și care să mă inspire pe mine, pentru că am auzit foarte multe mărturii care m-au emoționat și m-au influențat, dar până când i-am întâlnit pe ei nu am simțit că: uite, asta este povestea pe care vreau s-o spun. Foarte multe povești erau chiar tragice, chiar foarte grele, însă eu îmi doream un film în care cât mai mulți oameni să poată să se recunoască și să aibă totuși o notă pozitivă, nu chiar tragică.

DOR: Și asta știai dinainte?

TM: Da, asta voiam. Știam dinainte, pentru că de obicei, când se tratează tema în România și nu numai, se tratează din perspectiva cea mai deprimantă. Și era exact ce nu vreau să fac. Voiam să tratez această temă, care este o temă greoaie, clar nu pot să o neg, dar voiam să o tratez din alt punct de vedere.

DOR: Și ți-ai pus întrebări pe măsură ce căutai și cunoșteai familii cu povești tragice că: băi, poate nu sunt unii cu povești foarte vesele, sau sunt o minoritate?

TM: Mi s-a părut că poveștile cele mai tragice, care clar există, totuși erau o minoritate. Și celelalte pe care le-am auzit, de multe ori erau un copil lăsat acasă, hai doi, dar cu bunicul sau cu altcineva. Voiam eu să mai continui cercetarea și să văd dacă nu găsesc ceva care să fie mai simbolic. Am continuat până când i-am găsit.

DOR: Mă întrebam că probabil au fost familii care au fost de acord să se lase filmate, dar nu erau ce căutai tu.

TM: Exact. Un alt lucru este că poate părinții erau foarte vorbăreți, dar dacă copilul nu era, pentru că eu voiam să povestesc din punctul lui de vedere, dacă copilul era un pic introvert, nu ieșea. Totuși filmul este un mediu aparte și trebuie să te simți comod. În anumite cazuri era o poveste foarte bună și personaje bune, dar ideea să fie filmați nu atrăgea și atunci a trebuit să respect și să-mi dau seama că încă n-am găsit.

DOR: Sunt foarte curios, ție cum ți-a fost în procesul ăsta? Teoretic știm și noi că trebuie să-ți găsești personajul potrivit, să se deschidă, dar bănuiesc că n-aveai așa de multă experiență în a le spune oamenilor: îți respect povestea ta, îți mulțumesc că mi-ai spus-o, dar tu nu te potrivești cu filmul meu. Sunt curios cum ai abordat chestia asta, ce le-ai spus.

TM: În primă fază nu poți să promiți nimic. În primă fază le spui oamenilor că faci o cercetare și că ești interesat să asculți mărturia lor, fără să vorbești deja de finalitatea proiectului. Da, ideea este că e pentru un documentar, dar încă sunt în faza de cercetare, deci nu promiți. Pentru că nici nu poți.

DOR: Cam nouă luni a durat, nu?

TM: Opt luni de zile am căutat. Și da, e foarte important să nu faci promisiuni pe care nu poți să le respecți. Și după ce te-ai convins că da, atunci faci pașii necesari ca să vezi dacă sunt de acord. Dar întâi trebuie să fii tu sigur că vrei și că poți.

DOR: Și cum ți-ai dat seama că ei sunt? Ce-ai văzut?

TM: Mi-a plăcut extrem de mult dinamica între ei. Eu i-am cunoscut pe cei mici, pe cei cinci. I-am cunoscut la centrul de zi unde se duc după școală și îi ajută cu lecțiile și mi-au plăcut extrem de mult. Era clar că sunt foarte vorbăreți, personalități foarte diferite, se contraziceau încontinuu, și-mi plăcea cum discutau. Caractere diferite, dar puternice. Și știam că acolo sunt povești. Ce m-a fascinat pe mine erau și vârstele, pentru că erau o familie între 5 și 16 ani. Și la fiecare vârstă copilul reacționează altfel la absența părinților. Deci și asta mă interesa, să pot include în film toate aceste reacții diferite. Pentru că Stelian, cel mai mic, clar avea să reacționeze total diferit decât Georgiana, care e în adolescență. Sau de Ionuț [fratele cel mai mare].

DOR: Tu când ai mers la centrul de zi, știai că ei sunt acolo, sau te-ai dus știind de această familie?

TM: M-am dus știind că în acel centru de zi sunt foarte mulți copii cu părinți plecați. Nu știam de ei specific.

DOR: Și ții minte ziua aia în care i-ai văzut prima oară și ce făceau?

TM: Întâlnirea a fost destul de formală, pentru că eu eram într-o clasă și profesoara de la centrul de zi îi aducea.

DOR: Chiar ca la casting.

TM: Chiar așa. Și vorbeam puțin cu ei, dar conversațiile erau foarte informale. Când mă gândesc poate mai bine procedam altfel, dar trebuia să respect și cum consideră centrul de zi că trebuie procedat și cum fac ei de obicei la școală. Nu puteam să fac eu regulile mele. Deja eram foarte bucuroasă că mă primesc și că vor să mă ajute. Deci așa a fost.

DOR: Și ei au venit împreună?

TM: Au venit împreună, da. Dacă erau frați, veneau împreună, asta era ideea. Dar să vorbesc cu toți la un loc nu se putea, pentru că pe mine mă interesa să vorbesc cu fiecare familie în parte. Și nu voiam să-i expun față de colegi sau față de ceilalți copii. Pentru că sunt anumite lucruri despre care-mi imaginez că nu vorbesc ei între ei.

DOR: Și-n momentul în care ai văzut dinamica asta de care spuneai, care a fost următorul tău pas?

TM: Am aflat că mai erau Georgiana și Ionuț [cei mari], pe care nu-i cunoșteam, și absolut pasul era să-i întâlnesc și pe ei și să aflu cum pot intra în contact cu mama. Am aflat că mama era deja în Italia, plecată din august, și deja prevedeam o problemă, pentru că nici nu știam cum să abordez tema. Să suni pe cineva la telefon și să-i explici că ai intenții bune și că-ți dorești să-i filmezi copiii timp de un an de zile, e puțin ciudat. Mi-era foarte teamă de reacția mamei și mi-era teamă că o să mă refuze. Din fericire, e o doamnă foarte deschisă la minte, iar copiii m-au asigurat că mama e la fel ca ei și să nu-mi fac griji, că ea o să înțeleagă și că dacă îi explic și ei cum le-am explicat lor, va fi în ordine. Deci așa mi-am făcut curaj și am sunat-o.

DOR: Scuze că insităm așa, dar cred că amândurora ne place să reconstruim momentele astea. Deci tu ai rămas atunci în Bacău, te-ai și dus să-i cunoști pe Georgiana și pe Ionuț și pe urmă ai zis: hai s-o sunăm și pe mama?

TM: Georgiana a venit în aceeași zi la centru și am întrebat-o dacă mi-ar da voie să vin să-i vizitez acasă, ca să-i văd în contextul lor zilnic. Ea a acceptat, a zis că și Ionuț va fi acolo, deci o să am ocazia să-i cunosc pe toți. Dar pe mamă în momentul ăla nu mi-am găsit curajul… Voiam să mă mai gândesc puțin ce și cum.  M-am dus, i-am întâlnit pe toți, am văzut unde trăiesc, după aia m-am întors acasă și la vreo săptămână cred că am sunat-o pe Liliana și am vorbit cu ea. Am întrebat-o când o să revină în țară, mi-a zis că în vară planifică să revină și că ea-și dorește să nu mai trebuiască să plece. Noi eram deja în octombrie în momentul ăla, deci știam că nu am timp de pierdut. Dacă vreau să le povestesc povestea lor, trebuie să încep să filmez imediat.

DOR: Logistic tu aveai deja o echipă care aștepta?

TM: O echipă, nu. Echipa s-a format foarte repede. Am lucrat cu doi cameramani și doi sunetiști care se alternau. Nu e ideal, dar asta este, când este un proiect mai îndelungat și nu se potrivesc agendele. Dar în iarnă a fost un cameraman și al doilea cameraman a rămas pentru majoritatea proiectului. Și sunetiștii cam juma-juma. De limbă franceză toți. Eu eram singura din echipă care putea să vorbească în mod direct cu copiii. Bine, vrei, nu vrei, au învățat și ei câteva cuvinte în românește, au avut profesori buni. Și limba internațională a jocului, mâncam împreună, găteam împreună și a fost foarte OK.

DOR: Mi-am amintit că ai spus tu la un moment dat într-un interviu că la școală v-au zis că să filmezi copii e cel mai greu. Și mă întrebam dacă ai avut vreo temere legată de asta.

TM: La școala de film tot timpul te sfătuiesc să nu lucrezi cu copii, cu animale și cu vapoare, pentru continuitate, în ficțiune. Animalele nu sunt de controlat și copiii, nu știu de ce, îi reduceau la același nivel. Bineînțeles că m-am gândit la sfatul acela cu umor: eu am învățat lecția foarte bine și primul film l-am făcut cu șapte copii, nu cu unul. Așa mi-a plăcut mie întotdeauna, să ascult bine și să fac exact opusul, dar nu regret nicio secundă.

DOR: Mi se pare foarte interesant cum ai hotărât atunci să începi imediat să filmezi. Ți-ai dat într-un fel rama poveștii de la început. Ai zis: începem acum și va trebui să-l facem până se întoarce mama, indiferent de ce ne iese.

TM: Mi-am dat seama că e un risc, poate chiar mare, dar îi căutasem atât de mult timp și mă convinsesem că asta e povestea și nu voiam s-o pierd. Și-mi dădeam seama că dacă încep să filmez în primăvară și mama se întoarce în vară, nu mai e același lucru. Eu voiam să-i văd crescând în timpul ăla și, timp de un an de zile, chiar vezi o schimbare. Mai ales Georgiana, fiind în adolescență, anticipam că o să se schimbe. Pentru mine n-avea sens să încep în aprilie și să termin în august. Trebuia să încep în decembrie cel târziu. 9 luni de zile. Ca un bebe. Atâta timp i-am dat și s-a dezvoltat în acea perioadă.

DOR: Și știai că vrei să fie ceva observațional, fără intervenție, fără voice-over?

TM: Da, asta știam de la început. În film, în general, pe mine nu mă interesează numai tema și conținutul, ci și forma. Cum povestești povestea, din ce punct de vedere, cu ce concept. Deci aveam deja o idee deja formată despre cum îmi doresc să abordez filmul și întrebarea rămânea dacă o să reușesc. Dar îmi propusesem să nu intervin în film. De multe ori, mai ales în documentar, regizorul devine un personaj. Și poate noi, echipa, am fost un personaj prin absența noastră și prin fapul că oamenii tot timpul mă întreabă: dar cum de-ați reușit să fiți absenți? Cum de prezența nu se simte? Asta a fost cea mai mare provocare.

DOR: Și cum de nu se simte? Cum au fost primele zile, acomodarea?

TM: Cum de nu se simte este cel mai greu de explicat. Eu o explic ca pur și simplu magia documentarului. Bineînțeles că la început n-a fost chiar ușor.

DOR: Se vede și-n film, sunt mai multe priviri aruncate către cameră în primele 10-15 minute, de către ăia mici mai ales.

TM: Exact, vezi cum evoluează de fapt confortul și încrederea în noi. La început sunt foarte curioși, se uită la cameră și trebuie să demistifici camera pentru ei. Trebuie să devină un joc. Și camera trebuie să facă parte din familie încet, încet. Să fie o prezență amicală care nu mai este percepută ca ceva ciudat sau ceva extern. Cei mici s-au uitat cum funcționează camera, le-am explicat, până când le-a dispărut curiozitatea aia și a devenit ceva foarte natural prezența noastră cu camera. Mai ales că de la bun început așa ne-au cunoscut, camera era deja parte din noi. Dar empatia asta care există între mine ca regizor și ei ca protagoniști e greu de explicat. Dar clar este că eu de la bun început am simțit foarte, foarte multă empatie pentru ei și cred că a fost reciprocă.

DOR: Deci tu cât timp ai fost acolo chiar n-ai intervenit? N-ai încercat din când în când să pornești un subiect, iar apoi la editare să faci să dispară faptul că tu l-ai început?

TM: Mulți oameni cred că apeși pe rec și se întâmplă. Nu este deloc așa. De multe ori, ca regizor, trebuie să fii catalizatorul care începe o situație, dar o situație pe care eu o observasem de n ori și care era foarte naturală și foarte normală pentru copii, dar pentru că noi depindeam de tehnica filmului și de faptul că trebuia să prindem acea scenă prin sunet și imagini, trebuia să catalizez, trebuia de multe ori să dau semnul de început și după aia viața își urma cursul.

DOR: Și care sunt câteva din momentele astea în film? Sau unele care-ți sunt ție mai dragi, când s-a întâmplat ceva așa.

TM: Este o scenă între Georgiana și Stelian când îl ia la rost că a pârât-o. Și de fapt scena aia o anticipasem. Nu puteam să-mi imaginez exact cum va fi, dar îmi doream să fie așa ceva, pentru că mai observasem înainte scene de genul.

DOR: Asta e când o pupă el de multe ori?

TM: Da, da. Și de fapt am observat că voia ea să-i zică ceva și mi-am pregătit echipa, pentru că se va întâmpla ceva între Georgiana și Stelian. Și așa a fost: Georgiana, acuma dacă vrei să-i spui, go ahead. Și a ieșit ceva foarte frumos, e una din scenele mele preferate.

De exemplu, la Paști, când au colorat ouăle, și asta a fost o scenă pentru care a trebuit să ne pregătim. Dar noi ca echipă ne pregăteam, pentru că știam că va veni și Georgiana colabora cu mine în sensul că vedea că suntem gata și haide, acuma. Odată ce începea, noi trebuia să știm să ne mișcăm cum trebuie ca să putem prinde momentele cheie.

DOR: Cum îți creezi comunicarea cu cameramanul și omul de sunet când ești în mijlocul acțiunii și simți că se va întâmpla ceva sau că ar trebui să vă mutați atenția altundeva?

TM: Eram puțin ca gemeni siamezi eu cu cameramanul, eram tot timpul împreună, mai ales pentru că el nevorbind română, tot timpul șopteam sau cu semne… E un limbaj foarte aparte, dar reușeam să comunicăm, spre frustrarea sunetistului care se mai supăra că șopteam cam mult. Încercam să fim cât mai discreți posibil ca să nu întrerupem și să nu atragem atenția copiilor, bineînțeles.

DOR: A avut vreun efect faptul că sunetistul și cameramanul nu erau români și că practic singurul lor stimul era vizual?

TM: Cu siguranță a avut un efect, dar eu nu-l consider un efect negativ sau pozitiv. A fost ceva diferit. Cred că pentru că ei sunt oameni talentați și buni la ce fac, limba nu a fost neapărat un handicap. Mai ales un cameraman poate să fie chiar mai atent la ce vede, pentru că nu înțelege ce aude. Eu găsesc că am pierdut câteva momente și a fost o frustrare personală, dar nu pot să zic că regret ce a ieșit până la urmă.

DOR: Când spui că ai pierdut câteva momente, te referi la discuții pe care le-au avut?

TM: Exact, pentru că eu nu am reușit la timp să-i comunic că trebuie să schimbăm planul și când a înțeles ce trebuie, deja pierdusem ceva cheie și nu mai mergea. Dar trebuie să spun că nu ni s-a întâmplat foarte des și când se întâmpla era o notă pentru viitor să încerc să anticipez, să găsesc ceva asemănător, în sensul ca scena să fie simbolic egală cu ce am pierdut.

DOR: A fost vreun moment mai măricel din viața lor în astea nouă luni pe care l-ai ratat? Că mi s-a părut minunat și faptul că tu ai fost acolo în niște momente foarte importante, cum au fost ziua Georgianei, cum a fost pregătirea pentru examen, Paștele, ai avut grijă să fii acolo când s-au întâmplat.

TM: Așa mi-am planificat. Eu am fost în cinci perioade, nu am locuit la Bacău timp de un an de zile. Mă întorceam tot timpul în Belgia, dar rămâneam în contact constant și cu mama, și cu copiii, și știam exact ce se întâmplă. Belgia nu e foarte departe, deci puteam să reacționăm destul de repede. Însă de la bun început, pentru că îmi era clar ce stil vreau să folosesc în film și mi-era clar că nu vreau interviuri, nu vreau voice-over, voiam să arăt de exemplu câți ani are Georgiana, nu să spun câți ani are sau să scriu. Cum arăți că are 15 ani? Vezi să nu cumva să ratezi ziua ei. Momente din astea cheie le aveam deja în plan. La Paști la fel, pentru că aici în România e sărbătoarea cea mai mare și în absența mamei, cum se vor descurca ei? Eram curioasă.

Voiam să fiu acolo ca să pot să văd ce se întâmplă. La fel cu examenele, pentru că trebuia să intre la liceu. Examenele alea știam că o să fie cruciale pentru viitorul ei și voiam să fiu cu ea acolo când dă examenele și când primește rezultatele. Întoarcerea mamei – nu se știa exact când va veni și dacă va rămâne, dar îmi planificasem oarecum: când se întoarce mama, nu putem să ratăm, pentru că ăsta e sfârșitul filmului. Deci scheletul filmului era deja acolo, pe ăla mi-l făcusem de la bun început.

DOR: Când ți-ai dat seama că Georgiana va fi personajul tău principal?

TM: Îmi doream ca ea să fie personajul principal, pentru că logic, din povestea lor, ce dedusesem este că ea preluase rolul matern în absența mamei. Asta înțelesesem din conversații, din situația lor, însă nu eram sigură că va accepta rolul de protagonist în film, pentru că era puțin mai timidă decât cei mici, de exemplu. Îmi imaginam că poate unul din cei mici va fi protagonistul, cu toate că totuși nu era natural, pentru că ea era șeful familiei în absența mamei. Mi-am dorit și cred că am convins-o până la urmă să accepte acest rol, pentru că-i era natural.

DOR: Deci asta e o discuție pe care ai avut-o cu ea?

TM: Nici nu-mi amintesc dacă am vorbit efectiv de asta, dar mi-a înțeles intenția, pentru că eram foarte interesată de ce face ea. A înțeles fără cuvinte că ăsta mi-este scopul.

DOR: Scena mea preferată din film e când se duc la piscină, când ai cealaltă dimensiune a vieții unui adolescent și mă întreb dacă asta ai simțit-o de la început?

TM: Am fost și noi adolescenți, nu?

DOR: Da, dar putea să fie anul următor, putea să fie cu un an înainte, cel puțin din film ai senzația că asta a fost vara în care Georgiana și-a dat seama că ea o să și crească mare și o să fie femeie.

TM: Da. Aici chiar nu știu ce să-ți spun. Eu am impresia că am simțit că va fi, dar bineînțeles că nu puteam să am siguranța. Nu știam cum va evolua, dar m-am bucurat mult când am văzut că într-adevăr se dezvoltă foarte repede în anul ăla. Putea să ia altă direcție și dacă lua altă direcție, încercam să povestesc povestea care este în fața mea, dar din fericire nu a luat altă direcție. Mie-mi place foarte mult și am primit acest comentariu de multe ori, cât de mult se bucură lumea să poată să vadă adolescența, să vadă o fetiță care devine domnișoară. Este ceva exclusiv într-un fel.

DOR: Mie și Lăcrămioara [sora Georgianei] mi s-a părut un personaj superb, de la scena cu pensatul, la scena în care ea îi ia în brațe pe-ăștia mici când îi ceartă Georgiana. Să le urmărești pe amândouă e foarte frumos.

TM: Sunt complementare Georgiana și Lăcrămioara. Au caractere total diferite, dar se potrivesc foarte bine. Ca personalități sunt foarte frumoase împreună, într-adevăr.

DOR: Din tot ce zici, mi se pare că genul ăsta de film pe care l-ai făcut tu necesită din partea omului care-l face un grad de confort foarte mare cu nesiguranța și necunoscutul. Nu știi unde se duce, nu știi ce o să facă. Îți place, în general, să lucrezi așa?

TM: Să-ți spun un secret. Eu în viața de zi cu zi sunt cunoscută de familie și prieteni ca un control freak. Îmi place să controlez. Și ca un fel de counter-balance, tot timpul mă pun în situații care sunt greu de controlat și-mi găsesc în acest exercițiu un echilibru între tendința mea de a controla și situațiile de necontrolat; se întâmplă ceva, o osmoză destul de interesantă. Gradul de confort nu e chiar foarte confortabil pentru mine, nu știu dacă e un fel de masochism, dar pe undeva cred că-mi place. Este o provocare. Și în viață dacă nu ai asta, este prea plictisitor.

DOR: Și-o simți la fel și dacă ar fi vorba de făcut ficțiune, sau acolo e mai controlabil?

TM: Eu mă gândesc că e la fel de incontrolabil, dar în alt sens. Pentru că lucrezi cu actori, dar există întotdeauna nesiguranță, pentru că nu știi dacă va ieși ce-ți dorești. E alt fel de nesiguranță, dar până când nu ai filmul nu vei ști dacă ai reușit. Și de fapt nu până când ai filmul, ci până când e primit filmul de public.

DOR: Tu acum te plimbi cu filmul prin lume de vreo 9 luni sau un an?

TM: De la sfârșitul lui aprilie 2014.

DOR: Aproape un an. Și ce ai învățat în perioada asta despre film, despre tine? Că bănuiesc că o grămadă de oameni te-au întrebat aceleași lucruri. Sunt curios experiența asta ce ți-a adus.

TM: Multă satisfacție, pentru că mă bucur de cum a fost interpretat filmul. Ca să spun adevărul, mi-era foarte teamă de reacția din România, pentru că felul de situație în care trăiesc Georgiana și frații ei… Multe familii sunt în aceeași situație sau în situații asemănătoare. Este un lucru care poate devine banal. Și mă gândeam că poate oamenii nu doresc să vadă așa ceva, cu altă familie. Din fericire, filmul cred că nu e de redus la fenomen social, pentru că nu este numai despre migrația economică, ci despre adolescență, despre copilărie, despre relațiile între frați, despre relația între copil și părinte, are o tematică mult mai mare. Și cred că de-asta a fost foarte bine primit și în alte locuri din lume. Din Canada până-n Chile, în Kosovo și Sydney, reacții asemănătoare. Mi-am dat seama cât de universal este. Pe undeva speram, dar am avut dovada.

DOR: Cât de mult crezi că a contribuit forma sau alegerile tale stilistice la universalitatea asta a poveștii? Faptul că n-ai ștampilat foarte clar Bacău, România, anul.

TM: În general, nu-mi place să trag concluzii. Îmi place să observ, să arăt și să-i las pe spectactori să-și tragă propriile concluzii. Și am remarcat că interpretările zic mult mai mult despre persoana care le face decât despre film în sine. Reacția față de mamă, de exemplu, e foarte diferită de la persoană, la persoană, de la cultură, la cultură.

DOR: Eram curioasă cum ți-a influențat demersul relația cu copiii? Pentru că bănuiesc că s-au atașat de tine instantaneu, că ai devenit un soi de figură maternă, fără să vrei. Și mă întrebam dacă apropierea asta afectează în vreun fel demersul.

TM: Între timp îi consider ca familie. De fapt, mă duc la Bacău în două zile, să-i vizitez, că nu i-am mai văzut din august. În august, la un an după sfârșitul filmărilor, ne-am dus împreună la mare și a fost simpatic. Dar mă atașez la fel de ușor ca și copiii, cred. Și acum mi-e greu, pentru că după perioada aceea foarte intensă, le simt lipsa. Dar așa, în demers, nu sunt sigură ce vrei să spui. Față de film?

DOR: Da. Mă întrebam dacă era tendința să vină la tine când li se întâmpla ceva, lucrurile alea pe care nu poți să le filmezi pentru că ajungi să faci parte din ele.

TM: De exemplu, se pare că eu nu intervin. Dar se pare că nu intervin și pentru că montajul este făcut în așa fel. Pentru că au fost momente unde e imposibil să nu intervii. Și acolo echilibrul ăla a fost foarte dificil de găsit. Pentru că eu voiam să povestesc povestea copiilor care trăiesc singuri, și e destul de paradoxal, pentru că eu sunt adultă, echipa e adultă. Sunt trei adulți în cameră cu ei. Și să dispari este complicat. Și să ai tăria să nu intervii imediat, pentru că dacă intervii imediat, nu ai povestit povestea. Eu asta voiam să fac. Dar din momentul în care știi că ai povestea, ai prins-o, poți să te oprești și să intervii.

DOR: Îmi poți da un exemplu?

TM: Când plânge Georgiana pentru că a fost amenințată de tatăl unei colege și era într-adevăr în panică, după ce a vorbit cu mama ei, acel om o tot suna la telefon și m-a rugat: „uite, eu nu știu ce să-i spun. Te rog, vorbește cu el.” Și bineînțeles că am luat telefonul și am încercat să-i spun omului că nu este în ordine să vorbească așa cu o copilă de 15 ani și că în plus e ziua ei și ce vrea de la ea? Și că n-are nicio vină. S-a calmat oarecum și după vreo săptămână și-a cerut oarecum scuze prin fiica lui. Au fost intervenții, clar. Dar numai după ce am simțit eu că: OK, avem și stofa ca să putem să povestim ce s-a întâmplat și care pot fi consecințele, care e realitatea lor zilnică dacă eu n-aș fi acolo.

DOR: Sunt foarte curios dacă ai vorbit cu mama sau te-ai gândit la ce-a însemnat prezența asta a voastră în viața familiei lor timp de nouă luni. Pentru că într-un fel, cred că ați oferit vrând, nevrând, o doză de siguranță că copiii ăștia sunt OK.

TM: Liliana mi-a spus odată – nu știu dacă e interpretarea mea sau dacă au fost cuvintele ei –, dar eu am impresia că o parte din motivul pe care l-a avut ea să mă lase să filmez este, pe de-o parte, pentru că voia o amintire a copilăriei pe care ea nu o are. Nu este cu ei. Îi lipsește copilăria propriilor copii. Deci filmul e ca un suvenir, o amintire frumoasă.

DOR: Ai fost cu ea când a văzut filmul?

TM: De fapt, ea l-a văzut înainte și după aia, la mare, l-am văzut cu toții împreună, din nou. Pentru că voiam să le văd și eu reacțiile live. Eu am perceput-o ca o reacție între un fel de melancolie, un fel de tristețe, pentru că își dă seama că e păcat că nu este acolo, și pe de altă parte un fel de orgoliu, pentru că sunt copii frumoși și copii buni, care se descurcă. Parcă dădea din râs în plâns. Și așa și cu Georgiana, același gen de reacție. Copiii mici se distrau foarte tare.

DOR: Mama lucrează în continuare în străinătate?

TM: Da. Trei săptămâni după ce s-a întors a trebuit să plece din nou. A fost important pentru mine… n-am dat certitudinea, dar măcar am arătat că asta va fi. Că e vorba de un cerc vicios, că nu există soluții miracol și că situația nu li s-a schimbat. Asta e. N-a găsit un job care să rezolve toată problema. Problema rămâne și ea zice că probabil va rămâne în străinătate până când este major Stelian.

DOR: Bănuiesc că lumea te întreabă pe unde te duci de intervenții sociale, impact etc. Și mă întreb pentru tine cum e partea asta – cu filmul care trebuie sau nu să schimbe ceva în lume.

TM: E adevărat că eu fac filme, dar bineînțeles că-mi pasă ce li se întâmplă și sper din toată inima ca filmul să aibă un impact pozitiv. Eu am impresia că are, pentru că de exemplu acuma Georgiana se joacă cu ideea să fie regizor. Nu știu dacă e un semn bun, dar eu îl percep ca pe un semn foarte bun că vrea să continue studiile. Cred că le-am dat copiilor o altă perspectivă asupra viitorului, pentru că și eu și echipa venind din afară, cu altă experiență, cu altă mentalitate, cu altă viziune a vieții la care în cartier poate nu au acces. De exemplu, când am sfârșit filmările i-am zis Georgianei: „bine, eu am stat pe capul tău timp de un an de zile, acum e rândul tău să vii la mine acasă, în Belgia”. Își dorea foarte mult să meargă la Paris, ne-am dus la Paris. A venit la festivalul IDFA, în Amsterdam, și a avut și experiența asta de festival, a primit mega-aplauze. Am vrut să-și dea seama cum o percep ceilalți și să-și dea seama cât de valoros e ceea ce face. Și să poată să le transmită și celor mici același lucru. O încurajez să studieze engleză, pentru că e foarte important, și sper să pot s-o ajut să obțină o bursă în străinătate, sunt lucruri la care lucrăm. Dar ea trebuie să vrea și să continue să vrea.

DOR: Cum a schimbat filmul ăsta relația ta cu România sau reapropierea de țară? S-a întâmplat ceva de genul ăsta?

TM: De fapt continui să am emoții mixte. Când nu sunt în România, simt un dor de casă, dar când sunt aici de multe ori mă simt foarte frustrată de circul politic, de faptul că 25 de ani după comunism încă nu se trăiește bine și parcă mentalitățile se schimbă prea încet. Am un fel de frustrare permanentă, dar sper din toată inima să progreseze, ca familiile să nu mai fie nevoite să ducă o viață cum duc Liliana și copiii.

DOR: Tu cu mama ta ai vorbit despre plecarea alor tăi după ce ai făcut filmul, să te duci să-i spui: „cred că am înțeles ceva mai bine ce s-a întâmplat?”

TM: Cred că înțelesesem totuși deja de ceva timp, nu am înțeles prin film. Dar probabil că filmul este rezultatul înțelegerii, nu știu.

DOR: Mama ta l-a văzut?

TM: Da, și a plâns. A văzut și a plâns. A fost foarte emoționată.

Am avut foarte mult noroc, pentru că părinții mei m-au încurajat de la bun început în demersul ăsta. Le-am spus că vreau să studiez film și că asta e pasiunea mea și n-au pus întrebări și n-au avut obiecții. Cred că tatăl meu mai ales a fost foarte mândru, pentru că el dintotdeauna a avut pasiunea pentru fotografie și film, dar pe timpul acela a devenit economist, pentru că-și imagina că să faci din fotografie o meserie însemna să faci propagandă. Și nu avea niciun fel de intenții de genul ăla, deci și-a sacrificat acea pasiune. Bine, a rămas un hobby frumos, dar nu-i același lucru. Cred că m-a motivat extra să reușesc.

DOR: Eram curioasă dacă e o coincidență că următorul proiect e tot cu copii sau a fost…

TM: Nu cred că este o coincidență, cred că pur și simplu este o tematică care mă atinge foarte mult și mă pasionează, mă fascinează pe mine în mod special. Dar după ce mi-am propus să fac aceeași temă mi-am dat seama: ah, stai puțin că de fapt e o tematică foarte apropiată, sunt tot copii, adolescenți care trăiesc în situații extraordinare [Teodora documentează un film despre orfanii războiului drogurilor care se duce la granița Mexicului cu Statele Unite]. Bine, contextul e total diferit.

DOR: Poate ajută și moștenirea ta la chestia asta.

TM: Probabil.

DOR: Tu ai crescut în mai multe locuri, nu? Din Belgia v-ați dus în State.

TM: Exact. La 16 ani am avut oportunitatea să mă duc la mătușă și unchi, care se stabiliseră în San Francisco. Și bineînțeles că atunci când am primit oportunitatea asta, nu am refuzat-o. Mi-am terminat liceul în San Francisco și făcând prietenii, toată lumea mă întreba de ce nu încerc să obțin o bursă, să continui studiile acolo. Și bineînțeles că m-am lăsat convinsă, am încercat și am primit o bursă pe care nu puteam s-o refuz. Am continuat studiile la Sarah Lawrence College, în New York. În timpul universității am studiat un an de zile și în Italia, deci am învățat italiană și am crescut puțin și acolo. A fost o viață destul de zbuciumată, dar din fericire, pentru că am avut multe oportunități și am învățat foarte mult.

DOR: Și tu ce ai făcut după ce ai terminat facultatea? Tu ai 33 de ani, nu?

TM: E o poveste puțin mai tristă. După universitate m-am întors în Belgia cu ideea să câștig ceva bani și să mă întorc în State, pentru că toți prietenii mei erau acolo. Când m-am întors în Belgia – părinții divorțaseră – am aflat că tatăl meu e foarte bolnav. Și am decis să rămân în Belgia și să încerc să-l ajut. El la momentul ăla trăia cu fratele meu mai mic și așa am rămas în Europa. Din păcate, tata a murit și eu am rămas cu fratele. Deci sunt foarte multe paralele, dacă vrei să le vezi așa, sunt multe paralele între povestea mea personală și Waiting for August. Nu vreau să ascund lucrul ăsta; cred că la fiecare regizor sau artist este o mare parte din sine însuși în orice face și în filtrele cu care vede realitatea. Pentru că sunt convinsă că aceeași poveste, cu aceeași familie, făcută de altcineva ar fi fost total altfel.

DOR: Apropo de asta, tu cum vezi diferența între filmul documentar și jurnalism? Publicul, în general, se uită la un documentar cu așteptarea că ăsta este cât se poate de obiectiv, iar tu spui că interpretarea e…

TM: Absolut nu este obiectiv. Din păcate, oamenii au o idee despre documentar care este foarte restrânsă și foarte… nu văd documentarul ca făcând parte din arta filmului, și e foarte păcat. Eu cred că este realitatea văzută prin ochii cuiva. Nu poate să fie obiectiv. Are foarte mult de-a face cu experiența omului care vede acea realitate, o vede clar cu filtrele lui și asta nu poate s-o schimbe nimeni. Nu, nu cred în obiectivitate.

DOR: Și ajungem cumva aici la docuficțiune și la ce te atrage la forma asta.

TM: Și în Waiting for August eu am vrut să fiu foarte fidelă punctului de vedere al copiilor, și multă lume m-a întrebat „dar ai fost în Italia, ai văzut cum trăiește mama, ce face mama?” Și zic: nu. De la bun început știam că n-o să merg. Pentru că eu voiam să fiu cu copiii în absența mamei. Și cum o vedem noi, ca public, pe mama, este cum o văd ei. Întâi prin telefon, pentru că nu le mergea Skype-ul la momentul ăla, după aia au căpătat Skype și din voce am evoluat spre imaginea pe calculator. Și, în final, o vezi, dar pentru foarte scurt timp. E o figură foarte dominantă, dar prin absență. Este o prezență virtuală, într-un fel. Conceptul ăsta pentru mine era foarte important. Și docuficțiunea o văd tot ca pe un concept, ca un joc și un experiment.

M-a inspirat foarte mult cum unii oameni au interpretat Waiting for August, neștiind că e documentar… În unele festivaluri a fost programat, dar nu a fost promovat ca documentar. Și oamenii s-au dus, l-au văzut, fiind convinși că de fapt era o ficțiune. Foarte convinși și foarte mirați ca după aia să afle că au văzut un documentar.

Și mie mi s-a părut fantastic, pentru că exact asta intenționam. Nu mi-au plăcut niciodată etichetele și nu voiam să pară documentar, de fapt nu voiam să aibă o etichetă. De fapt, ce contează? Dacă ești atras de poveste și de personajele pe care le vezi și intri în povestea lor, nu te mai gândești la ce este. Numai că este. Și aș vrea să continui să experimentez pe planul ăsta. Să fac cum zicea Godard, că cele mai bune ficțiuni tind spre documentar și cele mai bune documentare tind spre ficțiune. Cred foarte mult în asta. ●