[TIFF 2017] Dragostea în vremea Alzheimerului

Interviu cu coregraful Thierry Thieû Niang despre documentarul O tânără de 90 de ani. 

„Ție îți place atmosfera asta de rahat?”, îl întreabă Blanche pe Thierry, în timp ce privesc împreună în jur, la ce este acum casa ei. O sală de spital  în care mâinile cu vene cumințite cu plasturi tremură pe pahare, picioarele au uitat cum să meargă, trecuturile duzinei de bătrânei cu care Blanche își petrece puținul rest al vieții se amestecă, se încurcă, nici nu mai contează. Cineva, cândva, i-a iubit. Ceva, undeva, s-a stricat în ei, le închide corpurile pas lent cu pas lent, le stinge amintirile, lăsând întrebări banale precum „Câți ani ai?” fără răspuns. Și în ceața asta a zilelor totuna, apare un bărbat de 50 plus, pus pe șotii, care apasă play pe muzica tinereții lor și îi ridică la dans. 

Când Valeria Bruni Tedeschi a aflat că Thierry Thieû Niang urma să facă un atelier de dans de o săptămână (de luni până vineri) cu pacienții din secția de geriatrie a spitalului Charles Foix d’Ivry-sur-Seine, a vrut să vadă cum lucrează coregraful franco-vietnamez cu acei vârstnici, mulți dintre ei bolnavi de Alzheimer. Nu mai făcuse niciodată un documentar, dar s-a gândit că, împreună cu Yann Coridian, ar putea să facă un portret de 26 de minute al lui Thierry pentru ARTE.

Doar că în a doua zi de filmări, atitudinea uneia dintre paciente, Blanche, s-a schimbat evident – stătea mai dreaptă, se pieptănase, îl privea pe Thierry ca o tânără îndrăgostită. Din acel moment, o protagonistă a prins contur în fața camerei de filmat și, odată cu afecțiunea ei pentru coregraf, s-au aprins parcă toate în jur: interesul celorlalți pacienți, geloziile adolescentine stârnite de atenția pe care o cere și o primește Blanche, pașii tot mai săltați ai infirmierelor. În cinci zile, s-a strâns material pentru un lungmetraj care, uitând complet de ideea inițială, urmărește pulverizarea singurătății și sfidarea Alzheimerului prin dans, detaliile macro ale unui turbion de empatie care pulsează viață și dorințe în corpurile unor bătrâni care au uitat ce puteau face cândva, care nu mai așteaptă, aparent, nimic.

La o zi de la difuzarea documentarului Une jeune fille de 90 ans pe ARTE și cu o zi înainte de proiectarea lui la TIFF, am vorbit la Cluj cu Thierry și cu producătoarea filmului, Marie Balducchi.

De cât timp lucrezi cu vârstnici? 

T: Lucrez de mai mulți ani cu ceea ce ai putea numi corpuri dificile, corpuri cu opreliști. Am lucrat cu copii cu autism, am lucrat cu oameni din închisori, am lucrat și cu adolescenți care nu și-au găsit încă locul în propriile corpuri, și cred că acele corpuri considerate un pic obosite sau împiedicate îmi permit să-mi imaginez cum ar fi să inventezi un nou dans, care nu e un dans tehnic, nu e un dans deschis, și care uneori e un dans secret, un dans închis, dar care tot dans este. 

Acum trei ani am lucrat cu persoane vârstnice sănătoase și am reinterpetat Sacre du printemps al lui Stravinsky într-un spectacol unde nu aveai decât mers și întrecere. Ce se întâmplă când un grup de vârstnici merg fără oprire timp de 40 de minute sau se pun pe alergat? Lucrând cu această idee, am descoperit corpurile persoanelor în vârstă. Vezi, în societatea noastră, când treci de 60 de ani, ți se spune „merci” și ești dat la o parte, când tu poate încă ai o mulțime de energie, multă viață, multă dorință în tine. Chiar și la spital, când vezi o mișcare oricât de mică, mișcarea aia reprezintă viața. În munca mea, îmi doresc să lucrez cu toate corpurile. Îmi doresc să dansez cu copii, îmi doresc să dansez cu bătrâni, îmi doresc să dansez cu un orb, îmi doresc să dansez cu cineva care are patru brațe, cu oricine mă face să dansez sau să mă mișc. 

Cum a început totul? Cum ai ajuns să-ți dorești lucrurile astea? 

T: La un moment dat, în profesia mea, era foarte mult „laolaltă”, eram mai tot timpul între noi, mai ales în dansul contemporan, și lucram unii cu alții, aveam cu toții aceeași viziune despre munca noastră, despre corp, și mă cam plictisisem, simțeam că sunt într-o chestie ușor incestuoasă, prea în aceeași familie. Cred că mai întâi am descoperit corpurile actorilor, apoi corpurile muzicienilor, care sunt la rândul lor pentru mine niște corpuri diferite, pentru că un cântăreț de operă sau un actor sau un clown nu dansează ca mine. Și acea diferență a mișcării mi-a permis să inventez un alt dans, să mă deschid, să caut să aflu ce înseamnă să fii pe scenă, ce-mi doream să fac pe scenă, și pornind de acolo, am început să lucrez cu amatori. 

Acum multă vreme, am făcut cursuri de pedagogie, am predat, am colaborat cu Médecins Sans Frontières, deci problematica corpului m-a preocupat mereu. Doar că din momentul în care am devenit tehnician al corpului, specialist în psihomotricitate, și puteam preda, am simțit că nu era suficient, aveam impresia că îmi lipsea ceva, și ce îmi lipsea eram chiar eu. Eu în practica mea, eu în corpul meu; dacă nu mă mișcam eu însumi, nu aveam cum să înțeleg ce eram capabil să transmit. De-asta la un moment dat m-am oprit din predat pentru a mă dedica dansului, iar în prezent le îmbin pe cele două, dar într-un mod mai poetic, mai coregrafic, și mai puțin teoretic, tehnic. 

Cum împrospătezi memoria unui corp care a uitat să danseze? 

T: E o întrebare frumoasă. Nu știu exact cum reanim corpurile pentru a dansa din nou. În primul rând, dansez eu. Mi se pare foarte important. Nu mă pun în postura de profesor, nu arăt dansul, ci dansez. Și de la un punct încolo dansez în funcție de ce-mi transmite cel din fața mea. Chiar și dacă persoana respectivă nu se mișcă, imobilitatea mea e dansată, chiar dacă totul se bazează pe mimetism și fac aceleași gesturi ca acea persoană, mi se pare că la un moment dat ce transmit începe să fie primit altfel. De exemplu, domnul din film care își mișcă numai piciorul eu nu cred că-și mișcă pur și simplu piciorul. Eu, care am încă o doză de infantilism în mine, văd dans în acea mișcare și numind-o dans, ea devine dans pentru toată lumea. 

Nu știu, azi, când corpul e așa stereotipizat social în publicitate, în cinema – corpul masculin ca un corp atletic, corpul fetelor ca unul de model -, cum ar putea să se regăsească generațiile mai în vârstă în acea imagine? Eu îmi doresc să observ corpurile vieții. Nu știu să explic asta foarte bine, dar pentru mine orice corp e un corp care dansează, în toate civilizațiile, în toate culturile, în toate epocile, toată lumea dansează, toate generațiile au dansat, părinții noștri s-au întâlnit la baluri, noi am întâlnit oameni la petreceri și am dansat cu ei, mișcarea dansată e pretutindeni. 

A fost greu de filmat ce se întâmpla acolo? Te-a limitat cumva prezența camerei?

T: A fost prima dată când am fost filmat așa în timp ce lucram. Mai degrabă pentru ei au existat limite, mai ales la montaj, unde a trebuit să decidă: păstrăm sau nu imaginea asta? Păstrăm imaginea asta cu doamna care plânge, plânge, plânge, oare am întrecut măsura? Îl arătăm pe domnul care stă așa [chircit în scaunul cu rotile]? Inevitabil, au existat limite de etică, de morală, dar cred că dacă folosești un filtru precum dansul, poți arăta orice. 

Am avut șansa ca toate limitele din acea încăpere să fie anulate, pentru că aveam încredere unii în ceilalți, în medici, în personal, și când cineva simțea un pericol, ceilalți erau acolo pentru a proteja, pentru a sprijini, și ăsta era un sentiment foarte puternic. 

M: Apoi am avut norocul să avem un operator excepțional. Care știe să folosească camera de filmat cum ai folosi un braț, avea o asemenea fluiditate. A fost minunat în momentul montajului să privim cum putea capta și urmări o mișcare, fără să taie, fără să se oprească, fără să schimbe axul. 

T: Pentru că totuși filmările s-au întâmplat în cinci zile. E foarte puțin. Și în cinci zile, s-a putut vedea evoluția acelor domni care nu se mișcau, Blanche care se îndrăgostește, cinci zile reprezintă ceva enorm în viețile acelor oameni, toți s-au transformat foarte repede, relațiile între ei, relațiile cu personalul, modul cum mă așteptau. Uneori nu mă recunoșteau, pentru că au Alzheimer, deci era foarte tulburător acest timp petrecut împreună, și cred că toți aveam încredere că lucrurile se petreceau atunci și acolo, nimeni nu se gândea deja că va face un lungmetraj, nu ne gândeam că se va da pe ARTe, că va ajunge în festivaluri din întreaga lume, trăiam momentul. Nu ne puneam problema ce se va întâmpla cu Blanche, ce se va întâmpla cu mine, și am lăsat ca ce se întâmpla să ne invadeze, să ne traverseze, iar asta a creat o emoție pură. 

E, până la urmă, un film nu tocmai corect politic. Pentru că te întrebi: avem dreptul să mergem într-un spital și să facem oamenii să se îndrăgostească de noi? 

Mă întrebam dacă îndrăgostirea lui Blanche a fost o surpriză pentru tine sau dacă e ceva ce ți se întâmplă des la astfel de ateliere. 

T (râzând): Nu, nu sunt Don Juan. Evident, corpul bulversează tot timpul relația. Îmi place, de exemplu, să lucrez cu femei imigrante – descoperi acolo pudoare, apoi emoție, legătură și tandrețe. E mereu un transfer.

În viața lui Blanche, în spiritul ei, totul era închis. Boala închisese totul. Și posibilitatea de a se mișca, de a avea pe cineva în fața ei a trezit niște lucruri… s-a îndrăgostit. E prima dată în viața mea când mi se întâmplă asta în tipul ăsta de atelier. Dar suntem mereu la limita unor lucruri, pentru că atunci când dansează, oamenii se iau în brațe, se ating, se poartă, și atunci trebuie să găsești tot timpul distanța potrivită, abstracțiunea necesară pentru ca asta să funcționeze.

Ce e neliniștitor e să te gândești că oamenii ăștia nu mai au prieteni, nu mai primesc vizite, așteaptă sfârșitul și, deodată, se reaprinde ceva minuscul, iar ei uită de boală și se îndrăgostesc. Cum a spus Valeria, boala iubirii e mai puternică decât boala Alzheimerului.

M: Dacă pot adăuga ceva apropo de ce trezește corpul, cred că și muzica a contat. Pentru că am fost foarte, foarte surprinsă când am văzut filmul și mi-am dat seama că Thierry a folosit șlagăre ale anilor 1960, 1970, cântece extrem de romantice, cântece despre povești de iubire…

T: Terminate, trecute

M: Sau pe punctul de a începe. Primul dans cu Blanche e pe Pour un flirt avec toi. Evident, în termeni de producție asta mi-a creat niște probleme enorme, pentru că a trebuit să negociem folosirea tuturor acelor piese. A fost un Himalaya de trecut acolo. Era terifiant. Orice producător ar fi zis: nu pot să fac nimic. Piesele pe care Thierry le-a ales trezeau, poate, în acele femei amintiri de la 20 de ani, când fredonau asta. 

T: Adesea în spitale, pentru a trezi amintiri de demult, li se pune muzică pacienților și sunt încurajați să cânte. Discurile acelea erau la spital, n-am venit eu cu muzică de acasă sau de iPod. Era o etajeră cu albume și eu eram la modul: ah, îmi place asta. Unele îmi trezeau și mie amintiri. Cât și Valeriei. Ea mi l-a sugerat pe Michel Delpech.

Valeria a spus adesea că Blanche e ca ea. Că, la fel ca Blanche, are 90 de ani, 4 ani, 18 ani, și e adevărat că toți suntem așa. În unele dimineți ne trezim și ni se pare că avem 100 de ani, iar în alte dimineți ne simțim de 10 ani, ca niște copii puși pe șotii. E frumos gândul ăsta că suntem făcuți din toate vârstele trecute și viitoare, și că muzica părinților noștri, a bunicilor noștri, a copiilor noștri povestește ceva din istoria noastră și din memoria noastră. Ideea de a pune acele cântece de iubire într-un spital unde e doar singurătate – oameni văduvi, divorțați – are ceva foarte profund.

La un moment dat, o tânără ne-a povestit de bunica ei care era într-un azil și care a întâlnit acolo un domn cu Alzheimer, care-i oferea mereu brațul. Dar soțul acelei doamne o vizita frecvent. Și familia plângea privind acea femeie care nu-și recunoștea soțul și care căuta mereu brațul unui alt bărbat. Era bulversant, și fata povestea că au schimbat etajele, pentru ca acei doi oameni să nu mai stea împreună. I-au despărțit. Și te întrebi care e morala, ce te faci cu acea poveste de iubire pe care o poți avea chiar și la 80 de ani. E crud și în același timp e teatru, e cinema, e poezie. Când povestim altcuiva, zâmbim, dar dacă ni s-ar întâmpla nouă, ar fi foarte complicat. Și cam asta a fost dificil și la acest film, să avem grijă să nu proiectăm prea mult din propriile familii, din părinții și bunicii noștri.  

O mai vizitezi pe Blanche? 

T: Da. Am mai făcut un atelier de o săptămână cu ea. În prima zi n-a fost ușor, nu înțelegea foarte bine cine sunt, dar ușor, ușor, din gesturi, din dans, din voce, amintirile au revenit. 

Blanche spune la un moment dat că nu aude muzica atunci când dansează. Și asta mi s-a legat în minte cu un interviu în care ai vorbit despre atingere și despre importanța ei sporită în lucratul cu vârstnicii. Tu cum te raportezi la ideea asta de a dansa fără muzică?

T: Cum spunea Marie, muzica a fost foarte importantă în film, dar din punctul meu de vedere, pentru a ajunge să dansezi și a face să existe și dansul, și muzica, trebuie să treci prin liniște. Trebuie să experimentezi liniștea corpului, deci să asculți muzica fără să faci nimic, apoi din când în când să te miști fără muzică. Mi se pare important ca muzica să povestească ceva, ca dansul să povestească ceva, dar între ele mai e ceva ce povestește ceva. Și acea întânire, acel „între” e pentru mine foarte important. Cred că corpul are propria lui muzică, sunetul, ritmul, liniștea, gesturile, respirația sunt muzică.

Atunci când dansezi cu vârstnici, dansul devine foarte repede dansul tinereții lor, dansul de bal, de paradă, în care bărbatul își susține partenera. În timp ce dansul pe care l-am inventat pentru ei e un dans al atingerilor, e despre a oferi sprijin. E mai organic, mai animalic cumva, lucrezi cu greutatea, ridici, împingi, tragi, e un dans cu verbe de acțiune, și pentru asta nici nu e nevoie de muzică. După asta, muzica vine ca un costum, ca o înseninare, ca o hârtie de cadouri, cum îmi place mie să zic. 

Acei oameni sunt atinși, de fapt, atât de puțin. Sunt atinși într-un mod tehnic: sunt ridicați și duși la masă, sunt spălați. Atingerea pe care am propus-o la atelier e o atingere sensibilă, o atingere ludică, ca într-o joacă de copii. Chiar și când îi ofer cuiva brațul, mă amuz, îmi schimb locul, merg cu spatele, îi duc pe umeri. Am încercat să le arăt că corpul lor nu se rezumă la aceleași mișcări. Zi de zi fac aceleași gesturi, zi de zi în corpul lor sunt înscrise aceleași lucruri. Toată lumea s-a mirat când am întins-o pe Blanche pe podea. Nu faci așa ceva într-un spital. E interzis. E periculos. Dar în dans e permis. Și e o ocazie în care oamenii privesc altfel corpul. 

M: Și apoi mai e acel dans cu doamna în scaun cu rotile care-și mișcă numai picioarele, e magnific. 

Te sperie ceva la bătrânețe ca dansator? Și asta e cumva o întrebare dublă. Mă întrebam și cum simți că s-a schimbat corpul tău odată cu vârsta. 

T: Am văzut dansatori în vârstă care continuă să danseze, dar și dansatori care sunt atât de nefericiți din cauza transformării corpului, încât au devenit un pic acriți, amari, și vorbesc despre dans într-un mod negativ, pentru că nu suportă să se privească îmbătrânind. Eu nu am deloc o fomare clasică și am o curiozitate legată de corpuri. Știu că corpul meu îmbătrânește, ca să răspund la acea întrebare. Mai zilele trecute am primit mesaje de la prieteni care-mi spuneau: la 80 de ani, pot să dansez cu tine? Suntem de-o vârstă, deci le-am zis: și eu tot 80 o să am, deci o să dansăm împreună. Și era cumva frumos gândul, pentru că… Pe mine nu mă sperie. Nu mă sperie să privesc dansul și ca un mijloc care ne permite să abordăm timpul care trece, bătrânețea altfel. 

Marie, pe tine cum te-a influențat filmul?

M: Pentru un producător e genul de aventură care poate să nu ți se întâmple niciodată. De când am văzut primele imagini am izbucnit în plâns. A fost ceva care m-a făcut și pe mine să mă gândesc la bunica mea, la oamenii pe care ne-am dorit să-i protejăm, dar nu am știut cum să ne apropiem de ei, n-am știut cum să le vorbim. E un film care atinge la un nivel foarte uman. Cum spunea Yann, am senzația că vedem un film care ne depășește cumva.