Tot mai multe despărțiri ajung procese interminabile. Iar copiii sunt un bun de câștigat

În zeci de mii de familii din România, părinții care aleg să nu mai fie un cuplu trag de copii de parcă ar fi niște elastice. Adulții caută răzbunarea și copiii sunt victime vulnerabile ale unor traume pe viață, de la frica de abandon, până la vinovăție și dificultatea de a pune limite în relațiile viitoare.

În ultimele luni am intervievat zeci de părinți, judecători, avocați, psihologi și asistenți sociali, ca să pun pe masă o problemă despre care nu vorbim: interesul superior al copilului și cum îl protejăm mai bine.

Acest articol face parte dintr-o serie; citește și despre efectele psihologice asupra copiilor care trec prin divorțul părinților, recomandări pentru părinții care urmează să se separe, dar și despre soluții pentru o justiție mai prietenoasă cu copiii.

Ascultă povestea în varianta audio:

La baza unui tobogan gonflabil o mamă și fetița ei de 4 ani se joacă. Mama face baloane de săpun cu o jucărie-crocodil, iar copilul se ferește de ele, chicotind de bucurie. Când o gâdilă, fetița râde. Apoi urcă pe scările toboganului și din vârf îi șoptește mamei că-i e dor de ea.  

Sunt în sfârșit la joacă în parc – după un an în care nu s-au văzut. Un an de sesizări la Poliție, Protecția Copilului, un an de procese în instanță, și mai ales de birocrație.

Momentul de la tobogan a fost precedat de o întâlnire între mamă și tată, sub privirile polițiștilor și asistenților sociali, care a arătat ca un proces de predare-primire a copilului. Asistenții sociali au întocmit și un proces verbal, pe care toți cei prezenți l-au semnat.

E o procedură obișnuită pentru cazuri complicate ca al Anei (numele e un pseudonim, pentru a proteja familia), versiuni extreme a ce se întâmplă când, după separare, părinții nu se mai înțeleg, iar unul dintre ei își îndepărtează complet copilul de celălalt.  

În ultimele luni am urmărit poveștile Anei și ale altor părinți despărțiți care nu reușesc să-și împartă „custodia” copiilor. Mulți dintre ei intră în conflicte dureroase, care se consumă în ani de procese în instanță, cu zeci de plângeri penale și despărțiri atroce ale părinților de copii.

Există familii în care unul dintre părinți îi povestește copilului lucruri negative, adesea mincinoase, despre celălalt părinte, reușind în timp să-l îndepărteze de el, dar și familii în care, căutând același rezultat, un părinte pur și simplu își răpește copilul. Sunt familii în care frații sunt despărțiți – unul luat de mamă, altul de tată. Toate acestea afectează emoțional copiii, lăsându-i cu traume adânci de care se vor lovi toată viața și pe care le vor căra în propriile relații cu partenerii și mai apoi cu copiii lor.

Din primăvara lui 2020, de când a început pandemia, fostul partener al Anei i-a refuzat acesteia s-o vadă pe fiica lor, deși o hotărâre judecătorească îi permitea mamei s-o ia acasă un weekend pe lună. Când venea ziua de vizită, Ana își pregătea cadoul – carioci, salopete, pantofi, păpuși Elsa – și suna la sonerie sau bătea la ușă zeci de minute. Fostul partener nu i-a deschis la niciuna dintre vizite și n-a fost de acord nici ca mama și fiica să vorbească la telefon sau prin intermediul unui apel video.

Asta decisese judecătorul, urmând schimbarea Codului Civil din 2011, care a reglementat autoritatea părintească în comun („custodie comună”, cum i se spune) ca regulă de bază în majoritatea cazurilor de separare sau divorț. Punctul de plecare este că un copil are nevoie de ambii părinți aproape – inclusiv după separarea lor – ca să fie emoțional sănătos și să nu se simtă abandonat. Până la urmă, părinții sunt cei mai importanți adulți din viața sa.

Doar că nimeni nu a fost pregătit pentru asta: nici părinții, nici judecătorii, nici asistenții sociali. 

Potrivit datelor Inspectoratului General al Poliției, în ultimii opt ani, deși instanțele judecătorești deciseseră că aceștia au dreptul s-o facă, peste 13.000 de părinți nu și-au lăsat foștii parteneri să-și vadă copiii. Laura Andrei, lector la Institutul Național al Magistraturii și judecătoare cu experiență de 20 de ani, inclusiv în cauze de acest gen, spune că exercitarea în comun a autorității părintești a devenit „o posibilitate de a îl chinui mai departe pe fostul partener de viață, prin intermediul copilului, pentru vina de a fi eșuat în căsnicie și în relația sentimentală. Este trist că o dorință și o posibilitate legală absolut în regulă a ajuns să declanșeze niște războaie infinite cu consecințe cumplite asupra copiilor”.

Da, familia de azi din România este în pericol. Însă pericolul nu vine din afară, ci din interior, din conflicte și tensiune, care se transformă în litigii. Iar toate acestea tratează copiii ca pe niște monede de schimb sau proprietăți pe care le posedăm.

E tentant să spunem că e doar problema acestor familii – să decidă ele cum își cresc copiii. Ne apărăm gândind că nu ni s-ar putea întâmpla nouă, fiindcă, în general, e mai comod să credem că lucrurile rele li se întâmplă doar celor nerezonabili. Ce le facem copiilor ne privește însă pe toți.

Ca să înțelegem cum s-a ajuns aici, e nevoie să ne întoarcem câțiva pași.

Dintotdeauna adulții le-au făcut rău copiilor

Omenirea duce în spate o istorie abuzivă, în care copiii au fost proprietăți.

În perioada romană, copiii se aflau sub autoritatea părintească a capului de familie (patria potestas), scrie Marius Floare, asistent universitar la Facultatea de Drept din Cluj-Napoca,în cartea Autoritatea Părintească. Între măreție și decădere. Nu era vorba doar de tată, ci și de bunic sau alt bărbat din familie. Puterea părintelui era nelimitată: pedepsea, alunga, abandona, căsătorea, revendica sau omora copiii. Copiii nu ieșeau „din proprietate” nici când deveneau adulți.

Abia în secolul al IV-lea legislația imperială acordă mamei dreptul de a fi ocrotitorul legal al copilului, dar doar dacă tatăl moare – și cu condiția să nu se mai recăsătorească.

În epoca medievală, băieții puteau ieși de sub autoritatea părintească după ce împlineau 14 ani – dar doar dacă plecau de acasă. Fetele nu aveau opțiunea asta. Ele erau căsătorite de către familie și deveneau proprietățile soților. Pe atunci, părinții nu mai aveau voie să-și ucidă sau vândă copiii, dar le era permis să-i lovească.

În 1792, în Franța, abolirea acestei forme totale de putere asupra copiilor s-a întâmplat printr-o lege care stabilea că, odată ce ai împlinit 25 de ani, poți ieși de sub autoritatea părintească.

Într-un final, în secolul XIX jurisprudența franceză a recunoscut egalitatea de drepturi între părinți și a început să tranșeze neînțelegerile între aceștia după principiul interesului superior al copilului; chiar și așa, s-a păstrat o preferință pentru autoritatea tatălui natural, iar părinților nu le-au fost limitate drepturile de a-și lovi copiii și de a se opune căsătoriei lor.

În România, Codul Civil din 1864, de inspirație franceză, prevedea că tatăl, în calitate de cap al familiei, exercită puterea părintească. Spre exemplu, articolul 329 permitea tatălui care are motive de nemulțumire foarte grave asupra purtării copilului său mai mic de 16 ani să-l pună într-o casă de arest timp de o lună. În caz de despărțire a părinților, de obicei puterea părintească rămânea la tată, dar ambii părinți aveau „dreptulu de a preveghia asupra loru şi îndatorirea de a’i întreţine şi de a le da crescere”.

Istoria Dreptului Familiei este istoria ideilor pe care oamenii le au despre familie, spune Marieta Avram, care predă materia studenților de la Universitatea din București. În fiecare an începe cursul cu această lecție de istorie, fiindcă o consideră vitală pentru viitorii avocați și judecători. Ea spune că secolul XX a marcat instituirea principiului egalității între bărbat și femeie, dar și între părinți în relație cu copiii lor minori, principiu consacrat în România în Codul Familiei din 1954.

Potrivit acestui Cod, după divorț, copiii urmau să locuiască cu unul dintre părinți, iar acela – părintele rezident – putea lua singur decizii referitoare la viața copilului: alegerea școlii la care urma să învețe cel mic, intervențiile medicale, călătoriile în afara țării etc. Celălalt părinte putea ține legătura cu copilul și putea fi consultat în legătură cu aceste decizii.

Doar că pe atunci oamenii făceau puține alegeri individuale. Câți dintre părinții de atunci aveau de ales între școli, spitale sau puteau călători în afara țării? Ce se va întâmpla cu copiii după divorț? nu era un subiect arzător în comunism, unde statul încuraja unitatea familiei. Separarea venea la pachet cu o stigmă socială uriașă, așa că divorțurile erau rare și se întâmplau doar dacă, de exemplu, unul dintre soți era peste măsură de violent sau, în unele cazuri, alcoolic.

„Era un oprobiu social să divorțezi”, spune Avram. „Procedura divorțului era complicată, cu multe termene prealabile date în vederea împăcării. Și, numai după câteva termene succesive, dacă nu se realiza împăcarea părților, atunci se declanșa propriu-zis procesul de divorț.”

În majoritatea cazurilor de divorț, judecătorii încredințau copiii mamelor. În aceste condiții, dacă mama avea pachetul majoritar de drepturi, e legitim să ne întrebăm ce avea celălalt părinte. Răspunsul e simplu: un drept rezidual „de a veghea la creșterea și educarea copilului de către celălalt părinte și un drept de a avea legături personale cu copilul”. Tații uneori își cereau, în instanță, dreptul de a-și vizita copiii, iar alteori nu, influențați de practica judiciară care le conferea adesea un statut secundar în relația cu copiii.

Pe atunci, implicarea ambilor părinți nu era văzută ca o nevoie pentru dezvoltarea emoțională sănătoasă a copiilor. Copiii se creșteau cu autoritate, adesea cu violență, erau ființe umane inferioare adulților, care trebuia mai degrabă disciplinate și educate decât iubite. Pe scurt, erau în continuare priviți mai degrabă ca bunuri, obiecte care erau lăsate „spre încredințare”, așa cum era specificat în lege.

Era nedrept, dar, în mod absurd, era mai multă pace. Pe care complicații ani ai tranziției au tulburat-o.

Cum a început războiul în familia Anei

Când a aflat că este însărcinată, Ana avea 29 de ani. Își câștiga existența din scris, pentru site-uri de știri sau agenții de comunicare. Era împreună cu partenerul său de mai puțin de un an. Dar nu simțea că relația în care se afla era pregătită pentru nivelul următor, acela de a fi părinți. Vestea a fost o surpriză.

În perioada grea a sarcinii, în care a avut mai mereu dureri, Ana știa doar că de-abia așteaptă să aibă o relație apropiată cu fiica ei. Fiind cea mai mare, uneori în copilărie s-a simțit invizibilă în economia familiei, în umbra celor trei frați mai mici.

La scurt timp după ce a născut, au apărut și neînțelegeri în relație. Partenerul și-a adus mama să locuiască cu ei într-un apartament de două camere, ca să-i ajute. Ana spune că femeia îi vorbea urât și o jignea de față cu copilul. În plus, aveau și probleme financiare. Ea avea doar o indemnizație minimă de creștere a copilului, iar partenerul, spune ea, avea colaborări răzlețe, din care nu prea câștiga. Toate astea s-au strâns într-un cerc de tensiune.

Când fetița avea 1 an și 8 luni, Ana i-a transmis partenerului că vrea să rupă relația și că se va duce să locuiască cu părinții ei. Începuse să facă bagajul pentru ea și fetiță când partenerul a luat copilul în brațe și a dispărut din casă, fără să mai răspundă la telefon. Ana a sunat la poliție și la Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC). După trei zile, bărbatul s-a întors acasă cu copilul.

Și ca parteneri, și ca părinți, devenise teribil de greu să găsească o cale de a se înțelege.

Într-un an, relația s-a fracturat. Iar un incident violent a declanșat războiul. Ana își închiriase o garsonieră unde ziua mergea să lucreze, fiindcă acasă soacra nu o lăsa să se închidă într-o cameră să muncească. Într-una din seri, când s-a întors la fetiță, Ana a povestit, în documentele pe care le-a trimis instanței, că soacra a întâmpinat-o cu urlete. Ea își ținea copilul în brațe, iar partenerul i-a pus mâna la gât și a amenințat-o că o omoară.

Au urmat apeluri la 112, apoi două ordine provizorii de protecție, unul al ei, altul al lui.

Nefiind căsătoriți, nu a fost vorba despre un divorț. Ana știa că vor împărți custodia, dar intuia că nu se va înțelege cu tatăl copilului.

Fostul partener a obținut, în instanță, ca domiciliul fiicei să rămână la el, fiindcă avea condiții mai bune de locuit.

Iar Ana a obținut, printr-o altă hotărâre judecătorească, un program de vizită.

În 2020 a depus zeci de sesizări la DGASPC Sector 4, arătând că programul nu este respectat și că nu-și poate vedea fiica, ultima chiar în ajunul Crăciunului. Într-una din ele, scria: „Aveți sesizări în care v-am anunțat că nu mi-am putut vedea copilul de Crăciun, n-am putut să o văd de ziua ei, de asemenea v-am anunțat că copilul este lăsat singur în casă de bunica paternă, că acest copil este ținut în izolare, că nu merge la grădiniță”.

După Revoluție, copiii devin importanți

În septembrie 1990, România ratifica Convenția internațională a drepturilor copilului, care spunea, printre altele, că trebuie respectat „dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, în mod regulat, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului suprem al copilului”.

Filosofia convenției era că a fi părinte nu e o chestiune care ține doar de viața privată, ci o misiune socială. A crește un copil respectând interesul lui superior înseamnă a-l forma astfel încât acesta să-și poată exercita singur drepturile sale fundamentale, pe care le are de la naștere. Iar adulții trebuie să asculte întotdeauna copiii.

Unul dintre articolele Convenției spune că statele „vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ținându-se seama de vârsta sa și de gradul său de maturitate”.

Dar, dacă ne gândim cum trata România anilor ’90 copiii, erau doar cuvinte pe o hârtie. 100.000 de copii creșteau în orfelinate, neglijați și tratați inuman, consecințe ale politicilor reproductive ale regimului comunist. Iar o bună parte dintre cei din familii trăiau în tensiunea unei tranziții care pe părinți îi aducea în pragul sărăciei și le dădea viețile peste cap.

Convenția era promisiunea că vom lua măsuri ca și copiilor români să le fie recunoscute drepturile. 14 ani mai târziu, în 2004, sub presiunea procesului de pre-aderare la Uniunea Europeană, principiile din Convenție au fost transformate în legea 272/2004. Specialiștii în drept numesc această lege „un veritabil cod al drepturilor copilului”, care spune că un copil este egal din punct de vedere juridic unui adult și trebuie tratat cu același respect și cu aceeași responsabilitate.

Aceia au fost anii în care societatea românească, prin aderarea la convenții internaționale, încerca să construiască familia modernă. Ne doream relații egale între părinți, dar și între părinți și copii și voiam să ne scuturăm de trecutul familiei tradiționale.

---

„Fiecare individ [din cuplu] este în felul lui un mic dictator, care-și dorește să impună că ce gândește el e cel mai bine. Aceste tendințe individualiste pot fi duse până la extrem.”

---

Pe de-o parte, divorțul se putea întâmpla mult mai repede și nu mai venea la pachet cu stigma din comunism. Pe de altă parte, nu știam ce efecte traumatice produce, deci nici cum putem să le prevenim. Îmi amintesc acea perioadă; la capătul unor scări, pe un hol aglomerat al judecătoriei, am fost întrebată la rândul meu „Cu cine vrei să stai?”. Judecătoarea care se ocupa de cazul alor mei mi-a zâmbit. Aveam 13 ani. Am răspuns: „Cu mama”.

Părinții mei au divorțat în 1997, după ani de tensiuni, iar tatăl meu nu a cerut niciodată instanței dreptul de a mă vizita, tăind în acel moment orice legătură cu mine.

În anii 2000, au început să apară și asociații civice care consiliau și reprezentau tații care-și doreau să aibă un rol mai activ în viețile copiilor în procesele de custodie. Una dintre cele mai vocale, în acea perioadă, a fost Asociația T.A.T.A, condusă de avocatul Bogdan Drăghici, cu legături în societatea civilă și politică. (Acum doi ani Drăghici a fost reținut și este în prezent acuzat că și-a violat fiica vitregă, și a abuzat-o sexual pe fiica unuia dintre părinții pe care-i reprezenta ca avocat).

Toate aceste schimbări au culminat în 2011, când noul Cod Civil a adus o schimbare uriașă pentru părinții și copiii care treceau prin divorț. Noua regulă prevedea că, după divorț – sau separare, în cazul celor necăsătoriți –, autoritatea părintească e comună, adică se împarte între părinți. Autoritatea exclusivă a unui părinte survine doar în cazuri excepționale – violență domestică, abuz de droguri sau alcool, prostituție, neglijență asupra copiilor, practic atunci când părintele era pedepsit pentru un comportament care-l poate pune în pericol pe copil.

Era o abordare care reforma gândirea, căreia îi fuseserăm tributari mulți ani – aceea că un copil este al unui părinte după divorț.

Marieta Avram, profesoara de Dreptul Familiei, a fost membră a Comisiei de revizuire a Codului Civil și își amintește că au existat și voci critice care spuneau că, după o jumătate de secol în care legislația oferise drepturi unui singur părinte, familiile din România nu erau pregătite pentru autoritate părintească în comun.

Autoritățile nu s-au întrebat dacă suntem sau nu pregătiți și au mers înainte pe modelul „văzând și făcând”, spune Avram, pentru că „reglementarea trebuia aliniată cu drepturile copilului, la fel ca în toate legislațiile europene”.

Din păcate, odată cu schimbarea asta, în unele familii a început războiul.

Cum ajungi la egalitate în familie?

Când le vorbește studenților de la Drept despre schimbarea care a avut loc în Codul Civil acum 10 ani, Avram le spune că acest război se întâmplă pentru că familia modernă, în care soții iau decizii în comun și au aceleași drepturi, este foarte tânără, are doar un secol. „Oamenii nu au achiziționat încă o experiență suficientă și nu au tipare de comportament și de comunicare adecvate acestei familii egalitare, bicefale. Egalitatea nu înseamnă nici pe departe că, dacă ai un principiu al egalității, iubirea și pacea și armonia vin de la sine. Trecerea de la familia patriarhală, inegalitară, la familia egalitară, bicefală, implică niște schimbări mult mai profunde decât un text pe hârtie”.

Organizarea bicefală despre care vorbește Avram e complicată, fiindcă scoate la lumină individualitatea fiecăruia dintre soți – și, uneori, tot ce-i mai rău. „Fiecare individ este în felul lui un mic dictator, care-și dorește să impună că ce gândește el e cel mai bine”, adaugă ea. „Aceste tendințe individualiste pot fi duse până la extrem.”

---

---

Autoritatea părintească în comun înseamnă că, și dacă copilul urmează să locuiască la unul dintre părinți, partenerii trebuie să cadă de acord asupra programului de vizitare al părintelui ne-rezident, asupra grădiniței sau școlii unde va fi înscris, să-și dea fiecare acordul dacă unul dintre ei urmează să plece în vacanță cu el în afara țării.

Din 2011, toate acestea, inclusiv divorțul în sine, se pot oficializa și la notar, tocmai pentru a ușura judecătoriile. La fel ca într-un proces în instanță, notarul cere și o anchetă psiho-socială, care să dovedească că înțelegerea părinților – legată de domiciliu, program de vizită și altele – respectă interesul superior al copilului. De asemenea, intervievează copiii cu vârste mai mari de 10 ani despre relațiile pe care le au cu părinții.

În cazul în care părinții nu cad de acord, pot consulta un mediator, care să-i ajute să facă un „plan parental”. Medierea, o profesie care a apărut în anii 2000, ar putea fi o soluție pentru părinți, care i-ar scuti de procese.

De profesie avocată, Ioana Marin s-a format ca mediatoare acum 20 de ani, și de atunci preferă asta. Mai întâi se întâlnește cu fiecare parte, apoi se așază la masă cu ambele – în câteva sesiuni. (Dacă au deja un proces în instanță, îl pot încheia arătându-i judecătorului că și-au rezolvat litigiile și s-au înțeles printr-un astfel de plan).

Marin spune că în mediere părțile au puterea de a decide, iar planul parental pornește de la nevoile copilului și ale părinților. Ca părinte, poți pune pe masă și temerile, și așteptările, și speranțele față de cum va arăta viața voastră după separare, dar crescând copilul în aceeași echipă. În instanță, „judecătorul nu poate să judece în termen de ce nevoie are unul sau altul, nu poate construi singur un plan parental, cu care ambii să fie de acord”.  

Pe de altă parte, spune Marin, la mediere ajung părinții „care înțeleg clar că ei nu negociază când și cum are dreptul un părinte să-și vadă copilul, ci că un copil are dreptul sa aibă doi părinți și niciunul nu trebuie să interfereze în relația asta”.

Când părinții se despart sau divorțează și ajung la un numitor comun, care protejează interesul superior al copilului, e ideal.

Tot mai mulți părinți se dau în judecată pentru a decide pentru copii

Judecătoarea Laura Andrei face jocuri de rol cu auditorii de justiție (studenții) de la Institutul Național al Magistraturii. Exercițiile sunt chiar pe spețe de divorț cu minori sau stabilirea domiciliului copilului. Tinerii joacă pe rând rolurile judecătorilor, avocaților, părinților, copiilor, asistenților sociali. Cei mai emoționați sunt cei care joacă rolul judecătorilor, pentru că trebuie să țină în frâu o sală de judecată plină, uneori cu părți recalcitrante, dar și să dea o decizie importantă.

În 2011, când noul Cod intra în vigoare, Andrei lucra la Tribunalul București, pe care îl și conducea. Până atunci, părinții se judecau mai degrabă pentru neplata pensiei de întreținere (care reprezintă partea părintelui nerezident pentru cheltuielile legate de creșterea copilului), și uneori pentru programul de vizită. Erau mai puține cazurile în care tații cereau să li se încredințeze lor copiii și, crede Andrei, asta venea și din cutuma socială că mamele sunt cele responsabile pentru creșterea copiilor.

Andrei privea cu optimism schimbarea din Codul Civil, pentru că era „o expresie naturală a dreptului fiecărui părinte și chiar al copilului de a beneficia de susținerea egală a părinților”.  „Mă gândeam: «Doamne, cine o să vină vreodată în instanță cu o acțiune că nu ne înțelegem la ce școală merge copilul?»”, își amintește.

Răspunsul, a descoperit Andrei, e că, după doi ani de la schimbarea legislativă, au început să vină din ce în ce mai mulți. Deși nu există statistici oficiale precise, mai mulți judecători cu care am vorbit spun că numărul acestor procese a crescut în ultimii ani. Iar aceste procese au deschis o poartă spre conflicte perpetue.

„Părinții nu au această cultură minimă a comunicării și cooperării în relație, ca foști soți și ca părinți”, spune Avram. „Ei mai degrabă reacționează, judecă, acuză, în loc să caute răspuns la problemele practice pe care le au, că acel copil trebuie înscris la școală, trebuie să se deplaseze în străinătate sau are nevoie de o intervenție medicală aparte.”

Sunt cazuri în care părinții s-au dat în judecată pentru că nu s-au înțeles asupra școlii unde urma să se înscrie copilul, caz în care unul dintre părinți a trecut inclusiv peste dorința adolescentului. Alte procese sunt legate de refuzul unuia dintre părinți de a fi de acord ca celălalt părinte să se ducă cu copilul în vacanță în afara țării, sau de refuzul de a-i face pașaport. Sunt și cazuri hilare, în care părinții se dau în judecată pentru programul de vizită, fiindcă unul dintre ei a venit la 4 după-amiaza în loc de 5 să preia copilul. Și vor ca instanța să schimbe din nou programul de vizită fiindcă ei nu pot comunica, spune Gabriela Chihaia, președinta Tribunalului pentru minori și familie din Brașov. Uneori încearcă să medieze cazurile și le spune părinților: „Dincolo de viețile dumneavoastră, copilul are 5-6-7 ani. Ce veți face până la 18 ani? Veți veni de 2-3 ori pe an în fața noastră? (…) Vin copii și ne spun «da, știm, știm că ne judecăm, pentru că mama sau tata nu vrea să mă lase să plec în străinătate cu celălalt părinte în vacanță»”.

Înlăturarea unui părinte din viața copilului e dăunătoare

Ana trimisese zeci de sesizări în anul în care nu și-a văzut deloc copilul: plângeri penale pentru nerespectarea hotărârii judecătorești, rapoarte ale asistenților sociali care concluzionau că tatăl încalcă programul de vizitare și nu își lasă copilul să-și întâlnească mama, sesizări către DGASPC, Avocatul Poporului, Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții, Parchetul pe lângă judecătoria sectorului 4, Parchetul General. Niciuna dintre aceste instituții nu au reușit să-l facă pe tată să respecte hotărârea judecătorească de a o lăsa pe Ana să-și vadă copilul.

În hotărâre, judecătorul îi dădea mamei dreptate și scria că „atitudinea tatălui este (…) cantonată în sfera alienării parentale, urmărind înlăturarea totală a celuilalt părinte din viața copilului, fără a proba existența unei explicații rezonabile”.

„Pârâtul motivează refuzul de a permite mamei să viziteze minora prin faptul că reclamanta nu ar fi responsabilă, aspect pe care nu a reușit însă să îl probeze, astfel încât – în opinia instanței – modalitatea de abordare a situației de către tată este cea care pare a nu fi una responsabilă și în interesul copilului”.

În fața judecătorului, avocata tatălui a spus că mama a pus fetița în pericol, plimbându-se prea aproape de lac cu ea și că mama locuiește într-o garsonieră cu o bucătărie comună, ceea ce ar fi inadecvat pentru un copil. Doar că instanța i-a dat dreptate mamei, dar tatăl a refuzat să urmeze decizia judecătorului.

Asistenții sociali, cei ai DGASPC și cei ai Autorității Tutelare a primăriei sectorului 4 i-au spus Anei că au făcut tot posibilul, dar tatăl nu le răspunde la telefon, nici la ușă, le refuză întâlnirile. Într-un document al Autorității Tutelare transmis ambilor părinți scrie că „în situația în care copilul nu își poate dezvolta relația personală cu mama sa există riscul apariției sindromului alienării parentale, cu consecințe negative asupra dezvoltării echilibrate a copilului, sub aspect afectiv-emoțional. Această situație trebuie evitată cu desăvârșire”.

---

„Părinții nu au această cultură minimă a comunicării și cooperării în relație, ca foști soți și ca părinți. Ei mai degrabă reacționează, judecă, acuză, în loc să caute răspuns la problemele practice pe care le au.”

---

Într-o zi, fetița și-a sunat mama de pe telefonul bunicii, probabil apăsând din greșeală pe ultimul apel nepreluat. Ana a auzit și înregistrat cum bunica o jignește, o amenință cu bătaia, o abuzează: „Călca-te-ar să te calce, că m-am săturat de tine, nebuna dracului să te ia! Nu mai pot! (…) Te tot apucă – ca pe nebuna trăsnetului mă-tii asta! Să vă calce pe amândouă! (…) Să vă calce pe amândouă! Stai în loc, curva mă-tii, că acuma… !”.

Ana a alertat poliția și DGASPC Sector 4, dar, chiar și cu aceste dovezi, nu și-a putut vedea copilul. Asistenții Direcției au reușit să-l convingă pe tată să deschidă ușa și, împreună cu un ofițer de poliție, au vizitat copilul, tatăl și bunica. Într-un raport de o pagină, au scris că fetița avea un aspect îngrijit, nu prezenta urme de abuz sau neglijare și că avea camera plină de jucării.

Povestea Anei nu este singura. Din discuții de pe grupuri de Facebook, din amintirile avocaților, din zilele petrecute la tribunal, am văzut zeci de astfel de cazuri. Când copilului i se spun lucruri defăimătoare despre celălalt părinte, de care este și îndepărtat, poate ajunge în timp să-l respingă la rândul său. Frica asta și-a făcut cuib și în mintea Anei; orice încercare de a-și revedea fiica – inclusiv sesizările – urma să fie o dovadă pentru mai târziu, ca fiica ei să afle că mama nu a renunțat niciodată la ea.

Vara trecută, când Ana mi-a făcut mărturisirea asta, am întâlnit-o pe Laura, mama unei fete de 12 ani. Laura are 40 de ani, este psiholog, și a divorțat acum 8 ani. A fost o înțelegere rezolvată rapid la un notar. Au fost de acord ca fetița, care pe atunci avea 4 ani, să locuiască cu mama și bunicii materni, și tatăl să o viziteze. Înțelegerea nu a funcționat; Laurei i-a venit greu uneori să-și convingă fostul soț să respecte programul stabilit de comun acord, ceea ce a dus chiar la anularea unor concedii programate cu mult timp în urmă.

Ca să pună punct neînțelegerilor, Laura a cerut în instanță ca tatăl să aibă un program clar de vizită, iar fostul soț l-a respectat. Acela a fost însă un moment care a amplificat conflictul dintre ei. Au urmat fel de fel de incidente. De exemplu, fetița se ducea de câțiva ani la înot, un sport care îi plăcea și la care ajunsese să facă performanță. Ca orice copil care învață disciplina unui sport, existau și zile în care nu își dorea să meargă. Când era rândul tatălui să o ducă la antrenamente, dacă fetița prefera să facă altceva, acesta îi permitea să lipsească fără să se consulte cu fosta soție. Laura s-a gândit că întâmplările de felul ăsta nu erau decât efectul unei proaste comunicări între ea și soțul ei, unul dintre motivele pentru care se și despărțiseră.

Avea o relație frumoasă cu fiica ei: pictau, inventau povești, călătoreau la mare și la munte. Împărțeau aceeași cameră și dormeau împreună. Când a început pandemia, Laura era într-o altă relație și plănuia să se recăsătorească. Locuia în continuare cu fiica și părinții ei într-un apartament din București. În primele două săptămâni de carantină, Laura a petrecut mai mult timp acasă la partenerul ei, de unde-și ținea ședințele de terapie online.

La un moment dat, fiica Laurei s-a dus în vacanță la tată, așa cum prevedea programul de vizită. Îi răspundea rar la telefon, dar nu s-a speriat; a pus totul pe seama adolescenței. Până într-o zi, când fiica a sunat-o printr-un apel video și a tăcut 30 de minute. Când Laura o întreba ce s-a întâmplat, îi spunea doar: „Nimic, mami”.

A fost ultima oară când și-a sunat mama. Ulterior i-a transmis printr-o prietenă că nu se va mai întoarce în București. „Mi-a fugit pământul de sub picioare”, spune Laura. Și-a sunat fiica, fostul soț, fosta soacră, însă nimeni nu i-a răspuns. A scris la poliție, a făcut plângere pentru nerespectarea hotărârii judecătorești, a sunat la asistenții sociali, a vorbit cu trei avocați ca să afle ce se întâmplă și ce poate face.

Apoi s-a dus să o vadă și să afle ce s-a întâmplat, sperând s-o ia înapoi acasă, dar când și-a văzut mama în fața blocului, fetița a început să se tăvălească pe jos. Le-a spus polițiștilor, care veniseră chemați de tată, că nu vrea să-și vadă mama.

Tatăl a dat-o în judecată pe mamă, cerând ca domiciliul copilului să fie mutat la el. Laura l-a dat în judecată la rândul ei, ca să obțină un program de vizită lunar.

Astăzi, Laura merge în fiecare lună la 600 de kilometri depărtare să-și vadă fiica. Vizita se rezumă la câteva minute în fața ușii, timp în care fata o roagă să plece. Mama crede că fostul partener a îndepărtat-o de copil, profitând de momentul în care ea și-a făcut o nouă relație. A început un jurnal în care îi scrie fiicei partea sa din povestea pe care o trăiesc, pe care ar vrea să i-l dăruiască când va fi adultă.

---

„Dacă vezi tristețea unui copil la audiere în genul ăsta de războaie, nu mai ești om o lună.”

---

Laura și actualul ei soț sunt cercetați penal pentru agresiune asupra copilului și răpire, din cauza incidentului în care ea a încercat să vorbească cu fiica, după ce aceasta a anunțat-o că nu mai vrea să se întoarcă acasă. Între ea și fostul soț există în derulare și un proces pentru ca domiciliul fiicei să fie schimbat din nou la mamă.

Laura știe că nu va obține asta atâta timp cât fiica ei îi spune judecătorului că nu-și dorește să se întoarcă. Speră că judecătorul ar putea cel puțin să oblige tatăl să-i permită fiicei să participe într-un program de consiliere psihologică alături de mamă. „Speranța mea e să reiau legătura cu ea și să nu mă mai respingă”, spune Laura. „Relația este cea care este stricată și problema numărul unu este ruperea relației, nu faptul că ea alege să stea la tată.”

Toate aceste proceduri judiciare întețesc conflictul. Sunt paie pe un foc aprins. Dar e greu să renunți, pentru că orice renunțare poate părea un abandon. Așa că, de multe ori, atunci când cel puțin unul dintre părinți nu pare dispus să se așeze la masa înțelegerii, cercul conflictului continuă să se învârtă și să stârnească emoții complicate copiilor.

Cum faci dreptate într-o lume a emoțiilor?

Procesele de autoritate părintească par o loterie. Nimeni nu iese fericit dintr-unul. Este multă dezamăgire la mijloc, mai ales când cei implicați nu se simt ascultați. „Uneori nu știu dacă am nimerit interesul superior al copilului”, mi-a spus o judecătoare.

Nu decizi cine a fost vinovat și ce pedeapsă primește, ca în cauzele penale. Decizi ceva extrem de nuanțat, în dosare pline de emoții și de reacții la emoții. Citești zeci de printscreenuri cu mesaje între părinți care se ceartă, te uiți la poze cu copii, și asculți martori care îți spun care părinte este mai bun sau mai rău pentru acel copil.

Atunci când ascultă copiii în procesele de exercitare a autorității părintești – așa cum fac și notarii – unii judecătorii simt că bâjbâie. O fac intuitiv, cu resursele personale de ascultare, empatie, blândețe. Pentru că nu au resurse profesionale pentru sarcina asta. Mulți recunosc că aceste dosare sunt cele mai dificile și îi consumă mai mult decât orice. „Dacă vezi tristețea unui copil la audiere (…) în genul ăsta de războaie”, spune judecătoarea Andrei, „nu mai ești om o lună.”

Justiția este un sistem în care trebuie să existe un învingător și un învins. Însă în aceste dosare de familie e nevoie de o cale de mijloc. Și nu are cum să survină când sistemul este supraîncărcat și funcționează la cota de avarie. Asociațiile profesionale spun că instanțele se confruntă cu un deficit grav de personal, din cauza că în ultimii doi ani au existat multe pensionări ale judecătorilor și, în paralel, concursul la Institutul Național al Magistraturii a fost blocat.

Când am însoțit-o pe Ana la unul dintre procese, am văzut cum două judecătoare gestionau pe bandă rulantă 30-40 de dosare într-o singură zi, de la violență domestică la divorțuri, stabilirea domiciliului sau program de vizită. Unii dintre oamenii pe care-i ai în față trec prin cele mai dureroase perioade ale vieții lor, dar îi poți asculta cum ar merita când ești contra cronometru?

Avocatul Alin Axente, asistent universitar în Dreptul Familiei la Universitatea din București, crede că nu. „[În aceste condiții] cât de mult poate ști un judecător despre acele dosare sau despre fiecare în parte?”. Axente spune că e nevoie ca justiția să colaboreze activ cu asistența socială pentru a proteja mai bine copiii. Majoritatea anchetelor psihosociale, pe care notarii și judecătorii le solicită Autorității Tutelare, aflată în subordinea primăriilor, sau Serviciilor de Asistență Socială și Protecția Copilului, sunt superficiale, spune Axente.

„DGASPC de obicei face așa: se duce o dată acasă la mamă, o dată acasă la tată, discută câte 15-20 de minute cu fiecare, îi întreabă care este locul de muncă, constată dacă este curat în apartament, dacă copilul poate fi îngrijit acolo și, poate, vorbește cu un vecin – dacă dau părinții «bună ziua» și dacă au auzit conflicte. Și asta este tot. Și raportul se trimite cu o pagină, o pagină și jumătate la judecător.” 

Pentru că timp de un an, niciuna dintre zecile de plângeri penale și sesizări nu a funcționat, în vara lui 2021 Ana a intrat în greva foamei, în plină caniculă, pe stradă. Și-a anunțat decizia într-o scrisoare de două pagini, pe care a scris-o pe o bancă din parcul Cișmigiu și apoi a înregistrat-o la Primăria Capitalei. „În ultimul an am făcut toate demersurile posibile pentru a-mi vedea copilul și a-l ști în siguranță. Consider că autoritățile nu au luat măsuri grabnice pentru protejarea acestui copil mic, fiind expus violenței sociale, oprit să-și vadă propria mamă și să aibă o viață normală.”

După trei zile și jumătate de grevă, i s-a făcut rău și a renunțat. A postat filmulețe și a scris prin ce trece pe o pagină de Facebook. În comentarii, multe mame, care au trecut prin situații asemănătoare, o încurajaseră să renunțe, ca să poată lupta cu mai multă energie să-și revadă copilul.

Am încercat de mai multe ori să intervievez managerul de caz sau directoarea DGASPC Sector 4, ca să aflu care e planul lor pentru rezolvarea situației. Mi-a fost refuzat accesul la informații, motivând că acesta este un caz privat, nu unul public. După ce Ana a intrat în grevă, purtătoarea de cuvânt a Primăriei mi-a înlesnit o întâlnire informală cu un reprezentant al Autorității Tutelare și directoarea generală adjunctă din cadrul DGASPC, Viviana Anghel, cu condiția să nu înregistrez conversația noastră.

Mi-au spus același lucru: că au încercat în zadar să dea de tată. Când am întrebat de ce nu-l caută la locul său de muncă sau seara acasă, când se întoarce de la job, directoarea Anghel a spus că e imposibil. Lucrătorii sociali pe care-i are în subordine nu pot lucra în afara programului sau în afara sectorului. Tot ea a spus că nu pot dovedi că cea mică este abuzată, fiindcă reprezentanții instituției care au vizitat copilul o singură dată nu au văzut semne de lovire.

Pe scurt, soluția nu era la ei, ci la justiție.

Elena Tudor, directoare în cadrul Autorității Naționale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții, instituție în subordinea căreia se află DGPASPC-urile, mi-a spus că ar mai fi o soluție. Tudor, care fusese informată asupra acestui caz, ceruse deja asistenților sociali să ceară în instanță consilierea psihologică obligatorie a Anei și a fostului său partener. Soluția asta ar urma să-l ajute pe tată să înțeleagă ce efecte produce îndepărtarea copilului de mamă. După două săptămâni de la anunțul grevei foamei și după ce Ana și-a făcut publică povestea pe Facebook, tatăl a fost de acord să o lase să-și ia fiica în vacanța de vară.

Ce le lipsesc direcțiilor de asistență socială?

Practica de asistență socială spune că rolul asistentului social este esențial într-un astfel de caz. El ar trebui să verifice abilitățile parentale ale fiecăruia dintre părinți, relațiile dintre ei și copil, separat și împreună, cum îl afectează pe copil ce se întâmplă. Asistentul social este cel care ar trebui să le explice părinților, în conversații, nu doar prin emailuri sau documente oficiale, că ceea ce fac, denigrându-se în fața copiilor sau răpind din timpul celuilalt părinte cu copiii, este un abuz.

Dar suntem departe de a ajunge în acel punct. Anchetele psihosociale sunt superficiale și pentru că, la fel ca în justiție, sistemul de asistență socială este supraîncărcat, iar mulți dintre angajați nu sunt formați ca asistenți sociali. (Un studiu recent arată că 70% dintre aceștia nu au studii universitare în domeniu). Altă problemă ce ține de sistem e că directorii sunt numiți politic; inclusiv dosarul de corupție pentru care a făcut închisoare fostul premier Liviu Dragnea arată că unele angajări în sistem nu au legătură cu abilitățile profesionale.

Asistentul social Ana Rădulescu conduce o organizație de formare a asistenților sociali și a personalului din serviciile sociale și predă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București. Cunoaște profesioniștii din toată țara, care muncesc pe teren, dar și problemele de sistem. Rădulescu spune că, într-un caz similar cu al Anei, dacă asistentul social constată în urma evaluării că părinții nu pot împărți autoritatea părintească, iar copilul aflat la mijloc este abuzat emoțional, îi poate informa că, în cazul în care nu vor avea grijă de nevoile copilului, statul poate cere instanței ca acesta să fie preluat în plasament. „A nu se înțelege că noi spunem că toți copiii ai căror părinți sunt în divorț sau separați sa fie luați din familie. Cel mai bun loc pentru copil este în familie, nu în sistemul de protecție”, spune Rădulescu, „dar în anumite familii e nevoie de o intervenție a statului pentru protecția copilului. Părinții au nevoie de suport, de asemenea, să vadă că anumite comportamente sunt foarte riscante pentru copii. Părintele are nevoie să știe că nu este în regulă comportamentul, că îl afectează grav pe copil, și că are consecințe pe termen scurt, mediu și lung”. 

Dar ca să gestionezi așa un caz este nevoie de timp și de voință. Să ai întâlniri periodice cu părinții, să-i observi în întâlniri, să pui apoi întrebări. Să documentezi cu gândul că ai în față situația dificilă a unui copil, care-i poate produce o traumă, și nu cu gândul că ai un dosar cu zeci de file, bun de inventariat. Sistemul actual este construit însă în așa fel încât specialiștii sunt nevoiți să înoate singuri într-o mare de birocrație, nicidecum să facă muncă de navigare pentru cei care au nevoie.

Încercarea de a pune la masă părinți care nu se înțeleg este copleșitoare, spune Elena, care lucrează de 11 ani într-un serviciu public de asistență socială. (A dorit să nu fie citată cu numele întreg pentru acest articol). „O discuție de genul ăsta este ca și cum ai fi dat cu sapa trei ore”.

Cel mai greu este să-i ajuți să facă diferența între divorț și autoritatea părintească în comun.

„Chiar dacă spunem [care sunt] efectele pe termen lung, că-i poate fi afectată copilului relația de cuplu pe care o va avea ca adult, ei nu înțeleg. Ei văd acum și aici și întotdeauna aruncă vina pe celălalt. Avem și întâlniri în care îi aducem laolaltă și ne spun: «Ce, m-ați adus aici la consiliere de cuplu?». Nu, nu vrem să facem asta, ci să găsim o cale de mijloc. Spuneți amândoi că vreți binele copilului și interesul lui, atunci găsiți o cale de mijloc!”.

În România, toleranța la abuzul asupra copiilor este mare. O cercetare realizată în 2019 de organizația Salvați Copiii arată că în România 46% dintre copii au spus că sunt bătuți de părinți, în timp ce 38% dintre părinți au recunoscut că și-au lovit copii. 22% dintre acești părinți au recunoscut că au urecheat copilul sau l-au lovit ușor cu palma, fără a lăsa urme.

Iar toleranța asta se reflectă și în munca celor care au în fișa postului ca obiectiv să verifice interesul superior al copilului.

„Noi avem copii care merg la culcare fără să mănânce și trăiesc în deprivare majoră de resurse de bază, și când tu te duci ca asistent social sau manager de caz de la DGASPC în evaluare sau monitorizare, spui: «OK, îl hrănesc». Te uiți la camera copilului: «Are unde să doarmă și are ceea ce îi trebuie pentru școală». Și atunci zici: «este OK. E foarte fericit acolo, alți copii nu au nici asta»”, spune Rădulescu. „Noi în România avem o toleranță mare la încălcarea drepturilor copilului; faptul că un copil are mâncare, este bine îmbrăcat, merge la școală și nu este bătut de către părinți este suficient. Înțelegem mai puțin abuzul emoțional și consecințele lui majore, pe termen lung, asupra sănătății emoționale și mentale a copilului. Iar despre nevoile de reziliență ale copilului nici măcar nu se discută, cu atât mai puțin sunt urmărite în practică.” 

Ca să creștem generații sănătoase, fizic, dar și mintal, trebuie sa învățăm din experiența și bunele practici ale altor țări, spune și psihologul Ovidiu Berar, care își dorește ca breasla psihologilor români să lucreze la o definiție modernă a conceptului de interes superior al copilului, ca să-i ajute pe avocați, judecători și asistenți sociali să ia decizii mai bune. El spune că România a făcut pași importanți în grija față de copii, doar că abordarea de până acum și-a atins limitele.

În Anglia, Australia, Spania, Statele Unite, grija nu mai este văzută doar din prisma îndeplinirii nevoilor materiale. Psihologul spune că, atât legislația națională, cât și cea europeană, vorbesc despre cât de important este ca, după divorț, un copil să-și continue relația cu ambii părinți, fără însă a se preciza ce înseamnă o relație sănătoasă cu aceștia.

„Implicarea statului nu se limitează la a emite hotărâri judecătorești, ci își asumă și rolul de a verifica și a regla transpunerea lor în practică”, spune Berar. „Pentru a redefini interesul suprem al copilului alte state au plecat de la piramida nevoilor a lui Maslow. Chiar dacă, la bază, nevoile de hrană și supraviețuire sunt esențiale pentru a avea o viață împlinită, copilul are și alte nevoi.”

Birocrația conflictelor nesfârșite

În vară, după ce s-au întâlnit la locul de joacă și s-au jucat la tobogan, Ana și fiica ei au avut două săptămâni de vacanță împreună, așa cum prevedea hotărârea judecătorească.

Luna următoare, în septembrie, au petrecut împreună un alt weekend. După acele ultime zile, fiicei i-a fost greu să se despartă iar de mamă. Iar asta au constatat-o și asistenții sociali, care au monitorizat fiecare revedere și predare a copilului de la un părinte la celălalt.

„La revederea cu partea paternă, minora a început să plângă, manifestând un comportament de respingere față de acesta. Tatăl a încercat să o ia în brațe, șoptindu-i «tati te iubește mult și i-a fost dor de tine», însă aceasta a început să îl lovească cu picioarele, exprimându-și dorința de a rămâne cu mama: «nu vreau să merg la tine… mă bați; vreau să merg la mama, îmi e dor de ea»”.

Așa începe raportul serviciului Intervenții în Regim de Urgență al DGASPC, care descrie momentul în care Ana și-a luat rămas bun de la fiica ei, care urma să fie preluată de tată. (Consilierii acestui serviciu se schimbă la fiecare vizită și nu fac parte din echipa care gestionează cazul).

Reacția fiicei l-a făcut pe tată să le spună reprezentanților DGASPC, conform raportului, că „de aceea nu am fost de acord ca minora să meargă la mamă, pentru a nu îi face rău copilului… O să merg să depun plângere pentru alienare parentală”.

Consilierii au notat și că mama i-a răspuns tatălui: „«este normal să se comporte așa, deoarece i-a fost dor de mine, nu m-ai lăsat să o văd timp de un an de zile, nici măcar să vorbim la telefon», moment în care minora a început să plângă și mai tare. Pentru a o liniști, doamna i-a propus domnului să se deplaseze împreună cu acesta și minora la locul de joacă din proximitatea blocului, acesta fiind de acord. Domnul a solicitat echipei să îi însoțească la locul de joacă, pentru a elimina un posibil conflict între acesta și doamna”.

Aceea a fost ultima întâlnire a Anei cu fiica sa, până la publicarea acestui articol.

A urmat același cerc vicios în care, deși sună la ușă, nimeni nu-i răspunde. Continuă să scrie sesizări către poliție și asistență socială și numără zilele de când nu și-a mai văzut fiica. Nu știe dacă copilul a mai ieșit din casă, dacă se întreabă de ce mama nu mai vine din nou, nu știe dacă e îngrijită sau dacă e abuzată. E îngrijorată că fiica ei are 5 ani și nu a făcut nici măcar o zi de grădiniță, iar la anul ar trebui să înceapă școala.

În octombrie a cerut asistenților sociali să facă o anchetă socială cu vizite săptămânale la domiciliul fetiței. La începutul lui decembrie, directoarea DGASPC a informat-o în scris că reprezentanți ai instituției au vizitat copilul în prezența tatălui și a bunicii paterne. În răspunsul Direcției scrie, într-un limbaj birocratic, că fetița „a fost sociabilă, era îmbrăcată adecvat vârstei, mediului de viață, și nu au fost observate semne evocatoare de abuz/neglijare asupra copilului”. Nici măcar de Crăciun nu și-a putut vedea fiica. Și mai mulți vecini, cu care a vorbit în ultimele săptămâni, spun că nu au mai văzut-o de câteva luni.

Avocații îi spun Anei că ar trebui să deschidă alte procese, inclusiv unul penal, existând dovezi că fiica ei este izolată în casă. Dar nu știe de unde să găsească resurse financiare pentru alte procese, care sunt extrem de costisitoare. Spune că ultimii doi ani, în care a primit doar răspunsuri birocratice în loc de soluții concrete, și în care fostul partener a tratat-o mai rău ca pe un câine, au adus-o în pragul disperării.

Ce soluții sunt la indiferența noastră față de suferința copiilor?

E multă neputință într-un caz extrem, ca al Anei. Iar interesul superior al copilului e departe de a fi protejat atunci când asistenții sociali, care se declară și ei neputincioși, consideră că soluția nu este la ei, ci la justiție.

Obiceiul de a arăta cu degetul spre alții atunci când nu putem găsi noi soluții la probleme care ne depășesc puterea de înțelegere e încă bine înrădăcinat.

Cazuri ca al fiicei Anei necesită intervenția de urgență a asistenților sociali și a polițiștilor, care ar trebui să investigheze dacă copilul este abuzat și în ce fel sănătatea sa emoțională este afectată de tensiunile detaliate aici, de imposibilitatea de a-și vedea mama. Ar trebui să facă dreptate mamei căreia i se încalcă dreptul de a-și vedea copilul în timp ce tatăl comite o infracțiune penală prin acest refuz.

E și o lentilă prin care se văd simultan toate hibele sistemului – un sistem care permite unui astfel de conflict să înghită viețile tuturor. Dar am putea să nu ajungem acolo.

Pentru toți ceilalți copii ai căror părinți sunt în lupte, mai mici sau mai mari, trebuie găsite soluții creative, care să taie mai repede răul de la rădăcină. Unele dintre ele nici măcar nu implică eforturi financiare prea mari; e nevoie doar de oameni care să vadă această problemă ca una vitală, care are nevoie de rezolvări punctuale, nu doar de schimbări sistemice.

E nevoie să vorbim despre sesiuni obligatorii și gratuite de consiliere psihologică pentru părinții care se despart, așa cum există în alte țări. Ele au rolul de a le explica partenerilor că cei mici au nevoie de protecție emoțională în astfel de perioade și că perpetuul lor conflict îi va afecta pe termen lung. Asta ar face ca părinții să fie mai dispuși să găsească soluții de a se înțelege – apelând la mediere și mai apoi continuând procesul de separare la notar. Așa ar scădea numărul proceselor în instanță, iar judecătorii s-ar putea concentra mai bine pe cazurile complicate, unde fie sunt abuzați copiii, fie părinții nu pot găsi nicio cale de mijloc.

Ar fi trebuit ca acum 10 ani statul să facă și un plan pentru astfel de cazuri, mi-a spus un avocat. Să formeze judecători care să înțeleagă psihologia copiilor, ce înseamnă trauma unui divorț, și poate chiar să aducă asistenții sociali în instanțe să lucreze cu judecătorii. Să existe echipe de cazuri în care toți actorii să lucreze împreună, așa cum se întâmplă în Italia, Austria sau Belgia. Pentru asta e nevoie și de politicieni care să se uite la problema asta cu aceeași importanță cu care privim, spre exemplu, „legile justiției”.

Iar pentru asta e nevoie ca toți actorii implicați într-un astfel de caz – părinți, avocați, judecători, asistenți sociali – să coopereze. Aceste conflicte nu se câștigă instigând la război, ci căutând o înțelegere care să reflecte interesul superior al copilului.

Psihologul Berar a pornit de curând un program de workshopuri prin care avocații și judecătorii care gestionează astfel de spețe să învețe mai multe despre nevoile emoționale ale copiilor, dar și să găsească un sprijin în munca lor, în care neputința îi face, în timp, să ajungă indiferenți.

Mulți dintre avocații și judecătorii din Cluj pe care i-a întâlnit într-un prim workshop nu știau despre studiile psihologice care spun că, după separare, un copil ar trebui să petreacă măcar 30% din timpul său cu părintele cu care nu locuiește – o informație importantă atunci când ești obligat să iei o decizie care va afecta pe termen lung viața unei întregi familii.

Avem nevoie ca vocile copiilor și părinților care au trecut prin lupte extreme să fie auzite, ca asistenții sociali să vorbească despre cazurile pe care nu le pot rezolva, ca judecătorii să recunoască că specializarea în Drept e insuficientă când gestionezi cazuri ale căror soluții pot schimba radical viețile copiilor. Avem nevoie ca ministerul Familiei, primul din istoria noastră, să se ocupe de o problemă care chiar afectează mii de familii, dar despre care se vorbește atât de puțin. Avem nevoie ca părinți să ne uităm mai de aproape la copiii noștri, să-i privim ca pe niște oameni, și mai puțin ca niște proprietăți.

---

Nota reporterului: Am schimbat numele părinților și copiilor care apar în articol pentru a le proteja identitatea. L-am contactat pentru a-l intervieva pe fostul partener al Anei, dar nu a răspuns mesajului meu.

Te-ai gândit la cineva drag care a trăit îndeaproape conflictul părinților atunci când ai citit aceast articol? Trimite-i povestea pe WhatsApp și începe o conversație.