Trei inimi

Apa este cea mai comună și intens studiată substanță. Cele trei stări în care se poate afla continuă să provoace știința. Gazele sunt simple: molecule care zboară dezordonate în spațiul gol, conștiente unele de altele doar când se ciocnesc. La cealaltă extremă sunt cristalele de gheață, când moleculele se țin legate strâns, într-o ordine perfectă. Între cele două, lichidele dețin un echilibru discret, un amestec de ordine și dezordine.

Viața mea a trecut brusc, așa cum apa devine gheață, de la un oarecare echilibru, la o ordine perfectă. Era șapte dimineața, într-o zi de vineri. În noaptea care tocmai trecuse nu reușisem să dorm. Nopțile de dinainte fuseseră la fel, aceeași agitație care se intensifica. Patul devenea prea mic, camera prea strâmtă, îmi simțeam picioarele străpunse de mii de ace, iar liniștea mi-o redobândeam plimbându-mă prin sufragerie. Când m-am ridicat din pat spre dimineață, am simțit o căldură neobișnuită; un lichid cald mi se prelingea pe coapse, pantalonii erau uzi.

Înăuntrul meu, o voce țipa și refuza să accepte ce mi se întâmpla. Lacrimile au început să curgă. L-am trezit și i-am spus că mi s-a rupt apa. Urma să nasc. Și că îmi pare rău. Nu mă puteam opri din a-i spune că îmi pare rău. Nu mă puteam gândi la ce trebuia să fac în continuare, eram învăluită de regret. El a vorbit cu medicul care îmi urmărea sarcina. Nu puteam să nasc unde planificasem inițial, era mult prea devreme. Aveam nevoie de o maternitate pregătită pentru situații speciale. În așteptarea acceptului, stăteam pe canapea, privind în gol. Nu eram pregătită pentru scenariul acesta, deși exersasem tot felul de ipoteze pe parcursul sarcinii. Într-un final, am primit o confirmare și ne-am urcat în mașină. Era undeva între opt și nouă dimineața, o zi senină de mai, deja mult prea călduroasă. Eram în pasajul de la Unirii când m-am întins pe bancheta din spate. Durerile se intensificaseră semnificativ în ultima jumătate de oră, aveam contracții puternice și dese. Mă străduiam să nu le dau importanță. Am știut însă atunci că nu se va mai putea face nimic, aveam să nasc în următoarele ore.

*

Ne-am dorit dintotdeauna copii. Eram împreună de nouă ani, căsătoriți de doi, când am hotărât că e momentul potrivit. Dar nu avea să fie simplu. Un dereglaj hormonal care persista de câțiva ani avea să ni se împotrivească. Nu părea o tulburare severă, dar trebuia ținută sub control prin hormonoterapie. Pilulele contraceptive erau cele care îmi țineau hormonii sub control, doar că ele nu aveau să mă ajute să am un copil. Din contră. Oprirea tratamentului îmi provoca imediat instabilitate hormonală, care împiedica ovulația. Fără ovulație, nu puteam rămâne însărcinată. Indicația pe care am primit-o a fost o stimulare ovariană cu un tratament hormonal specific. Am acceptat fără să ezităm, convinși că încercările vor fi multe. Am început prima lună de tratament, doză minimă, durată minimă. Mă gândeam doar la anii care vor urma, plini de încercări eșuate și de luptă cu noi înșine. Aveam 25 de ani, dar până când am fi încercat?

Nu am avut însă timp să ne răspundem la întrebările acestea. În luna următoare mi-am făcut un test de sarcină și a ieșit pozitiv. L-am repetat. L-am repetat iar. Am făcut testul de confirmare. Ieșea mereu pozitiv. Tratamentul funcționase din prima.

Am primit confirmarea sarcinii în seara de dinaintea unui examen important. Eram la debut, mai puțin de cinci săptămâni, nu aveam nicio siguranță că totul va merge bine și nici nu se puteau vedea ecografic detalii importante. Dar ceva se întâmpla, cineva creștea în mine. Cu gândul acesta am plecat în dimineața aceea spre examen. Făcusem șase ani de medicină, iar acum urma examenul de rezidențiat. Mă luptam de multă vreme cu dezgustul față de examen, de felul în care îmi încheiam facultatea, de probabilitatea destul de mare să nu pot să fac ce îmi doresc și de oportunitățile limitate pe care mi le oferea. În ziua aceea am uitat de gândurile care mă frământau. Am mers cu încrederea că cineva e lângă mine și că îi voi povesti într-o zi că am dat împreună examenul.

*

Mereu am îndrăgit copiii, mă apropiam de ei cu ușurință. Fascinația mea pentru ei s-a transformat în grijă atunci când m-am apucat de medicină. Pediatria s-a diferențiat devreme ca drumul pe care voiam să-l urmez. Credeam, adesea, că majoritatea femeilor își doresc copii, era ca un însemn al naturii care reieșea mereu la suprafață. Am înțeles că nu era așa.

Anul V de facultate l-am făcut la Lyon, în Franța. Am plecat amândoi, la câteva zile după nuntă. Atunci când trăiești într-o altă țară, experiența culturală și cea profesională pot fi copleșitoare, însă, mai mult decât atât, experimentul social din care faci parte e revelator. În timpul unui concert organizat de Ambasada României, o franțuzoaică de peste 60 de ani, pariziancă pentru o bună parte a vieții ei, s-a apropiat de noi încercând câteva fraze în română. Ușor flatați, ne-am lăsat cuceriți de ea și ne-am trezit cu o invitație la cinele pe care le organiza pentru tineri de prin toată lumea, veniți la studii.

Avea un apartament cochet în centrul Lyonului, la ultimul etaj al unui bloc de secol XIX, unde ne-am trezit înconjurați de tineri din Argentina, Iran, Rusia, Brazilia, SUA, Germania, Franța. Eram copleșiți și extrem de fericiți că ne-am făcut curaj să îi acceptăm invitația. S-au legat prietenii frumoase și multe seri de luni petrecute împreună. Dar cel mai important a fost că am cunoscut-o pe ea, o femeie care nu fusese niciodată căsătorită și nu avea copii. Era ușor de remarcat în mulțime, cu zâmbetul ei cald și privirea luminoasă, dornică de a cunoaște poveștile celorlalți și de a-i aduce împreună. Am ajuns să o cunosc îndeaproape și am înțeles ce înseamnă un om întregit, complet. Nu avea nevoie de familie pentru a se defini, așa cum avem nevoie mulți dintre noi; nu trăia prin alții, ci alții trăiau prin ea. Pentru ea, familia era lumea întreagă și toți oamenii care se perindă prin ea. Am înțeles atunci mai bine ca oricând că eu nu eram completă și că aveam nevoie de Liviu și de un copil pentru a mă defini.

*

Prematuritatea a determinat o dezvoltare intensă a unei arii medicale până nu demult sortită eșecului. Simți că te afli pe un teren instabil, dar mereu în expansiune atunci când ai de-a face cu copii născuți prea devreme. Medicina își testează limitele și încearcă să cucerească teritorii noi. Viabilitatea fetală, vârsta gestațională minimă care îi permite nou-născutului să supraviețuiască în 50% din cazuri, a coborât de la 25–26 de săptămâni de sarcină în anii ’90, până la 23–24 de săptămâni. Îi pot fi asigurate fătului în afara uterului mai bine de 16 săptămâni din cele 40 necesare. Costurile sunt uriașe și riscurile la care sunt supuși în fiecare secundă cei dinăuntrul incubatoarelor e înfiorător. Dar medicina încearcă.

Mai mult de unu din zece copii se naște prematur (adică mai devreme de 37 de săptămâni); în majoritatea țărilor acest număr este în continuă creștere, cauzele principale fiind vârsta maternă crescută în momentul procreării și utilizarea tratamentelor pentru infertilitate. Prematuritatea este a doua cauză de deces la copiii mai mici de cinci ani peste tot în lume, după pneumonie.

Sarcina mea în ziua în care am ajuns la spital era la 30 de săptămâni și 4 zile. În țările dezvoltate, supraviețuirea sarcinii mele ar fi fost garantată în proporție de peste 90%. În țările cu dezvoltare medie, rata supraviețuirii poate fi ridicată, dar cu prețul creșterii exponențiale a ratei de dizabilitate a copiilor care trec de perioada neonatală. În această ultimă categorie mă aflam.

Pragmatismul pe care mi l-am însușit după anii de facultate și fără de care e aproape imposibil să practici meseria asta mă urmărea și era salvator în momentele dificile. Înțelegeam gravitatea situației, probabilitatea mare ca expunerea rapidă la lumea exterioară să fie covârșitoare, dar speram. După aproape șase ore de travaliu în care niciun tratament nu reușise să-mi potolească contracțiile, m-au pregătit pentru cezariană.

*

La ora 15:10 s-a auzit primul scâncet. Apoi al doilea și al treilea. Un băiat și două fete. Tripleți.

Era un semn bun că încercau un țipăt, chiar dacă era atât de slab încât trebuia să faci eforturi mari pentru a-l auzi. Mi i-au arătat pe doi dintre ei, pe Ileana și pe Mara. Au avut 1.300, 1.400 și 1.550 de grame, acceptabil având în vedere contextul. Eu am rămas întinsă pe masa de operație, imobilizată, în timp ce ei erau cu un etaj mai sus, înconjurați de o armată de oameni, luptându-se pentru fiecare respirație. În primele ore, a mers la ei Liviu. Doctorii i-au vorbit mult și l-au încărcat cu detalii medicale. S-a străduit să le facă niște poze pentru mine. Erau înfășați, capul le era acoperit cu o căciuliță împletită, aveau expresii încruntate și le intrau fire mai peste tot. Nici unul dintre ei nu era intubat, ceea ce era o veste destul de bună. Îi spuseseră că primele 24 de ore sunt critice, trebuia să așteptăm reacția lor la lumea exterioară. Prematurii te pot ține în alertă lungi perioade de timp. Resursele medicale puse la dispoziția lor erau uimitoare, e adevărat, dar era nevoie de dorința și lupta lor de a merge departe, pentru ca finalul să fie cel sperat. Liviu, când i-a văzut prima oară, s-a întors încrezător. A doua oară însă, a fost doborât. Erau atât de mici și supuși unor proceduri invazive, dureroase și nefirești, toate asupra unui trup de 39 de cm care nu avea cum să strige să-și exprime nemulțumirea, încât curajul și hotărârea i-au pierit.

*

La prima ecografie am mers cu o prietenă, la recomandarea ei. Aveam nevoie de cineva care să facă primul contact mai familiar. Ecografia începuse și medicul a făcut o pauză lungă. Apoi mi-a spus: „Iată: unu, doi și trei”.

Aveam trei embrioni în uter. O emoție mai intensă nu cred să fi trăit vreodată. Îmi bubuiau în cap vorbele profesorilor mei din facultate, sarcină cu risc extrem de mare, atât pentru copii, cât și pentru mamă, mortalitate și morbiditate crescute. Singura întrebare pe care am pus-o a fost legată de riscul ca unul, doi sau toți trei să involueze. Riscul exista, însă nu mai era atât de mare fiindcă inimile tuturor băteau riguros. Am ieșit și am căzut pradă deziluziei. În primele zile m-am atașat destul de mult de ideea că unul dintre ei va involua și asta va mai reduce din complicații. Apoi am început să ne împăcăm treptat cu ideea de a avea tripleți. Pierdeam timpul pe internet și ne uitam la poze cu familii mari și fericite; puteam să fim și noi așa. Făceam planuri pentru perioada de după naștere, unde vom locui, ce soluții să găsim pentru a ne putea ocupa împreună de cei trei. Următoarea ecografie era peste două săptămâni și ajunsesem să ne dorim să îi găsim pe toți în același loc. I-am găsit, erau acolo și nu păreau să mai aibă gânduri de plecare.

*

În dimineața zilei de după operație am făcut eforturi mari să mă ridic. Se împlineau 12 ore de când veniseră pe lume, aveam de coborât un etaj pentru a ajunge la ei, așa că mi-am făcut curaj. Simțeam o sfârșeală cumplită, pierdusem mult sânge în timpul intervenției, iar incizia, mai mare decât în mod normal, o resimțeam în fiecare clipă. Sprijinindu-mă de pereții albi ai coridorului, am coborât și am ajuns la ușa terapiei intensive pentru nou-născuți.

Am intrat în a doua cameră pe stânga. Acolo erau doar ei trei, fiecare într-un incubator: Grigore, Ileana și Mara. Șefa secției care-i asistase la naștere a început să îmi dea toate informațiile medicale de care dispunea la momentul respectiv, fără ajustări, căci eu puteam să înțeleg tot contextul lor. Cel puțin la asta se aștepta toată lumea.

Făceam eforturi mari pentru a o urmări. Prindeam frânturi în timp ce încercam să îi cuprind cu privirea pe fiecare. Era o femeie dură, care, aveam să aflu mai târziu, nu le dădea mamelor prea multe speranțe. Probabil că aș fi făcut la fel în locul ei. Evoluția acestor mici creaturi luptătoare este atât de imprevizibilă, încât părinții trebuiau să fie pregătiți pentru orice.

Mi-am dorit în foarte multe momente să nu fi înțeles ce se întâmpla, să nu fi studiat medicina, să nu fi cunoscut riscurile, complicațiile, calvarul prin care treceau. Erau complet neajutorați, incompleți și nepregătiți pentru lumea exterioară. Obișnuiți cu întunericul, fluidul cald în care pluteau, poziția specifică fetală, cu pumnii strânși care le acopereau fața și genunchii aduși la piept, aici s-au lovit de lumina mult prea greu de tolerat, de răcoarea aerului, de sunetul strident al aparatelor și al zecilor de oameni care vorbeau în jurul lor, de un incubator în care stăteau atât de nefiresc, de zecile de mâini care-i atingeau zilnic. Am ieșit și am cedat. Mă prelingeam pe peretele din stânga ușii și mă învinovățeam pentru tot.

*

În terapia intensivă pentru nou-născuți, mamele puteau vizita copii de două ori pe zi, la 14:30 și la 20:30, câte 30 de minute. Uneori ne lăsau cu 10 minute mai mult, alteori ne scoteau mai devreme, fiindcă aveau o urgență. Îmi făceam schițe despre ce și cum să le vorbesc, dar nu reușeam să mă țin de ele niciodată. Tatăl putea să îi viziteze seara, după ce se schimba tura asistentelor. Îl lăsau doar 10 minute. Ei aveau nevoie să ne știe pe amândoi aproape, aveau nevoie de încurajările amândurora și nu înțelegeam de ce el avea atât de puțin timp la dispoziție. Mai toți nu contenesc în a vorbi despre importanța mamei, dar prea puțin despre cea a tatălui. În contextul nostru, și nu numai, rolurile noastre aveau o importanță egală și aveam nevoie să fim acolo cât mai mult posibil.

La început le spuneam mereu să fie puternici, noi suntem lângă ei și afară îi așteaptă o lume plină. Le-am spus de câteva ori că îi iubeam, dar nu insistam, simțeam că ei știau asta deja. Nu am crezut niciodată în verbalizarea unor sentimente firești, care trebuia să rezulte din interacțiune, și nu din cuvinte. Pentru mine, iubirea față de oamenii importanți din viața mea trebuia să fie de la sine înțeleasă, mai ales când era vorba de propriii mei copii.

Când lucrurile s-au mai stabilizat, am început să le citesc. Prima carte a fost Micul prinț. Citeam câte un fragment de 5–10 rânduri, aplecându-mă asupra fiecărui incubator. Nu apucam să citesc foarte mult, timpul era destul de scurt. Am reușit să termin prima carte abia într-o săptămână. Au urmat Vrăjitorul din Oz și Alice în Țara Minunilor, pe care le cumpărasem de la o librărie din apropierea spitalului. Păreau încântați, îi linișteau. Aparatele care îi monitorizau nu erau în alertă când îmi auzeau glasul.

Nu îi găseam treji pe toți trei aproape niciodată. Ileana era trează mai tot timpul, mă urmărea cu ochii ei mari peste tot. Mara dormea mai mereu, cufundată în propriul univers. Grigore era imprevizibil; se trezea adesea după ce ajungeam și părea nemulțumit de firele care-i străbăteau corpul. De cum i-am văzut prima oară mi s-au părut imposibil de confundat. Era explicabil, fusese o sarcină triamniotică, fiecare avusese săculețul lui, cu placenta proprie. Fiecare provenea de la o celulă-mamă diferită, erau ca trei copii diferiți care se întâmpla să împartă același uter.

*

La sfârșitul anilor ’90 numărul sarcinilor multiple a crescut dramatic. Principala cauză a fost dezvoltarea intensă a tehnicilor de reproducere asistată, ca urmare a creșterii infertilității în rândul populației, alături de vârsta ridicată a mamei în momentul concepției. Conform CDC (Centers for Disease Control and Prevention), în SUA, una din 515 nașteri era multiplă, un număr de patru ori mai mare față de decada anterioară. În următorii ani lucrurile s-au temperat prin eforturile susținute de folosire judicioasă a tehnicilor de reproducere asistată (reducerea numărului de embrioni implantați intrauterin) și a tratamentelor de stimulare ovariană. În România se nasc anual în medie 200.000 de copii, iar dintre aceștia între 400 și 1.000 ar proveni din sarcini multiple (doar 40 dintre ei din sarcini cu tripleți), însă nu există statistici oficiale. În realitate, numărul sarcinilor multiple pare să fie mai mic față de media occidentală, pe de-o parte datorită faptului că vârsta medie a mamei aflată la prima naștere este încă sub 30 de ani, iar pe de altă parte, tehnicile de reproducere asistată nu sunt accesibile uniform.

Rata nașterilor multiple e iremediabil crescută. Sarcinile cu tripleți reprezintă mai puțin de 10% dintre sarcinile multiple, iar peste 90% dintre acestea vor fi nașteri premature. Nașterea înainte de termen este asociată cu tulburări motorii și de învățare, respiratorii și cardiace, afectarea funcțiilor auditivă și vizuală, fiind responsabilă de aproape jumătate din cazurile de dizabilitate la copii.

La cele 30 de săptămâni și patru zile, creierul ajunsese la doar jumătate din greutatea prevăzută la termen; cea de-a doua parte a dezvoltării sale urma să se finalizeze în uterul improvizat, incubatorul. Oricâte încurajări încercam să ne transmitem unul altuia pentru a putea merge mai departe, realitatea era clară și greu de evitat, parcursul dezvoltării lor fiziologice era perturbat și existau consecințe ireversibile. Plasticitatea creierului, capacitatea acestuia de reorganizare și de adaptare la schimbare, era principalul factor salvator.

*

În spital eram în majoritatea timpului conectată la o pompă de sân. Acesta era principalul motiv pentru care ne țineau acolo, pe noi, mamele. Eram în contact permanent cu celelalte mame de prematuri și împreună luptam pentru același lucru: să umplem niște sticluțe de lapte. Se ajunsese în punctul în care devenise un soi de competiție a laptelui, lichidul acesta salvator, care pentru prematuri este esențial, protejându-i de câteva dintre complicațiile majore. Era singurul lucru pe care-l puteam face pentru copiii noștri și unele mame simțeau nevoia de a-și expune reușita.

Eu eram mereu la limită. Trebuia să le ofer lapte celor trei, iar medicii creșteau de la o zi la alta cantitatea. Mergeam din trei în trei ore în camera unde erau cele două pompe. O cameră albă, aproape goală, o oglindă în stânga care ne amintea constant de nefirescul poziției noastre. Pe geam, o clădire de birouri. Se observa cu ușurință ce se întâmpla înăuntru, dar nimeni nu părea să ne privească. Se obișnuiseră cu scena de ceva vreme și ne ignorau.

Acolo era și principalul loc în care interacționam cu celelalte mame. Acolo ne încurajam și ne descurajam. Exista tot timpul o mamă care avea copilul în stare mai gravă decât al tău. Exista mereu o mamă care povestea și celelalte care ascultau. Nu interveneam prea mult cu povestea mea, îmi ofeream mai mult umărul și răbdarea. Am fost mereu așa, preferam să ascult, în loc să împărtășesc. Mi se părea că reușesc să citesc semnalele celorlalți, să înțeleg atunci când își doresc să tac, să plec, să ascult sau să continuu să vorbesc. Felul ăsta de comunicare dădea greș uneori, mai ales când simțeam nevoia să vorbesc cuiva, dar nu găseam pe cineva suficient de potrivit căruia să mă destăinui. Aveam senzația că cei din jurul meu nu erau obișnuiți să mă asculte și nu ar fi știut ce să îmi spună. I-aș fi pus într-o situație nepotrivită.

După două săptămâni de la naștere, m-au lăsat să îi iau în brațe. Recomandările asociațiilor de prematuri din lume încurajează ferm contactul direct, skin-to-skin, dintre părinți și prematuri, cât mai devreme și cât mai mult posibil. Efectele asupra evoluției medicale sunt spectaculoase, lăsând la o parte impactul emoțional. Uneori medicii aleg să fie precauți atunci când nu e cazul.

În seara aceea i-am putut simți pentru prima oară aproape de mine, iar imaginea întoarcerii acasă împreună înceta să mai fie o iluzie. Pericolul nu dispăruse. Eram încă sub amenințarea complicaților imediate: hemoragie cerebrală, stop cardio-respirator, retinopatie severă, sepsis, anemie severă, enterocolită necrozantă.

Nu îndrăzneam să mă gândesc încă la cele pe termen lung.

*

Nu-mi petreceam ziua pe holul din fața terapiei intensive. Înțelegeam nevoia altor mame de a fi cât mai aproape de copiii lor, dar simțeam că nu îi sunt de folos nimănui dacă stau la câțiva metri distanță de ei. Într-o zi, unul dintre medicii care îmi urmăreau copiii mi-a spus că atunci când nu primesc informații suplimentare înseamnă că totul e bine; voi fi căutată doar în cazul unor evenimente nefericite. Am înțeles și am respectat ce mi-a spus, vedeam munca grea pe care o făceau acei oameni zilnic. Insistențele mele ar fi fost nepotrivite. Mi-am luat destul de în serios rolul. Veștile nu puteau fi decât rele, așa că eram mulțumită cu trecerea zilelor, fără ca cineva să-mi vorbească despre ei.

Într-o dimineață m-au căutat. Voiau să-mi vorbească despre copii.

Mi se pusese un nod în gât, aproape nu mai respiram și glasul îmi pierise. Am deschis într-un final ușa și așteptam împietrită. „Având în vedere că tripleții sunt stabili acum, i-am mutat pe secția de prematuri”, mi-au spus. Mi-am recăpătat suflul și m-a cuprins bucuria să-i știu printre prematurii stabilizați, care aveau nevoie să crească pentru a putea pleca acasă.

Acum îi puteam vedea la fiecare două-trei ore și puteam să contribui la îngrijirea lor. Începeam să îi cunosc mai bine, să îi țin în brațe, să le simt mirosul și ei să mă simtă acolo. Trupul lor nepregătit continua să fie forțat să se dezvolte într-un ritm accelerat. Sistemul lor digestiv luase contact mult prea devreme cu laptele și încă nu-l tolera. Acum aveau de dus o nouă luptă: trebuia alimentați cu biberonul, fiindcă alăptatul la sân ar fi presupus un efort de care nu erau încă în stare. Trebuia să învăț tehnici de susținere a bebelușului, de poziționare a biberonului, de observare atentă a respirației. La o vârstă atât de mică bebelușii nu sunt capabili să-și coordoneze suptul și respirația, așa cum o face un nou-născut la termen. Un prematur își dorește foarte mult să mănânce (mereu are un deficit de greutate pe care simte nevoia să-l recupereze), așa că pentru el devine mai importantă alimentația decât respirația.

De aceea reușește să bea 40 de mililitri de lapte în cel puțin 30 de minute. Este o scenă cumplită, de luptă pentru supraviețuire la fiecare înghițitură. Îți dorești să te oprești, să nu le mai produci acest chin, apoi îți dai seama că fiecare masă dusă la capăt le asigură lor creșterea care vă apropie de plecatul acasă. Ținta era două kilograme, atât trebuia să aibă pentru a putea fi externați. Măsuram zilele în grame luate în plus.

*

Într-o seară s-a produs o defecțiune la rețeaua de curent electric a spitalului. Un scurtcircuit în salonul în care erau cei trei a produs o destabilizare care a durat minute bune. Nu mai erau la terapie intensivă, dar încă aveau nevoie de căldura unui incubator și de monitorizare continuă, fiindcă crizele de apnee (întreruperea temporară a respirației) încă apăreau. Până s-au repus în funcțiune aparatele, m-am plimbat neîntrerupt de la un incubator la altul, le-am vorbit și i-am privit atent.

Nu realizasem până atunci că apariția lor pe lume însemna de fapt și o viață în care voi simți mereu teamă. Singurătatea are și ea avantajele ei, șansele ca viața ta să se transforme într-un calvar după pierderea cuiva apropiat sunt mai mici. Ai o independență în sentimente, relații, pe care o pierzi când ai propria familie și întregul tău e fragmentat în alții.

Nu mi-a fost frică de singurătate sau cel puțin nu acesta a fost motivul care m-a împins la întregirea prin familie. În copilărie mi-am exersat teama de singurătate mai mult decât mi-aș fi dorit. Cele mai vechi amintiri ale mele au în centru același laitmotiv: aveam mai puțin de trei ani și în fiecare dimineață părinții mei erau nevoiți să lucreze și mă închideau în camera mea pentru trei-patru ore, singură, cu televizorul deschis. Mă cuprindea o furie și o frică pe care le resimt și acum, iar singurul lucru pe care-l puteam face era să bat cu putere în ușă pentru o vreme, până mă resemnam. În a doua scenă aveam patru ani, se făcuse ora cinci după-amiaza și eram ultimul copil rămas în grădiniță. Priveam continuu către ușă, rugându-mă să nu fiu lăsată singură pentru totdeauna.

Acest exercițiu mi-a fost util într-o oarecare măsură, deși devastator pentru copilăria mea. Exercițiul singurătății îmi pare imposibil de imaginat acum, iar teama s-a reinstalat, ca și cum nu ar fi plecat niciodată.După cele șase săptămâni în spital, riscul complicațiilor imediate devenise aproape inexistent. Urma să ne confruntăm de acasă cu cele tardive. Aveam de urmat un calendar de controale, așa că ne-am plimbat pe la diverși medici: oftalmolog, neurolog, cardiolog, ortoped, audiolog, pediatru. La început aveam câte un control aproape în fiecare săptămână. După nopți nedormite, conduceam prin București, ghidați de plânsetul copiilor. Erau prea mici pentru a fi puși în scaun de mașină, iar două landouri nu încăpeau pe bancheta din spate. Reușeam să îi punem împreună într-un landou împrumutat.

Eram așa de preocupată de siguranța, de liniștirea și alinarea lor, încât uneori nu reușeam să urmăresc ce îmi spuneau medicii. Extrăgeam doar esențialul, dacă era grav sau nu, și citeam acasă pentru lămuriri. Am avut un prim episod serios cu Ileana, care risca să aibă o formă severă de retinopatie, posibil complicată cu orbire. Și-a revenit treptat, de la sine.

Din acel punct încolo, primeam doar vești bune. Și așa a rămas până acum. Vom mai avea de înfruntat pericole atunci când vor ajunge la vârsta școlară, când prematurii au un risc crescut al tulburărilor de învățare. Supraviețuirea fără complicații, având în vedere numărul de săptămâni la care s-au născut, era de aproape 50%. Au depășit barierele statisticii și nu pot să nu mă gândesc că legătura care a existat între ei din primele zile embrionare n-a contribuit în vreun fel.

*

Compromisuri au existat. Până aproape de opt-nouă luni, fiecare copil avea propriul său ritm: unul se trezea, altul adormea, unul trebuia să mănânce, altul voia să se joace. Liviu se reapucase de job de la patru luni, lucrând de acasă, și eram doar noi doi. Singura metodă care ne permitea să ne descurcăm în formula aceasta era să le aliniem programul. A fost o perioadă grea, plină de frustrări de ambele părți.

Acum li se pare absolut firesc să mănânce și să doarmă împreună, dar atunci conștiința unuia fața de altul era mult mai mică. Trebuia să mă descurc câteva ore pe zi doar eu cu ei și pentru asta a trebuit să creez metode de a-i hrăni și a-i adormi de una singură. Puteam să îi țin pe toți în brațe și să mă plimb prin casă dacă situația o cerea. Hrăneam doi copii la sân simultan și celui de-al treilea îi dădeam un biberon cu cele două mâini care îmi mai rămăseseră. Eram mereu agitată, puneam presiune mare pe mine pentru a-i oferi un număr decent de ore de liniște soțului. De multe ori nu-mi reușea. Când situația scăpa de sub control, venea și el.

Dar a început și interacțiunea lor cu noi și asta ușura mult lucrurile. După luni de zile în care încercasem toate tehnicile posibile pentru a le alina plânsetul, pentru că nu eram de acord cu abandonul copilului în lacrimi, acum erau și momente de liniște, de comunicare sub diverse forme și era din ce în ce mai bine.

*

Când ne-am întors cu ei din spital, după șase săptămâni de la naștere, în primele două nopți nu au dormit deloc. Luasem un pat în care i-am pus împreună, crezând că vor dori să fie aproape unul de altul. Un bebeluș nou-născut (ei încă nu ajunseseră la data la care trebuiau să se nască), dormea 16 ore pe zi. Ei nu dormiseră mai deloc și eram învăluită de neputință. În căutare de soluții, i-am luat cu noi în pat și i-am ținut în brațe.

Au dormit profund. Nu mai reușeam să îi desprindem de noi. Dacă îi așezam ușor pe pat, fără să plecăm de lângă ei, se trezeau imediat. Le-am acceptat dorința de apropiere și nevoia de afecțiune și luni de zile au dormit doar în brațele noastre. Când unul dintre noi trebuia să părăsească patul, celălalt îi ținea pe toți trei în brațe, în poziții care nu păreau tot timpul firești.

Au fost privați de exterior, de spații noi, de natură destul de mult în primul an. Eram constrânși de superioritatea lor numerică. Refuzul lor de a se desprinde de brațele noastre, dar și imposibilitatea de a utiliza un cărucior personalizat pe trotuarele bucureștene ne-au limitat o lungă perioadă de timp. Dependența mea de o a doua persoană nu a dispărut, e nevoie de mai multe perechi de ochi pentru a-i surprinde atunci când aleargă în direcții diferite, dar ne bucură că noi doi le suntem suficienți acum.

Corpul unei femei se schimbă ireversibil după naștere. Nu mi-am privit trupul în oglindă o vreme, fiindcă nu aveam timp. Când mi-am făcut curaj să o fac, schimbările erau ușor de remarcat. În timp, s-au mai estompat. În cazul meu, cicatricea din urma operației nu avea să dispară niciodată, dar alte semne erau cel puțin la fel de stridente, de la rotunjirea șoldurilor, forma sânilor, până la privirea mereu trează. Departe de toate lucrurile astea, cea mai dificilă provocare pentru trupul meu a fost alăptarea. Eram extrem de determinată să îi alăptez cât mai mult posibil.

În maternitate reușisem să îmi ating scopul, chiar dacă ancorarea de o pompă nu fusese cel mai firesc lucru. Acasă a început lupta zilnică. Pompele nu pot stimula lactația așa cum o face suptul, iar ei nu erau încă pregătiți să fie atașați. Se trezeau des, iar eu încercam să mă ridic cu jumătate de oră mai devreme pentru a pregăti biberoanele și a obține laptele. Oboseala se resimțea. Am reușit să le ofer exclusiv laptele meu până la trei luni. Apoi mâncau o parte importantă din mese de la sân și încă una-două mese de lapte praf, continuând în felul acesta până la un an și două luni.

M-am oprit fiindcă începeau să conștientizeze cât mai mult din ce se petrece în jurul lor și am vrut să evit conflicte emoționale cauzate de atașarea la sân, pe care simțeam că nu aș fi reușit să le gestionez. Alăptarea înseamnă dependența totală a acelei ființe mici de tine. De mine erau dependenți trei copii în același timp. Alăptarea înseamnă treziri repetate, noapte de noapte. Alăptarea înseamnă durere și frustrare. Alăptarea e cel mai bun lucru pe care poți să îl oferi copilului tău.

*

Când unul dintre noi era la capătul puterilor, celălalt făcea eforturi supraomenești și încerca să se descurce cu toți trei timp de două ore. Relația dintre noi s-a consolidat. Am început să construim împreună încă din adolescență, de la 16 ani. Ne-am format și ne-am educat unul pe altul de ani buni; aveam senzația uneori că nu mai erau locuri ascunse de descoperit în celălalt.

Ultimii ani au fost un test de anduranță: cât rezistam fără să dorm, fără să mănânc, fără să părăsesc apartamentul, fără să plâng sau să-mi strig neputința; a fost un test pe care niciunul dintre noi nu l-a mai dat până atunci. Am învățat să intuim neputința în celălalt, să ne ajutăm și să ne ascultăm mai mult ca oricând. Relația dintre noi toți s-a legat atât de strâns, încât absența mea sau a lui era imposibil de înlocuit; le cunoșteam reacțiile și comportamentele, găseam soluții pentru a-i liniști, ne completam în fiecare clipă.

A fost cel mai important exercițiu de autocunoaștere pe care l-am trăit. Preocupându-te constant de metodele, atitudinile, ghidajul pe care ar trebui sa le oferi ca părinte, nu faci altceva decât să îți destructurezi propria copilărie, să înțelegi ce ți s-a oferit și ce ți s-a refuzat, și cum ai ajuns cine ești azi. Cred că înțelegerea completă și sinceră a felului în care ai fost educat e prima cărămidă din construcția pe care o imaginezi pentru copilul tău. O schimbare reală necesită efort, meditație și sinceritate, fără să ne îngropăm trecutul, copilăria, ci mai degrabă să le acceptăm pentru a putea construi mai departe. Rutina zilnică pe care o resimțeam atât de chinuitoare m-a împiedicat o bună perioadă de timp să gândesc lucrurile în profunzime.

În primul an de zile, somnul îmi era întrerupt la fiecare două-trei ore. Abia în al doilea an am reușit să găsesc câteva minute libere pentru a așeza pe hârtie gânduri. Eram chinuită de tot felul de întrebări legate de contextul particular în care se aflau cei trei. Fără îndoială, între ei exista o formă de limbaj pe care noi nu o puteam descifra și care avea rolul ei. Dar ce așteptau ei de la mine, de la noi? Cum îmi împărțeam atenția fără să le induc frustrări sau resentimente? Cu siguranță fiecare avea nevoie de grija și dragostea mea necondiționată, în moduri și momente diferite. Păreau să aibă puține lucruri în comun și simțeam că nevoile lor se defineau diferit. Atașamentul excesiv al unuia, independența de durată a altuia mă puneau adesea în dificultate. Credeam cu tărie că toți trebuiau să se bucure în primul rând de respect, aveau nevoie să se simtă tratați ca oameni aflați în plină dezvoltare, nu ca niște ființe controlabile și manevrabile.

Caracterul nostru se definește pe măsură ce creștem și absorbim ce vedem în jur. M-am întrebat de multe ori care e impactul real al mediului asupra omului și asupra a ceea ce el are să devină. Am crezut întotdeauna că e foarte mare. Un genetician spunea într-o carte că, din observațiile lui, omul e rezultatul geneticii și al mediului în proporție de 1:1, asta însă într-o perioadă în care genetica era abia la începuturi. Acum lucrurile stau altfel. Am momente în care sunt atât de doborâtă de intensitatea trăsăturilor și reacțiilor care apar la cei trei, încât sunt pe punctul de a spune că nu poți schimba mai nimic în cineva. Apoi șterg această ipoteză din gând, fiindcă altfel nu aș putea continua.

Într-o zi au început pentru prima oară să danseze. A fost ceva spontan și inițiat complet de ei. Mulți susțin că în prima copilărie cei mici imită comportamente. Din observațiile mele există în ei deja multiple tipare comportamentale, iar imitatul nu e singurul lor mod de a se exprima. M-am speriat și m-am bucurat în egală măsură, fiindcă am înțeles că unele lucruri sunt deja ireversibil prezente în noi, dar în același timp nu suntem atât de vulnerabili la ce primim din exterior. Raportul dintre înnăscut și dobândit e specific fiecăruia, iar jocul permanent dintre cele două pare de multe ori imposibil de controlat.

*

De mai bine de doi ani, de când m-am oprit din programul de rezidențiat, am continuat să fac medicină, dar sub altă formă. Am învățat și practicat o serie de lucruri fără de care mi-ar fi greu să înțeleg pediatria în profunzimea ei. Sub ghidajul altor colegi am diagnosticat, tratat, îngrijit trei copii, am urmărit reacțiile și evoluțiile lor diferite la boală și la tratament, am fost martora stadiilor lor de dezvoltare și de învățare. A fost și este o experiență revelatoare pentru practica mea în formare.

Relația mea cu medicina e bazată adesea pe instabilitate. În primii ani de studiu eram absorbită de lumea calculabilă, explicabilă și previzibilă matematic care ne era prezentată la cursuri și în cărți. Acestea fuseseră principalele motive care mă influențaseră să aleg calea medicinei, în afara grijii pentru aproape. Priveam medicina ca pe o structură logică și exactă, care avea multe lucruri în comun cu pasiunea mea din școală, matematica.

În timp, previzibilului i-a luat loc relativul. Contactul cu partea concretă a medicinei, spitalul și pacienții, a schimbat radical și ireversibil viziunea mea despre practica medicală. Excepțiile erau de multe ori mai numeroase decât regula, evoluția multor boli putea fi surprinzătoare, răspunsul la tratament neuniform. Toate acestea erau accentuate de lipsa de coerență a politicilor de sănătate publică de la noi.

Experiența străinătății mi-a redat încrederea într-o oarecare măsură prin sistematizarea excesivă, dar, în final, controlul asupra trupului poate fi o iluzie. Protocoalele medicale sunt o formă de sistematizare a relativului, o încercare de a găsi o regulă, un tipar. Ele sunt ca o unitate de măsură a activității medicilor, dar și o formă de siguranță pentru pacienți. Libertatea deplină în gestionarea cazurilor poate crea monștri, în timp ce aplicarea exclusivă a protocoalelor împiedică observarea particularităților. Medicina individualizată, personalizată, e cea care poate balansa lucrurile, iar evoluția studiului geneticii ne aduce cu un pas mai aproape de acest moment.

Experiența mea din acești ani mă pune și mai mult față în față cu imprevizibilul științei, dar mi-a oferit ocazia de a-mi structura relaționarea cu mamele și copiii acestora, de a mă elibera de prejudecăți și de a accepta unicitatea fiecărui copil, întorcându-mă la rolul principal al medicului: acela de a îngriji, și de puține ori, de a vindeca.

*

Până nu demult, sarcinile multiple erau tratate ca o sarcină unică de către statul român. Mamele primeau o singură indemnizație lunară timp de doi ani, deși aveau în îngrijire mai mult de un copil. În urma presiunilor din partea părinților cu sarcini multiple, acum numărul de copii influențează valoarea indemnizației primite, dar cu criterii diferențiate: pentru unul dintre copii se acordă o valoare a îndemnizației în acord cu veniturile mamei, iar pentru ceilalți statul le oferă din start suma minimă.

Situația este, de fapt, mult mai complicată.

România se află totuși printre puținele țări care oferă posibilitatea mamelor să rămână alături de copii până la doi ani, indiferent de tipul sarcinii – unică sau multiplă, cu posibilitatea prelungirii până la trei ani atunci când copilul are o dizabilitate. (În Franța poți rămâne cu copilul 16 săptămâni, în Japonia 12 luni, în SUA 12 săptămâni, neplătite.)

Copiii din sarcinile multiple au nevoi individuale. Există șanse mari ca aceștia să aibă nevoie de îngrijiri medicale pe termen lung, însă o atenție cuvenită încă de la început crește exponențial șansele ca ei să se integreze în societate fără dificultăți. Trăim într-o perioadă în care părinții și copiii lor deveniți între timp adulți nu mai împart aceeași casă, același oraș sau chiar țară. Ne lovim de situații cu care generațiile anterioare nu s-au confruntat, această responsabilizare și luptă zilnică pentru o viață în altă parte, acolo unde totul e în propriile mâini, fără ajutorul familiei. Nu m-a speriat neapărat separarea de părinți, dar m-a făcut să realizez că e nevoie de o atitudine diferită în acest nou context social.

*

Ordinea care s-a instalat brusc în viața mea se definea în special prin posibilitatea de a spune cu exactitate ce făceam la fiecare oră din zi. După primele 12 luni, viața își cerea din nou echilibrul anterior; avea nevoie de acea dezordine care o completa. Începeam să am treptat câte o jumătate de oră liberă doar pentru mine, în care să mă reapuc de vechile mele obiceiuri, fie că răsfoiam o carte, ascultam ultimul album al formației preferate sau alergam.

Mă lupt în continuare să găsesc un echilibru între nevoile lor și ale mele. A le oferi timp în plus, luni sau chiar câțiva ani până când ei vor fi pregătiți de îndepărtarea de noi, totul pentru integritatea lor emoțională, pare firesc. Riscurile prematurității au fost un dat și le-am acceptat, cu greu. Singurul nostru impact real se răsfrânge asupra stabilității lor emoționale: să se simtă iubiți, îngrijiți și nu ignorați, să le oferim lor oportunitatea de a se îndepărta de noi atunci când se vor simți pregătiți. Acum suntem hotărâți să căutăm soluții pentru a prelungi șederea noastră lângă ei și pentru a amâna instituționalizarea până la momentul potrivit.

În mai 2018, cei trei au împlinit doi ani, iar eu am decis să amân deocamdată întoarcerea la spital. Vom încerca din toamnă să îi familiarizăm treptat cu noul loc în care vrem să-și continue formarea, un model de educație alternativă cu care ne-am identificat. Reacția lor la schimbările care vor apărea ne vor dicta deciziile pe mai departe. În definitiv, în doi ani am trecut de lupta pentru supraviețuire și acum purtăm una complet nouă: aceea de ne cumpăra timp alături de copiii noștri.