Ultima soluție în lupta cu o bacterie dificilă: transplantul de fecale

Într-un spital din România în care sălile de operație arată ca interiorul unor nave spațiale, iar chirurgii operează cu roboți, o doctoriță amestecă fecale într-un recipient steril. Un asistent toarnă lichid peste compoziție.

„Se prepară cu ser fiziologic și trebuie filtrat”, spune femeia. „Amesteci până iese ca o cremă.”

Alina Constantin are un pic peste 30 de ani și e gastroenterolog la Spitalul Academic Ponderas din București. Când stă în picioare, costumul bleumarin și ochelarii cu rame groase o fac să pară sobră. Când se așază lângă tine, de sub pantaloni îi apar șosete roz, cu pisici.

Acesta este al doilea transplant de fecale din cariera ei, o procedură în care excrementele unui donator sănătos sunt prelucrate și apoi introduse într-un intestin bolnav pentru a-i reface echilibrul florei. Tratamentul se mai numește bacterioterapie și a devenit apreciat în lume pe măsură ce oamenii de știință au început să descopere cum ne ajută microbii care trăiesc în sistemul nostru digestiv.

Pacienta care primește transplantul este Anastasia, o tânără abia trecută de 20 de ani, care are dureri puternice de burtă și peste 10 scaune pe zi. Nu reușește nici să mănânce și nici să doarmă, pentru că se trezește din oră în oră ca să meargă la baie. Se simte rău din cauza unei bacterii, Clostridium difficile, care s-a înmulțit necontrolat în colonul ei și a început să-l atace. A luat mai multe runde de antibiotice sperând că o să se vindece, dar infecția a revenit după fiecare tratament. Atunci când medicamentele nu reușesc să lupte împotriva acestei bacterii, ghidurile medicale recomandă, ca ultimă soluție, transplantul de materii fecale.

---

Clostridium difficile, o bacterie care arată ca un bețișor, este un supererou al supraviețuirii. Nu are nevoie de oxigen ca să trăiască, iar atunci când nu îi convin condițiile de mediu își face mici capsule, numite spori, în care se închide. Poate rezista așa luni de zile. În literatura de specialitate, o mai găsești sub prescurtările C. difficile sau C. diff, iar mai nou i se spune și Clostridioides difficile.

Cam 10% dintre oameni au bacteria fără să fie bolnavi. Îi ajută flora intestinală echilibrată, cu microbi care trăiesc în armonie și care îi lasă puțin spațiu de manevră lui C. diff. Situația se schimbă la persoanele cu organismul slăbit, cum sunt bătrânii, copiii mici, diabeticii sau cei care fac chimioterapie, iau imunosupresoare sau tratamente agresive cu antibiotice. Riscul crește dacă antibioticele sunt luate la pachet cu antiacide. La toți aceștia, bacteria poate găsi teren fertil pentru a se înmulți și a face rău.

Și la Anastasia C. diff a prosperat din cauza antibioticelor și a unor medicamente care temperează sistemul imunitar. Tânăra se tratează pentru o boală cronică numită colită ulcerativă, în care pereții colonului se inflamează și apar răni. Afecțiunea și organismul slăbit au predispus-o la infecție.

De altfel, îmbolnăvirile cu C. diff sunt tot mai frecvente și, în fiecare an, mii de pacienți din România primesc acest diagnostic. La cei mai mulți, boala se declanșează în spital: 7 din 10 cazuri sunt asociate cu internarea, potrivit unui studiu publicat în Balkan Medical Journal. Unii nu au bacteria de dinainte, ci o iau din salon, înghițind spori microscopici proveniți de la alți pacienți. Infecția se declanșează ușor, deoarece corpurile lor sunt deja slăbite de boală.

Ca să limiteze răspândirea sporilor, spitalele au reguli stricte. Bolnavii la care s-a detectat bacteria trebuie izolați în saloane speciale, iar medicii, asistentele și infirmierele trebuie să poarte mănuși și să se spele bine cu apă și săpun după fiecare interacțiune cu pacienții. În practică, însă, nu toate spitalele au saloane pentru a izola bolnavii, iar uneori nu se găsesc bani pentru consumabile și echipament de protecție.

În acest context, C. diff a ajuns să fie una dintre principalele bacterii responsabile pentru infecții intraspitalicești. În România circulă chiar o formă virulentă, care poate produce afecțiuni mai severe, spune o echipă de cercetători condusă de un medic de la Institutul Național de Boli Infecțioase „Matei Balș” din București.

În prima jumătate a lui 2018, în capitală au fost peste 1.500 de cazuri raportate cu C. diff, față de aproape 1.900 în întregul an 2016, arată datele Direcției de Sănătate Publică. Numărul îmbolnăvirilor a crescut mult în ultimii ani și în Timiș, Cluj, Dolj, Constanța și Galați, potrivit Direcțiilor de Sănătate Publică. În schimb, în câteva județe, printre care Mureș, Iași, Satu Mare și Brașov, incidența pare relativ constantă din 2016 încoace, cel puțin pe hârtie.

Cercetătorii pun însă sub semnul întrebării felul în care se colectează datele și bănuiesc că în realitate numărul cazurilor ar fi mai mare atât în România, cât și în alte țări europene. Nu toate infecțiile ar fi identificate corect, spune un articol publicat la finalul lui 2014 în Lancet, la care a contribuit și o cercetătoare de la Institutul „Cantacuzino”. Unele spitale nu au materiale care să identifice cu precizie bacteria sau toxinele ei.

Atunci când depistează un pacient cu C. diff, doctorii îi prescriu în mod normal antibiotice pentru a omorî bacteria. La un sfert dintre bolnavi însă, medicamentele funcționează doar pentru o perioadă scurtă, după care reapar durerile abdominale și scaunele apoase.

Mai eficientă decât omorârea bacteriilor pare să fie refacerea florei intestinale, care să țină C. diff sub control. Transplantul de materii fecale dă rezultate pozitive în peste 80% din cazuri încă de la prima doză, potrivit unui studiu olandez. Chiar și așa, puțini medici fac efectiv procedura, iar pacienții sunt și ei reticenți. Le e greu să accepte că excrementele altcuiva ajung în propriul lor organism.

---

E ora patru în dimineața transplantului. Telefonul doctoriței Constantin bâzâie și îi trezește din somn pe ea și pe soțul ei. Pe WhatsApp intră o fotografie cu un cârnăcior maro și o mulțime de mesaje panicate. Anastasia e cu prietenul la baie. Avea așteptări mai mari. O săptămână îl supraveghease atent pe Bogdan ca să se asigure că mănâncă sănătos, pentru că era donatorul ei și trebuia să producă scaunul perfect.

„A început să-l boscorodească: «doamna doctor, nu a făcut suficient!»”, își amintește medicul și râde. Bogdan și-a dat tot interesul, dar în dimineața cu transplantul n-a fost să fie. „Anastasia, m-am chinuit. Atât am putut”, i-a spus el.

Scaunul perfect este descris de oamenii de știință ca un baton bine format, cu puține crăpături, care iese destul de ușor și se scufundă în apa vasului de toaletă. Oamenii sănătoși fac zilnic sau o dată la două zile. Ca să nu lase loc de interpretări, britanicii au inventat în 1997 scara Bristol, care standardizează aspectul materiilor fecale. Sunt șapte categorii: tipul 1, cel mai solid, seamănă cu bobițele de oaie, iar tipul 7, cel mai lichid, este o supă galbenă, fără bucăți consistente.

Din poză, scaunul lui Bogdan părea suficient și normal, undeva la jumătatea scării Bristol, așa că doctorița Constantin a încercat să o calmeze pe Anastasia. Oricum contează mai mult calitatea. Deși lumea presupune că fecalele sunt doar resturi alimentare, bacteriile reprezintă, după unele estimări, chiar și jumătate din materia solidă pe care o evacuăm. Tot bacteriile dau și mirosurile caracteristice.

Fiecare colonie de microbi are, probabil, un rol în funcționarea organismului nostru, iar oamenii de știință încă se străduiesc să înțeleagă relațiile acestui ecosistem. Nu toată lumea are aceeași floră. Se pare că alimentația, structura genetică a fiecăruia, dar și locul în care trăim influențează populațiile microbiene.

Studiul bacteriilor din intestin a devenit recent unul dintre cele mai cool subiecte din știință. Cercetătorii fac experimente cât mai diverse în speranța că vor înțelege mai bine ce se întâmplă și vor descoperi tratamente noi, dar și metode de prevenire a anumitor boli. Subiectul e interesant și pentru NASA, care vrea să recupereze cele 96 de pungi cu fecale lăsate pe Lună de astronauții misiunilor Apollo. Cercetătorii NASA sunt curioși să vadă dacă bacteriile mai trăiesc și, dacă da, cum au evoluat ele sub influența condițiilor extreme din spațiu.

Până când știința va reuși să facă un pas mare pentru omenire și să înțeleagă mai bine microbii din fecale, medicii sunt precauți. De-asta, în cazul transplantului, ei preferă donatorii tineri, cu o greutate normală, care nu suferă de boli autoimune sau infecțioase, nu au călătorit recent în țări exotice și nu au avut relații intime neprotejate sau cu mai mulți parteneri.

---

Transplantul de fecale nu e o idee nouă. Chinezii cunoșteau de aproape două mii de ani beneficiile lui. Primul care descrie procedura este doctorul Ge Hong, care observă că pacienții cu diaree și cu intoxicații alimentare se pot face bine dacă înghit materii fecale provenite de la oameni sănătoși. Un mileniu mai târziu, alt medic chinez, Li Shizhen, le prescrie bolnavilor „supă galbenă” pentru aceleași probleme, experimentând cu diverse rețete în care fecalele sunt fie proaspete, fie uscate, fie fermentate.

Medicina modernă preia conceptul abia la sfârșitul anilor 1950, când chirurgul american Ben Eiseman observă că pacienții care-i mureau după operații aveau colonul foarte inflamat. El bănuiește că antibioticele le-au distrus flora intestinală și roagă un rezident să-i aducă fecale de la maternitatea de peste drum. Alege femeile însărcinate pentru că sunt tinere, sănătoase și evită medicamentele, deci ar trebui să aibă o floră intestinală echilibrată. Cu această metodă, Eiseman reușește să salveze patru pacienți, iar întâmplarea face vâlvă la conferințele medicale americane.

Procedura începe să fie recunoscută în aproape toate țările abia câteva decenii mai târziu, după ce știința devine mai sigură că bacteriile pot să și ajute, nu doar să facă rău.

Astăzi, știm că suntem mai mult microbi decât oameni: corpul nostru are de zece ori mai multe microorganisme decât celule umane. Bacteriile din intestin cântăresc până la două kilograme și formează un organ invizibil pe care cercetătorii îl numesc microbiotă. Ele sintetizează vitamine și alte substanțe importante pe care corpurile noastre nu le pot produce. Tot ele ar influența câte kilograme avem, cât de fericiți suntem și cât de bine luptăm cu infecțiile. În lipsa bacteriilor, cercetătorii au observat că mamiferele se îmbolnăvesc mai ușor și trăiesc mai puțin.

De altfel, acum avem probabil mai puține specii de bacterii decât bunicii noștri. Urbanizarea și antibioticele au prelungit speranța de viață, dar au redus diversitatea microbiotei. Tot mai multe studii leagă mediul din ce în ce mai curat în care trăiesc locuitorii țărilor dezvoltate de creșterea cazurilor de leucemie, boli autoimune, alergii și astm.

Pentru a compensa, oamenii de știință încearcă să înțeleagă cum ne putem spori varietatea microbilor din intestin. Se pare că ar ajuta alimentația bogată în fructe, legume și produse fermentate, ieșirile în natură și joaca alături de animalele de companie. Un schimb intens de bacterii are loc și când oamenii se apropie unii de alții. Când doi îndrăgostiți se sărută timp de zece secunde, peste 80 de milioane de microbi dansează între ei, spun oamenii de știință olandezi. Într-o relație de lungă durată, după astfel de schimburi repetate, flora bacteriană a partenerilor începe să se asemene.

---

Anastasiei i-a venit greu să-i spună iubitului că are nevoie de fecale de la el. „Oricât ai fi cu un om, îți e greu să îi zici așa ceva”, spune ea. Se pregăteau de nuntă și s-a temut că această rugăminte le-ar strica relația. L-a sunat doar atunci când a epuizat toate soluțiile. Bogdan era plecat din oraș, dar când a auzit că iubita are nevoie de el, a lăsat totul și s-a întors la București. „Cum să nu, facem tot ce trebuie”, i-a zis el.

Bogdan s-a dus imediat la analize, dar rezultatele au venit abia peste zece zile, perioadă în care Anastasia s-a simțit din ce în ce mai rău. Doctorița Constantin o întreba dimineața, la prânz și seara de câte ori s-a dus la baie, cât a dormit, cât a mâncat. „Ai băut shake-ul ăla? Pe tot?”, i-a scris odată. Îi făcuse rost de cel mai gustos suc hipercaloric dat pacienților care nu mai absorb bine nutrienții din mâncare.

Fata se simțea confortabil să discute cu doctorița despre orice; i-a zis lucruri pe care le știu doar părinții și iubitul ei. Uneori, granițele dintre sfaturile medicale și cele de viață se estompau. Când Anastasia a avut gaze, dar era prea rușinată de prietenul ei ca să le evacueze, a întrebat-o pe doctoriță ce să facă. Avea dureri mari și nu mai putea să se țină. Medicul i-a răspuns imediat: „Cum ce faci? Le dai”.

Alina Constantin nu se supără când primește astfel de mesaje de la pacienți. A învățat că boala merge mână în mână cu anxietatea, iar în cazul unora trebuie să aibă mai multă răbdare. Și-a dat seama că meseria de medic nu se termină atunci când iese pe ușa spitalului, pentru că bolnavii în stare gravă au nevoie de sfaturi și de sprijin moral și după program. Vor să simtă că ea e de partea lor și că îi înțelege. Tânăra doctoriță știa de la început în ce se bagă. Încă din rezidențiat i-a făcut plăcere să îngrijească pacienți cu boli inflamatorii intestinale, tocmai pentru că poate stabili o relație strânsă și de lungă durată cu aceștia. Afecțiunile lor nu se vindecă, iar ei trebuie să revină mereu la control.

Și filosoful Emilian Mihailov, specializat în etică medicală, crede că o comunicare deschisă între medic și pacient e esențială mai ales în cazul bolilor grave și al procedurilor sensibile, cum este transplantul de materii fecale. „Pacientul e vulnerabil în fața actului medical de orice fel, pentru că există riscul să fie umilit”, spune el.

Mihailov e lector la Facultatea de Filosofie a Universității din București și are proiecte cu Institutul de Etică Biomedicală din Basel, Elveția. Deși crede că mai sunt multe de făcut pentru îmbunătățirea relației medic-pacient din spitalele românești, nu blamează pe nimeni. „Îmi place mai mult discursul care subliniază libertatea individului de a se dezvolta, adică de a greși, de a o lua pe cărări și de a se întoarce.”

Mihailov spune că doctorii care fac proceduri mai sensibile ar putea fi ajutați să învețe să comunice mai cu tact. „Trebuie să prezinte lucrurile într-o manieră care să le facă ușor de acceptat, pentru că pacienții au prejudecăți și pot refuza prima dată”, spune el.  Una dintre valorile în care crede filosoful este solidaritatea, „ideea asta că nu ești doar tu, că mai sunt și alții pe lângă tine”.

---

În spitalele de stat, comunicarea dintre doctor și pacient se face pe repede înainte. Cozile sunt mari, iar resursele puține, prin urmare consultațiile se fac pe bandă rulantă și accentul cade mai degrabă pe binele fizic al pacientului decât pe nevoile lui emoționale.

Într-un sistem subfinanțat și cu medici puțini, doctorița Luminița Marin face eforturi ca să-și găsească timp să vorbească cu bolnavii. E pediatru la Institutul „Matei Balș” din București și am întâlnit-o între Crăciun și Anul Nou, într-o gardă care avea să țină peste 24 de ore. Era trecut de nouă seara, iar doctorița alerga între saloane și unitatea de primiri urgențe. Cu o voce ușor răgușită, ne-a povestit despre Daria, o fetiță care în 2013 a devenit probabil primul copil din România căruia i s-a făcut un transplant de fecale.

Daria avea șase ani când a venit la spital. Locuia într-un sat din Ialomița, într-o gospodărie cu toaletă în curte. Când a ajuns la doctorița Marin, era deshidratată din cauză că avea foarte multe scaune pe zi. Medicul a bănuit că micuța ar putea avea infecție cu C. diff, iar analizele au confirmat diagnosticul. E posibil ca Daria să fi luat bacteria de la un alt spital din București, de unde fusese externată recent după o mică intervenție chirurgicală. Doctorița Marin a dat întâi tratamentul clasic cu antibiotic, însă după un timp fetița a avut din nou scaune apoase. Povestea s-a repetat de mai multe ori.

După cea de-a cincea recădere, medicul a decis că e nevoie de o altă abordare. Știa că mai mulți colegi de la secțiile pentru adulți au făcut transplant de fecale unor pacienți cu C. diff și au obținut rezultate bune, așa că, în lipsa unei alte soluții, s-a gândit să încerce și ea procedura. Pe baza analizelor, a stabilit că mama fetiței ar fi cel mai bun donator.

„[Mama] nu a avut nicio reticență, pentru că starea copilului era destul de gravă și nu aveam cu ce [altceva] să o ajutăm”, spune doctorița Marin. Dariei i-a explicat că o să-i dea un suc care o să o facă bine. Nu o să simtă niciun fel de durere, iar sucul o să intre repede printr-un tub transparent care merge din nas până în stomac. Medicul n-a vrut să-i spună că sunt fecalele mamei, de teamă să nu o afecteze psihologic și să nu aibă vreo reacție care ar fi pus în pericol procedura.

Transplantul a ajutat-o pe Daria. Au trecut de-atunci șase ani, iar fetița nu a mai avut nicio recădere. Chiar și așa, vine anual la control la doamna doctor care a făcut-o bine. O ia în brațe și îi mulțumește de fiecare dată. Când le văd atât de apropiate, colegele Luminiței Marin glumesc și-i spun: „Doamna doctor, o să o măritați pe Daria!”.

---

De câțiva ani, transplantul de fecale nu mai e rezervat spitalelor și specialiștilor. Procedura a ajuns pe internet și, deși riscurile sunt mari, mulți au început să o facă acasă, fără supraveghere medicală și, de multe ori, fără analize. Oamenii își pun singuri diagnostice intrând pe site-uri cu informație alternativă și ascultă mai mult de vocea interioară, decât de profesioniști. Mișcarea anti-establishment care pune sub semnul întrebării standardele din societate a atins și domeniul medical. Unii nu vor să mai aștepte medicina cu procesele ei alambicate prin care validează noile medicamente sau proceduri. Ignoră pericolele și se gândesc doar la posibilele beneficii.

Dacă în spitale transplantul de materii fecale se face doar pentru a trata infecția recurentă cu C. diff, pe internet afli că el se aplică la o gamă largă de afecțiuni, de la oboseală cronică până la alergii. Deși există unele dovezi științifice care spun că procedura ar putea ajuta pacienții cu depresie, obezitate sau diabet, rezultatele nu sunt deocamdată concludente. Vor mai trece probabil ani până când știința va putea da un răspuns definitiv.

Internauții nu au însă răbdare și se grăbesc să testeze ipotezele pe pielea lor. Persoane de toate vârstele povestesc pe YouTube și pe forumuri cum își transformă bucătăria în spital: pun rahat cu ser fiziologic în blender, iar după ce mixează pasta, folosesc pungi de clismă ca să o introducă în colon.

Asta a făcut și Melinda, o americancă stabilită acum în Berlin. Spune că s-a luptat ani de zile cu oboseala cronică, cu durerile de burtă și cu alergiile alimentare și că, deși a fost pe la mulți medici și și-a făcut nenumărate analize, nu a găsit o cauză exactă a problemelor ei.

Femeia crede că totul i se trage din adolescență, când a urmat cure lungi de antibiotice ca să-și trateze acneea. Spune că ele i-au distrus flora intestinală. A încercat să-și refacă echilibrul microbian mâncând iaurt, varză murată și luând probiotice. În practică, probioticele nu au efect la toată lumea, iar cercetătorii de la Institutul Weizmann din Israel au aflat că la unii pacienți ele chiar întârzie refacerea florei intestinale normale.

Melinda nu a simțit nici ea îmbunătățiri majore și, în lipsa altor variante, s-a gândit să apeleze la bacterioterapie. L-a luat pe soțul ei, care urma să-i fie donator, și au mers împreună la un gastroenterolog pentru a-i cere părerea. Au spus doar pe ocolite ce vor să facă, pentru că în sistemul medical american regulile sunt stricte, iar procedura se folosește doar pentru tratarea pacienților cu C. diff. Doctorul i-a văzut hotărâți și a încercat să le explice riscurile. Apoi, încercând să le diminueze, l-a trimis pe soțul Melindei la analize.

Testele au ieșit bine, iar americanca s-a hotărât să meargă până la capăt. A făcut transplantul de fecale folosind ustensile din bucătărie, o pungă pentru clismă și instrucțiunile găsite pe net. După ce și-a introdus preparatul în colon, a încercat să se relaxeze. „Trebuie să ții în tine cât poți, mai mult de o oră”, spune ea.

Melinda susține că transplantul de fecale a ajutat-o și că, datorită lui, se simte mai bine. „Folosesc procedura ca să atac problemele mele din mai multe unghiuri. (…) Știința înțelege doar vârful icebergului atunci când vine vorba despre genul ăsta de lucruri.”

Medicii avertizează însă că, în varianta homemade, transplantul de fecale poate fi deosebit de periculos tocmai din cauza faptului că înțelegem doar vârful icebergului. Atunci când nu este absolut necesar, el poate avea mai multe riscuri decât beneficii. Se pot transmite bacterii și virusuri, precum HIV și cele hepatice. În plus, prezența unor microbi încă insuficient studiați ar putea crește riscul de apariție a unor boli autoimune sau a unor tipuri de cancere.

„Nu simt vreo rușine că am făcut asta”, spune Melinda. „La început e dezgustător, dar fecalele sunt parte din noi.”

---

Societatea umană s-a construit în jurul rahatului. Cu contribuția lui mică, dar solidă, a împărțit lumea în clase sociale, a trasat granițele imperiilor și a negociat relațiile apropiate dintre oameni. „Căcatul e folosit politic. Creează bariere între civilizat și necivilizat, superior-inferior, străin-apropiat. Conturează idei de gen și de clasă socială”, spune Alexandra Lulache, unul dintre puținii tineri antropologi care au curaj să pronunțe cuvântul căcat cu toți dinții.

În timp ce studia pentru licența în antropologie la London School of Economics în Marea Britanie, Lulache a scris The Social Life of Shit, o lucrare în care a analizat puterile politice, simbolice și afective ale acestui produs biologic. Acum locuiește în Bangkok, Thailanda, unde este voluntară la Organizația Națiunilor Unite.

Tânăra a devenit interesată de subiect după ce a observat că toți prietenii ei folosesc diverse șiretlicuri ca să ascundă faptul că merg la toaletă și că scapă acolo ceva urât mirositor. S-a întrebat de ce e atât de multă anxietate pentru un gest profund uman și, cercetând fenomenul, a înțeles că mascarea căcatului e felul nostru de a sublinia că suntem oameni, nu animale. „Vrem să fim niște ființe definite de minte, de ceea ce gândesc, să dăm senzația de control”, spune ea.

Obiectul maro după care tragem apa nu se potrivește cu imaginea de putere pe care vrem să o proiectăm în societate, iar acest lucru ne panichează. Gestul de a merge la toaletă ne amintește că depindem de un corp care îmbătrânește și moare, spune Lulache.

Antropologa a studiat și relația noastră cu căcatul de-a lungul istoriei. Spune că n-a fost mereu una complicată. Cu sute de ani în urmă, era chiar un act banal, despre care oamenii vorbeau fără jenă. Dar apoi a apărut o clasă de mijloc, iar granițele dintre săraci și bogați au devenit mai puțin clare. Clasa de mijloc a vrut să găsească metode prin care să se apropie de bogați și să se delimiteze de săraci, spune Lulache. „A creat bariere față de oamenii murdari, care se căcau, scuipau, făceau sex și vorbeau despre asta.”

Rahatul a jucat și un rol geopolitic. Coloniștii britanici credeau despre populațiile indigene că sunt necivilizate pentru că trăiesc mai aproape de fecale. Foloseau asta drept scuză ca să le controleze teritoriile. În schimb, pentru băștinași, căcatul coloniștilor se vedea altfel: era semnul că cei care vor să-i stăpânească sunt oameni ca ei, nu zei.

Ultima sută de ani a schimbat din nou felul în care ne raportăm la corpurile noastre, spune Lulache. Am început să ne acceptăm dimensiunea biologică și să vorbim mai des despre lucruri considerate anterior rușinoase, ca menstruația sau corpurile noastre defecte. „Mi-ar plăcea să cred că sunt mai puține așteptări și eforturi legate de a crea iluzia omului perfect”, spune tânăra antropologă. Ne dăm în sfârșit seama că lucrurile care ne fac vulnerabili sunt și cele care ne unesc: „uite, cunoaște-mă pe mine cu toată realitatea mea”.

---

În cabinetul medical, Anastasia este sedată. Doctorița Alina Constantin încarcă pasta maro în trei seringi mari. Ia tubul endoscopic, îl pune în gura pacientei și apoi îl împinge, ca să intre cât mai adânc. Pe un ecran mare, vede în timp real interiorul esofagului, apoi stomacul și intestinul. Doctorița ia, pe rând, câte o seringă și injectează conținutul în tub. Substanța maro ajunge în organismul Anastasiei.

Toată procedura durează câteva minute, iar pacienta nu o să-și amintească nimic. La final, medicul ține capul fetei în mâini, ca să se asigure că nu varsă. Dacă s-ar întâmpla asta, fecalele ar putea ajunge în plămâni. În mintea tinerei doctorițe circulă toate scenariile horror. Când însă vede că pacienta se trezește, își recompune fața și îi zâmbește.

Anastasia e bine. Nu a vomitat, e doar un pic amețită, și începe să pună întrebări.

Doctorița Constantin e mulțumită că totul a mers conform planului, așa că simte că o poate lăsa în grija asistenților. Îi spune doar să se abțină să meargă la baie cât de mult poate, pentru ca microbii lui Bogdan să aibă timp să-i recolonizeze intestinul. Fata a reușit să reziste opt ore.

Bacteriile lui s-au amestecat cu bacteriile ei și au făcut-o sănătoasă. S-a simțit mai bine încă din a doua zi, când a scăpat de dureri, a început să ceară mâncare, iar scaunele i s-au rărit. Prietenilor și cunoștințelor le-a spus că s-a vindecat pentru că a primit „o bucată din colonul iubitului”. Detaliile le știe doar familia.

Bacterioterapia este încă rară în spitalele din România, dar și în restul Europei. Deși e relativ ieftină, are riscuri mici, iar studiile îi demonstrează eficiența, mulți pacienți sunt rezervați când aud că trebuie să primească excrementele altcuiva.

Acesta este și motivul pentru care oamenii de știință încearcă să găsească metode prin care să facă transplantul de fecale mai digerabil. Unii cercetători au înghețat excrementele și le-au închis în capsule. Alții vor să excludă complet fecalele din schemă și să izoleze în pastile doar familiile de bacterii. Procedura e deocamdată în studii clinice și nu e clar cât este de eficientă, dar dacă testele vor avea rezultatele dorite, medicamentele vor fi pe piață în 2020.

Până atunci, singura șansă pentru pacienții ca Anastasia rămâne transplantul clasic de materii fecale.

Din toată această experiență, tânăra păstrează lucrurile constructive. „Mi-am schimbat cu totul gândirea”, spune ea. Costurile bolii au făcut-o să-și dorească să fie independentă și să nu mai depindă de ajutorul părinților. Acum muncește de dimineața până seara la un magazin online și primește o mulțime de laude de la clienți.

La o lună de la transplant, vine la spital ca să o salute pe doctorița Constantin, care e de gardă. Îi spune că se simte bine, mănâncă, doarme și face planuri de nuntă. Ea și Bogdan se căsătoresc în vară și speră să-și împartă cu el viața și microbii până când moartea îi va despărți. Știe deja că vrea o fetiță și o întreabă și pe doctoriță: „Dumneavoastră când faceți un copil?”. Alina Constantin râde un pic, evită răspunsul și apoi coboară în camera de gardă.

Anastasia, Bogdan, Daria și Melinda sunt pseudonime, pentru că persoanele intervievate nu au dorit să le publicăm numele real.