Ultima țigară

Ultima ţigară a fost chiar infectă – probabil şi pentru că a fost prima pe care am tras‑o cu neîncredere. A fost prima pe care am vrut s‑o cunosc cu adevărat, să‑i înţeleg laşităţile, trucurile, secretele murdare şi puturoase.

Am gustat primul fum al ultimei ţigări cu toate papilele, plescăind încetişor ca să distribui uniform gustul în întregul palat. Un gust înecăcios, unsuros, lipicios, iute‑amar mi s‑a răspândit în gură. Ce‑am dat afară pe nas am împins uşurel, oprindu‑mă câte o clipă ca să‑i asimilez mirosurile. Receptorii olfactivi s‑au încordat şi ei a repulsie, transmiţând semnale alarmate de sufocare în fum.

Următorul fum s‑a dus în plămâni, ca de atâtea milioane de ori în ultimii 25 de ani, dar lent de data asta, studiat, coborând pe gâtlej în bronhii, umplându‑le, tăindu-i sângelui raţia de oxigen, strângând alveolele pulmonare între unghii invizibile, ciupind lobii, nemilos. Am ţinut fumul în piept, aşteptând protestul bubuitor al inimii, apoi am expirat fără grabă, gustând din nou mirosul greu care‑mi ieşea din corp pe gură.

Apoi am repetat – un fum, două, trei, atent la toate detaliile, pentru prima dată concentrat sută la sută pe ce inhalam – pe amărăciune, pe iuţeală, pe duhoare.

Pe la jumate, m‑am strâmbat cu multă sinceritate, singur în bucătărie, la miezul nopţii, privind uluit ce ţineam între degete: deodată, era o fostă dragoste, o fostă pasiune, obsesia spulberată căreia îi iertasem până atunci orice şi pe care o vedeam abia acum pentru prima dată aşa cum era de fapt – dezbrăcată de farmecul în care eu însumi o învăşmântasem, golită, hâd, de seducţie.

Urma, inevitabil, despărţirea, sfârşitul unei relaţii îndelungate – de fapt, cea mai veche relaţie din viaţa mea. Un pachet pe zi, poate cu supliment în zilele grele, 365 de zile pe an, plus anumite nopţi, la veselie sau la tristeţe, 25 de ani la rând, fără pauze, fără concedii, fără zile libere.

25 de ani de fidelitate neclintită, un sfert de secol de serviciu credincios, neabătut, o tinereţe întreagă petrecută într‑o încercare epică, încăpăţânată şi complet inexplicabilă de a mă sufoca de unul singur.

Aproape un sfert de milion de ţigări, dacă vrea cineva o sumă. Un sfert de milion de dovezi de dragoste sinucigaşă pentru o falsă iubire.

Să mai aud pe cineva vorbind despre dezamăgiri în amor.

***

E greu să explici unui nefumător relaţia cu ţigara. Tehnic, e doar o dependenţă de nicotină – o dependenţă uşoară, probabil cea mai slabă dintre toate, dar una care se instalează cel mai rapid. Însă dependenţa e dublată de sentiment. Relaţia e personalizată – fiecare aprinde în felul său, fumează în alt ritm, până la jumate sau arzându‑şi degetele, anumite mărci, pentru reprezentare socială sau pentru refuzul societăţii, ca să‑şi dea curaj, ca să găsească un sprijin, ca să‑şi ocupe mâinile, ca tic, ca să dea alt gust cafelei, ca să defecheze mai uşor, la oră fixă, ca să pară interesant, ca să omoare plictiseala sau tocmai ca să şi‑o sublinieze, plus încă alte un milion de motive care ne îndreaptă creativitatea, subconştient, spre menţinerea, creşterea şi îmbunătăţirea relaţiei noastre cu acest drog uşor.

Eu şi ţigările mele constituiam un cuplu inseparabil – făceau parte din imaginea mea şi, în sensul cel mai literal cu putinţă, făceau parte din mine, lăsând în urma lor semne ale trecerii. După 25 de ani, eu şi ţigările mele aveam deja un trecut împreună, aveam amintiri comune. Ţigările mele mă marcaseră, la propriu: aveam degete galbene de la atingeri pasionale, dinţi încărcaţi de reziduuri, respiraţia grea, de neîmpărtăşit cu nimeni altcineva şi, adesea, nici măcar cu mine însumi. Ţigările mele, ca ale oricui altcuiva, erau geloase şi posesive, mă ţineau numai pentru ele.

Şi, ca în orice iubire geloasă şi posesivă, ţigările mele îmi cereau întruna să le dovedesc fidelitatea. Pentru ele, am renunţat la o gură frumos mirositoare, la simţul gustului, la o piele strălucitoare şi elastică, la o masă de lucru curată, la perdele şi covoare neîmbâcsite, la mirosul de maşină nouă din noile mele maşini, la respectul unor colegi nefumători, la zboruri liniştite şi escale calme în aeroporturi lipsite de locuri de fumat, la căldură iarna şi la răcoare vara, când ieşeam pentru o reîntâlnire furtivă cu iubita mea ţigară pe viscol sau pe caniculă din birouri unde mirosea a curat, proaspăt şi sănătos, deci nu a fum de ţigară.

În aceşti 25 de ani, ca să‑mi dovedesc dependenţa de ţigări, am tras aproape un sfert de milion de bilete la loteria cancerului – bilete valabile, latent, la toate tragerile, de‑acum înainte, până în ultima zi a vieţii mele.

Am fost un prost, fireşte. Măcar m‑am deşteptat.

Nici măcar nu e greu. Tehnic, trebuie doar să rupi dependenţa de nicotină, iar asta se face oprind fumatul câteva săptămâni – două, trei, după cât de intoxicat eşti.

Dar, pentru că a fuma e ceva mai mult decât o relaţie tehnică de dependenţă de o substanţă chimică, pentru că fumatul este aproape o relaţie în sensul amoros al cuvântului, e nevoie de ceva mai mult.

E nevoie de o dez‑îndrăgostire.

Cum ne dez‑îndrăgostim? Cum scăpăm de obsesie, de blocajul mental care ne îndreaptă toate gândurile către un iubit sau o iubită care nu ne merită? Cum ne rupem de o dragoste, cum renunţăm, cum ne eliberăm?

Sunt trei mari căi. Moartea, plictiseala, ne‑iertarea.

Cu moartea e simplu. Toţi morţii se lasă de fumat fără fasoane. Problema acestei metode e că, în acelaşi moment în care te laşi de fumat prin deces, devii şi oarecum nefrecventabil, ceea ce nu‑i un plan bun. Te laşi de fumat ca să devii liber, nu blocat într‑o cutie la doi metri adâncime.

Cu plictiseala e chestie de noroc până la urmă. Dacă ai baftă să te plictiseşti pur şi simplu de fumat, atunci nu mai fumezi şi nici măcar nu‑ţi dai seama că ai abandonat ţigările. Problema acestei metode este că lipseşte, de fapt, conştientizarea despărţirii şi înţelegerea motivelor pentru care n‑a mers. Ţigările rămân acolo unde le‑ai lăsat – la tutungerie – şi te aşteaptă, răbdătoare, o viaţă întreagă, până la moarte, cum s‑ar zice. Dacă uiţi de ce te‑ai despărţit de ele, vei pica din nou în plasă mai devreme sau mai târziu.

Cea mai eficientă metodă de dez‑îndrăgostire rămâne, orice s‑ar zice, renunţarea la iertări. E ca‑n viaţă – când încetezi să‑i mai ierţi celuilalt mizeriile, dispare şi fumul magic ce‑i ascunde defectele. Îl vezi aşa cum e – şi, în cazul tutunului, iertările noastre sunt multe pentru că trebuie să şi ascundă mult.

Nu‑i mai ierta putoarea, mizeria pe care o lasă în urmă. Nu‑i mai ierta degetele galbene, pătate de nicotină. Nu‑i mai ierta gura cleioasă, flegmele de dimineaţă, capul greu, plămânii murdari, dinţii maro. Nu‑i mai ierta atitudinea dominatoare, nu‑i mai ierta dependenţa în care te‑a împins.

Nu‑i mai ierta nimic şi te vei dez‑îndrăgosti pentru totdeauna de fumat.

Vlad Petreanu este jurnalist şi blogger. Îl poţi citi pe petreanu.ro.

Luana Suciu este ilustrator și designer. O găsești pe luanasuciu.com