Ultimul an din vechea mea viață

Ultimele 36 de ore din vechea mea viață

Știu în detaliu acea zi de luni din februarie 2020, știu cu ce am fost îmbrăcată, știu la câte întâlniri am fost și cu cine, știu ce am mâncat la prânz, știu ce am făcut seara.

Însă nu mai știu detalii din primele ore de a doua zi, 25 februarie, ci doar când m-am urcat într-un Uber spre programarea de la ecografia de sân. E ca și cum luni a existat și a fost mai lungă și mai plină decât oricare altă zi din viața mea și a compensat și pentru orele pierdute de marți.

Dar să o iau cu sfârșitul morții, așa îi zic eu: ultima zi de luni normală din viața mea de până atunci.

Luni, 24 februarie

Am în agendă o întâlnire la sediul unei companii mari, un potențial sponsor pentru un eveniment mare de fundraising pe care îl organizăm împreună cu colegele mele de la Fundația Comunitară București. Eram trei din echipa noastră, două de la ei. Purtam fusta mea muștar cu buline negre, pantofii mei frumoși și comozi și mă simțeam bine îmbrăcată așa, aerul era primăvăratic, discuția a mers bine, iar la întoarcere spre birou am râs mult și le-am zis colegelor mele: mâine nu vin la ședință de echipă, am o programare la medic, din aia foarteee importantă, din aia de viață și moarte.

Le văd și acum privirile îngrozite, neobișnuite cu mine așa de serioasă dintr-odată. Aud și liniștea ciudată dintre noi. Și atunci am simțit că mi se usucă gura. În același timp, mi-am mai dus mâna a zecea oară în ziua aia către sânul drept, unde aveam ceva umflătură. Nodul. Ceva în plus. O gâlmă.

Un căcat, habar nu am, lăsați-mă în pace că avem treabă.

După întâlnire, am apucat să mănânc pe fugă un wrap cu humus, că intram în altă întâlnire. Era un workshop despre identitățile sexuale, cu și despre oameni care se identifică ca gay, transgender, queer sau non-binar. A fost una dintre discuțiile cele mai pline de sens din viața mea. Am plecat din workshop după trei ore, marcată și de întrebarea: oare cât de multă suferință pot duce oamenii ăștia cu care am vorbit azi, cât de multă neacceptare și respingere mai pot trăi?

Îmi aduc aminte că am și plâns pe drumul către mașină, unde mă aștepta soțul meu.

Zece minute mai târziu, ne luam copilul de la afterschool și ascultam radioul în mașină: se vorbește de Italia și China, țările cu cele mai multe cazuri de coronavirus din lume și cât de aproape sunt de noi. Și despre cum o să ne afecteze viețile. Luca explodează: „Adică e posibil să nu îmi fac ziua de naștere? Nuuu se poateeee! O să fie cea mai urâtă zi de naștere din viața mea!”.

Începe să plângă și să se agite în spatele nostru, timp în care încercam să îl calmăm. Nu reușim. Pentru că și noi suntem agitați. Dedi zice: „O să vezi că se închide și la noi în curând, trebuie să ne gândim cum să ne organizăm. Hai la farmacie să luăm niște măști, mănuși și dezinfectant”.

Eu: „Ești nebun și exagerezi ca de obicei”.

Dedi: „Băi, o să vină și peste noi în câteva zile. O să vezi. Opresc aici și mergi și ia și niște Nurofen. Două cutii”.

Luca: „Vreeaau să îmi fac ziuaaa la laser tag, vă urăsc, o să mor dacă nu îmi fac ziuaaaaa!”.

Eu: „Băi, ați înnebunit amândoi, pe bune. Plus, că eu vineri plec la Viena cu fetele. Nici nu mă gândesc să nu mai plec”.

Dedi: „Nu te las să pleci nicăieri cu coronavirusul ăsta care umblă peste tot, mai ales prin avioane. Vrei să mori, naibii, pentru o excursie cu fetele?”.

Eu: „Eu plec, lasă-mă în pace. Ce să mai iau de la farmacie?”.

Două ore mai târziu, acasă. La știri, lumea pica. Italia, unde erau mama și sora mea și nepoții și parte mare din familie, era sugrumată de tentaculele coronavirusului. Ne uitam cu frică și cu grijă pentru ei și ne gândeam că sigur și la noi sunt cazuri, dar încă nu știam în mod oficial. Austria încă nu declarase niciun caz, dar ne așteptam și dădeam refresh la pagina OMS.

Visam la Viena cu fetele de luni bune, făcuserăm planuri de plimbat, băut cafele și văzut muzee, găsiserăm și un Airbnb ieftin și foarte cool. Era prima noastră ieșire de gașcă în afara țării după 18 ani de prietenie, eram tare bucuroase. Viena era un musai, dă-l naibii de virus, că e o răceală, ne ziceam. Mai erau doar patru zile și gata, evadam cu toate de acasă.

Copilul încă se tânguia că nu poate fără petrecere de nouă ani. Eu făceam prima comandă online de la supermarket. Dedi făcea liste de pastile, provizii și planuri peste planuri. Ne-am culcat mai speriați decât ne treziserăm și credeam că asta va fi cea mai nenorocită seară din viața noastră.

Era, de fapt, ultima seară normală din ce urma.

Marți, 25 februarie

Sunt în cabinetul medicului ginecolog, recomandat de o prietenă bună, în care am mare încredere. Sunt îmbrăcată pe jumătate, în blugi, iar în partea de sus mă acoperă un halat transparent din material steril, ceva plăsticos, și aștept ca medicul să mă invite pe patul de ecografie. Asta după ce timp de 10 minute mi-a palpat sânii cu o morgă încruntată, cu sudoare pe frunte.

Oare așa de mult stă cu toate pacientele sale, oare așa înghite în sec la fiecare control, oare așa spune mereu: „Nu-mi place ce simt, haideți la ecograf să ne uităm bine”.

– Uitați, e o masă neomogenă, hmm, nu îmi place.

– Ce înseamnă că nu vă place? Ce poate fi?

– Nu vreau să vă alarmez, dar…

– M-ați alarmat deja, spuneți-mi, vă rog.

– Stați să ne uităm și la sânul stâng, un pic.

– Dar la sânul drept?

– Acum vă zic. Luați loc. Vreau să faceți o biopsie. Vreau să verificăm bine că nu poate fi vorba de ceva malign. Sunteți prea tânără pentru asta.

– Poate fi cancer, doctore? De unde? Cum?

– Nu tragem acum concluziile, dar ce îmi arată ecograful e un semnal de alarmă pentru mine. Vreau să facem biopsia. Joi puteți ?

– Joi acum? Dar… eu trebuie să fiu la Viena vineri. Nu știu… Cum să fac?

Luni, 23 martie, prima tură de citostatice

E ora 7:30, Luca are febră de peste cinci zile, ba mare, ba mică. Dormim cu toții pe rând, cu grijă pentru el, îi dăm antitermice, îi dăm antibiotice și nimic nu merge. Gâtul îi e plin de o pungă mare și albă de puroi, nu cred că am mai văzut așa ceva în viața mea, înghite greu și plânge ușor. Nici putere să plângă nu are.

La ora 9:00 încă ne întrebam ce facem: cine stă cu Luca acasă cât mă duce Dedi la spital? La 11 urmează să încep prima chimioterapie din viața mea. Sunt speriată pentru copilul meu și nici nu știu cât de speriată să fiu pentru mine și pentru ce va urma în următoarele 24 de ore. Dedi încearcă să mă liniștească:

– Îi dăm antitermicul la 10:00, apoi îl lăsăm la un film, facem 17 minute pe ceas până la clinică, te las, eu sunt înapoi acasă la 10:45, cel târziu. N-are ce să i se întâmple.

– Da… cred. Nu știu, zău, oare e bine să facem așa?

– Nu există altă soluție. Ai mei nu s-au izolat, nu îl ducem la ei, are febră dar nu e mare, o să reziste. E important să începi tratamentul și să scapi de cancer.

– Dar îți dai seama că eu aleg acum: eu sau el?

– Da. Și te alegem cu toții pe tine, tu ești mai grav decât el. Îți promit că nu i se întâmplă nimic grav lui. Te duc la chimio. Haide!

Prima noapte de după chimioterapie

Prima și ultima mea noapte de după chimioterapie a fost îngrozitoare. Dureri, vomă, delir, transpirație rece, caldă, tremur, dureri și iar dureri, iar vomat, frică, frică, frică.

– Nu cred că pot să duc atâta durere. Dacă nu pot? Dacă nu duc?

– Poți. Sunt cu tine, te țin în brațe.

– Du-te la Luca și stai cu el, te rog.

– Stau și cu tine, stau și cu el. Acum stau cu tine, el doarme, i-a mai scăzut febra, nu – mai are 39.

– Ai grija de el, da? E important să știu că ești cu el.

– Am. Promit.

Miercuri, 25 martie

Mă trezesc și parcă îmi e mai bine, nu mai am dureri mari, sunt slăbită și amețită, îmi e un pic greață, dar nu vomit. Mă bucur că nu am mai vomat de luni noapte până acum. Miros urât, a haine umede, a zăcut, a frică. Și mă ridic brusc din pat ca să mă bag la duș.

Următoarea amintire e cum simt că îmi e rău, amețesc, simt că nu e OK și reușesc să ies din cabina de duș, dar cad pe ceva moale. Pe coșul de rufe. Visez preț de câteva milisecunde, e o senzație de căldură, de somn dulce și bun, și simt că plutesc. Mă trezesc că îmi e rece, îmi dau seama că am leșinat, dar nu apuc decât să mă târăsc până la WC să vomit, însă cad din nou, de data asta cu obrazul de ușa care îmi atenuează căzătura. Practic, mă scurg pe ușă în loc să cad cu capul pe gresie.

Mă trezesc de tot pe jos, în dormitor, sunt dezbrăcată și îmi e rece din nou. Dedi mă stropește cu apă și mă strigă disperat, îl aud pe Luca cum plânge isteric cu plapuma pe cap.

Îmi revin și cer un prosop să mă acopăr ca să nu mă vadă copilul leșinată și goală. Sunt bine și mă adun ușor, ușor. Cer o cafea. Lui Luca îi scade febra și pare că își revine.

– Mama, să știi că eu vreau să zac cu tine să nu îți fie greu. Să fiu cu tine, îmi spune la ureche.

– Nu, puiule, tu nu trebuie să te îmbolnăvești ca să fii cu mine. Ești sănătos, ești bine.

După două zile, își revine de tot. Antibioticul își face efectul, dar și dragostea de mamă.

Luni, 14 septembrie (După mastectomie. Încă în plină pandemie.)

Ce zi plină și faină! Și total neașteptată: nu am dus copilul la începutul școlii, nici nu l-am trezit ca să se conecteze online cu colegii săi și m-am și felicitat pentru asta, pentru că nu s-a conectat nimeni. Prima zi, deh, că doar nu se face școală în prima zi. Ca dovadă că a și dormit mult și s-a trezit tare fericit.

– Ce bineee, anul ăsta nu mă duc la școală, ce bună e viața, noroc de cancerul tău, mamă, îți dai seama?

– Îmi dau seama, copile, din ce în ce mai mult. Mă bucur că ești fericit, așa vreau să te văd mereu, vesel și relaxat. Las’ că școală faci tu în viața asta, nu-mi fac griji. La cât de prezent și bun ești, deja ai făcut școala vieții înaintea altora mult mai mari decât tine.

Apoi, am primit un telefon de la școala de formare de psihanaliză, mă întrebau dacă sunt disponibilă pentru interviul de admitere în acea seară, în loc de sâmbăta viitoare. Hmm, sunt, da, de ce să nu fiu? Ba chiar e și mai bine, online, desigur. Totul e online acum, și mie îmi convine, încă nu sunt pregătită să ies.

Și am fost acceptată. Așa repede, da. Și eu m-am întrebat dacă nu cumva m-au acceptat că le-o fi fost milă de mine că am avut cancer. Desigur, mi-a trecut gândul ăsta mizerabil despre mine prin cap, dar din fericire după ce l-am auzit și eu mai bine, m-am scuturat: „Fatooo, iar începi? Iar îți faci rău singură cu gânduri de victimizare? Cum să te accepte pentru că ai fost bolnavă? Te-au acceptat pentru că le-ai plăcut, ești potrivită pentru programul ăsta, și știi bine. Doar că așa faci mereu, ți se pare că dacă treci de interviuri importante trebuie să fie și imposibil. Nu, femeie, e OK să îți fie și ușor. Și simplu. Trezește-te că ți-a fost deja greu, nu ți-a ajuns?”

M-am bucurat și am și dansat de bucurie.

Vineri, 18 septembrie

Sunt așa de obosită, zi de zi. Dorm mult, deși pare că nu îndeajuns. Aș dormi zile întregi și nopți mai lungi. Au trecut aproape două luni de la ultima ședință de chimio. Și o lună după mastectomie și de când am un singur sân.

Cu cât mă îndepărtez de chimioterapie, cu cât sunt mai obosită, deși mă așteptam să fie pe dos. Dacă acum sunt moartă de oboseală, oare cum am fost acum trei, patru luni, în mijloc de tratament? Moartă de oboseală, ce amuzant sună, scriu și râd ca proasta. Nu sunt moartă. Sunt DOAR obosită. SUNT și pot să fiu obosită. Îmi dau voie să fiu așa.

Oare cum am rezistat atunci când durerile erau mai prezente, mai clare, când venele îmi pulsau a otravă din aia bună? Cum dormeam? Ah, știu, nu dormeam de fapt. Aveam nopți în care mă trezeam ore bune, între 3-6 eram într-o vrie mentală, deși eram inundată de somnifere. Probabil acolo se ducea durerea? Care durere? Că și acum mă doare tot, fiecare colțișor de piele, nerv, mușchi, fir de păr. Cum oi fi rezistat eu cu durerile din chimioterapie?

Vineri, 16 octombrie

Sunt la repetiții, repet un text de teatru-film, un text scris de Chris Simion-Mercurian, regizoare, autoare de carte și prietena mea nouă pe care am găsit-o în timpul bolii. De fapt, ne-am regăsit, suntem niște surori care s-au întâlnit în sfârșit și ne bucurăm una de alta.

Urmează să joc un rol micuț, personajul meu. Este fix ce trăiesc acum, îmi joc momentul vieții și este ceva fabulos.

Cu fiecare replică mă întorc și plec din corpul și mintea mea. Și mereu întoarcerea e altfel, încă nu știu, dar senzația e de bine, liniște, așezat.

Lângă mine, Marius Manole mă ajută cu niște replici, iar eu sunt în totală admirație. Maia Morgenstern are grijă de mine să fiu comodă, cu Ilona Brezoianu facem miștouri și avem impresia că ne știm de o viață, iar cu Crina Semciuc ne povestim viețile. Mi se pare așa de normal ce mi se întâmplă, deși chiar nu e. Culmea, deși sunt invitată în cercul de actori-artiști, nu mă mai simt deloc invitată în viața mea, sunt fix din decorul pregătit cu grijă de echipa de filmare.

Toată luna noiembrie

Încerc să dorm fără somnifere și nu reușesc. Am insomnii și nopți fragmentate, durerile de mușchi și de încheieturi sunt mai grele noaptea, când nu dorm. Decid cu medicul psihiatru care mă supervizează să revin la somnifere și să nu pun presiune din nou pe corp și minte. Replica ei – „Iar vreți să ultra-performați, unde vă grăbiți? Nu ați terminat cu tratamentul, mai aveți jumătate de an cel puțin” – mă trezește.

Vineri, 11 decembrie

Anul trecut eram bolnavă, dar nu știam, și credeam că viața mea e prea plină de muncă și alergătură. Aveam o agendă cu zile pline și organizate în avans; orele erau puține și frustrarea multă.

Anul ăsta știu că am fost bolnavă, iar acum sunt bine, știu că sunt mai fericită cu cine sunt decât am fost vreodată în viața mea, zilele sunt pe ore și habar nu am ce o să facem de Crăciun și nici nu am nevoie să știu încă.

2020 e anul pandemiei pentru toată lumea. Pentru mine a fost anul în care am înțeles că sunt bolnavă și anul în care m-am întors la mine. E cel mai bun an din viața mea!

---

Fragmente din cartea-jurnal Mama mi-a promis că nu o să moară. Jurnal din cancerul meu de sân 2020-2021, la care Delia lucrează în acest moment. Din octombrie, Delia este și președinta Asociației R.O.Z., o asociație care își propune să educe și să ofere sprijin psihologic și educațional pacientelor și familiilor care trec prin cancer.