Ultimul „servus”, întâiul „bună”

Eseul face parte din seria „De unde sunt”, povești despre devenire, maturizare și descoperirea identității personale.

M‑am născut la Cluj taman când se terminau anii ’70. Părinţii mei se mutaseră proaspăt, după ce îşi terminaseră facultăţile respective la Bucureşti. Niciunul nu era clujean. Eu cred că m‑am simţit clujeancă până prin liceu, în sensul că nu‑mi aduc aminte să fi considerat lucrurile altfel. Mă prezentam ca fiind „de la Cluj“ de câte ori ieşeam din oraş. Până la liceu însă am ajuns rar în Clujul propriu‑zis; viaţa mea se întâmpla în cartierul muncitoresc Mănăștur.

Unul dintre cele mai noi cartiere ale oraşului, Mănăşturul era în plină construcţie, pe locul unde fusese cândva satul cu acelaşi nume. Despre sat am învăţat la istorie, fiindcă în vara anului 1366 tinerii iobagi Petru şi Mihail au simţit nevoia să incendieze pădurea Mănăstirii Calvaria. Care e tot acolo, pe deal, lângă unul dintre podurile care marchează cartierul, singura rămășiță a satului atestat documentar înaintea Bucureştiului.

În primii ani ai copilăriei mele şi a fratelui meu, ne‑am instalat împreună cu părinţii într‑un bloc turn nou‑nouţ, de zece scări a câte (aproximativ) zece etaje. Se pare că am asistat integral la construirea blocurilor de pe partea opusă a străzii. Eu însă nu‑mi aduc aminte decât varianta completă, căci lucrurile s‑au mişcat rapid. Vorba caracteristică în cartierul meu era „până aici democraţie, de aici încolo Mănăştur”. O trupă al cărei nume îmi scapă a scris şi un cântecel pe tema asta: „Mănăştur, Mănăştur e cartier adevărat / Mănăştur, Mănăştur, te iubesc neîncetat / Mănăştur, Mănăştur, aici eu locuiesc / Mănăştuuuuuur, eu te iubeeesc!”.

Deşi amintirile sunt vagi şi trunchiate, era clar o stare generală de bine în Mănăştur. Acolo era universul meu, în jurul şcolii generale, cu escapade regulate, pe jos sau cu tramvaiul, în vecinătatea constituită din zona sportivă a oraşului, căci şi eu şi fratele meu făceam sport de performanţă. Cele zece scări ale blocului nostru, fiecare cu alimentară, aprozar, cofetărie sau alte magazine la parter, se împărţeau în primele cinci, ocupate majoritar de români, şi următoarele cinci, de unguri; cetele de copii erau destul de divizate în această schemă. Faptul că locuiam fix pe mijloc, la scara cinci, era cumva definitoriu: pentru prima ceată mă chema de familie greșit, pentru a doua aveam prenume de trădător.

Din Cluj am o singură amintire clară din primii 14 ani de viaţă, când ne‑a dus mama, pe mine şi pe fratele meu, să vedem Îmblânzirea scorpiei la Teatrul Naţional. Am intrat în oraşul propriu‑zis abia când am început să merg la unul dintre liceele din centru. Drumul zilnic cu autobuzul m‑a proiectat brusc în periferie. Deşi de la staţia mea, capăt de linie, până la cea de lângă liceu abia apucam să deschid o carte, fiindcă distanţa reală era de fapt mică, deşi majoritatea colegilor mei veneau tot din vreun cartier sau altul al oraşului, pentru prima dată, m‑am simţit periferică.

Liceul a trecut greu. Eram convinsă că trebuie să existe o altă lume, altundeva, una care să mă strângă mai puţin decât centrul Clujului. O lume care sigur era clădită după chipul şi asemănarea Bucureştiului anilor ’70, cel al studenţiei părinţilor mei, descrisă şi repovestită. Istorisirile lor erau fabuloase, de la ce fel de haine purtau, la mersul la dans, la viaţa de cămin cu colegi de prin toată ţara şi din lume, la profesori deschişi la minte şi la cum se întâmpla transmiterea cunoaşterii.

Începând cu clasa a XI‑a, Bucureştiul a devenit al fratelui meu, care intrase acolo la facultate; părinţii noștri au achiziţionat un apartament, în care ne‑am petrecut amândoi studenţiile şi câţiva ani după. Până aveam să mă mut şi eu acolo, am stat doar în vizite scurte. Colegii şi prietenii lui erau drăguţi cu mine, aşa cum eşti cu o soră mai mică. Mai râdeau de accentul meu și până şi fratele meu se chinuia să‑şi stăpânească un zâmbet când deschideam gura. Cred că abia atunci am început să‑mi dau seama cât de ardeleancă eram de fapt.

Pentru că terminasem un liceu cu profil de limbă engleză, am aplicat la cinci universităţi britanice; am fost acceptată la patru dintre ele. Dar procedura dosarelor, care m‑a dus de câteva ori la București, a sabotat întreg procesul, pentru că scurtele mele vizite în Capitală m‑au ajutat să mă imaginez acolo. În timpul meditaţiilor la matematică şi economie mi se atrăsese atenţia că admiterea la ASE e mai grea, e grilă, în plus vin copii buni din toată ţara, așa că a fost o uşurare să mă văd admisă. M‑am mai întors la Cluj puţin după examen, cât să‑mi împachetez lucrurile. Eram nerăbdătoare să plec.

---

La sfârşitul verii în care a murit Lady Di am aterizat din periferia Mănăştur tot într‑o periferie, Ozana (Titan), şi tot destul de celebră. La prima vedere, Ozana era chiar frumos curgătoare şi limpede c; mai blândă, alinia blocuri de patru etaje, cu mai multă verdeaţă printre ele, ba până şi o biserică maramureşeană, parcă să‑mi aducă aminte de Calvaria.

Cu timpul s‑a dovedit şi Ozana învolburată în felul ei. Am dat piept, de fapt gambe şi burtă, cu câinii străzii şi antitetanosul, mi‑am luat o rangă pe spate la doar câteva săptămâni după ce mă mutasem, dar surpriza cea mai mare cu Ozana a fost că se situa mult mai în periferie decât Mănăşturul, în sens absolut. Rar îmi lua sub o oră să ajung în centru, şi asta dacă se înlănțuiau favorabil tramvaiul și cele două metrouri. Eram practic navetistă. Plecam dimineaţa şi mă mai întorceam a doua zi, sau cine ştie când. Dacă uitam ceva acasă, era bun uitat.

De accentul meu au mai râs puţin timp prietenii fratelui sau colegii de facultate. Numele meu de familie s‑a remarcat pe ici, pe colo, dar mai mult ortografic decât cu vreo conotaţie et(n)ică. La una dintre primele prezenţe i‑am explicat profesorului că numele meu se scrie cu i‑grec; şugubăţ, colegul de după mine s‑a prezentat „Ionuţ Iordache, cu i‑grec”; toată sala a fost în delir.

Mi‑am dat seama rapid, din diverse interacţiuni, că şi discriminarea pozitivă, de genul „a, ardeleancă, mişto, voi ardelenii sunteţi altfel…”, e tot discriminare. Pentru lumea din jur, la fel ca pentru lumea de acasă, să pleci la studii în altă parte când eşti din Cluj, mare oraş universitar, părea greu de înţeles. Colegii de facultate, niciunul dintre ei ardelean, majoritatea „sudişti”, îmi păreau la piaţă; vorbeau mult şi repede, iar suitul frazelor spre sfârşit le transforma automat tonul într‑unul arţăgos. Se răsteau când se adresau profesoarelor cu „doamna, doamna!”, de parcă încercau să cumpere ceva. Retrospectiv, chiar asta făceau, căci neoliberalismul lovise deja de ani buni. Doar eu mă închipuiam în anii ’70.

Cred că asta a fost lovitura cea mai mare a Bucureştiului, iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă. Eram ca în versurile lui Morrissey: „18, clumsy and shy…”, înceată la vorbă, la faptă, la împrietenit, la urcat în autobuz, la ghicit nesemnalizata reţea de metrou. Ajunsesem în oraşul cel mare şi plin de – o, Doamne – atâţia oameni, că la început m‑am simţit ca o virgină aterizată în mijlocul unei orgii. Nu prea ştiam dacă să fug sau să‑mi placă.

În orice caz, un lucru era sigur: la Bucureşti nu mă mai strângea nimic. N‑am cum să descriu senzaţia de a merge pe stradă ştiind că riscul să mă întâlnesc întâmplător cu cineva cunoscut era practic nul. Îmi părea că e obligatoriu de trecut asta în dicţionar în dreptul cuvântului „liber”. Cum libertatea are mereu un preţ, cred că l‑am plătit cu cât am fost furată în primul an de facultate. Am prins chiar perioada nasoală a hoţilor în mijloacele de transport din anii ’90. Nu‑mi aduc aminte să mi se fi furat vreodată ceva până să mă mut la Bucureşti, iar odată acolo, nu este nimic ce să nu‑mi fi fost furat.

Primul a fost buletinul – care a devenit şi rămas de Bucureşti. Un act foarte râvnit, din moment ce mi‑a fost furat de vreo trei‑patru ori în mai puţin de un an. Apoi carnetul de student: când m‑am dus să cer unul nou pentru a nu ştiu câta oară, secretara, sătulă de toanta de mine, mi‑a zis că n‑aveam decât să le spun profesorilor să‑mi treacă notele pe frunte. Într‑o zi m‑am dat jos din autobuz şi am descoperit că rucsacul îmi era complet gol: îmi lipseau şi şerveţelele. În altă zi mi‑au dispărut din portmoneu doar bancnotele mari. Manevrele de genul ăsta îmi întăreau convingerea că eu sunt neatentă, cu capul în nori.

Trauma RATB‑ului mi‑a fost răzbunată printr‑o întâmplare. Mergeam către ASE, aveam un examen şi niciun ban. Aproape imediat a apărut un controlor. I‑am explicat senin situaţia, la fel de senin şi‑a văzut de treabă în continuare. Cu două staţii înainte de Romană a mai urcat un controlor. Nu l‑a îmbunat nimic, era gata să mă dea jos ca să‑mi scrie amenda. De niciunde, a apărut un cavaler (calul alb rămâne doar în poveste) şi mi‑a întins un bilet: „Vezi iubita dacă te cerţi cu mine ce păţeşti?” (Am scris‑o fără virgule pentru că a spus‑o fără virgule).

Am amuţit. A amuţit tot autobuzul.

Nici măcar n‑am avut prezenţa de spirit să‑mi joc cele cinci secunde de glorie. Tot mototoală. I‑am răspuns băiatului, mult prea târziu, aproape în şoaptă, „Bună!”. Controlorul n‑a mai avut ce să‑mi facă. Cred că a fost un moment catartic, pentru că am ajuns la examen şi am vorbit fără nicio virgulă, cum n‑o mai făcusem niciodată. Molcomeala ardelenească mă tot strânsese ea cu uşile de la dulap; poate până atunci le mai crăpasem uneori, dar cu laşitate; la examenul ăla pur şi simplu le‑am spulberat în lături.

Apoi, lucrurile s‑au mai aşezat. Sau, mai bine zis, accelerat. Am învăţat să‑mi ţin lucrurile strâns în braţe, sau să nu am nimic important la mine; umblam doar cu copii legalizate după acte. Distanţele s‑au tocit cu timpul. Nu‑mi mai păreau imense. S‑au tocit însă şi cercurile de oameni cunoscuţi, au început să devină concentrice, familiare: de pe Motoare în Club A sau în Web şi retur.

De când reuşisem să spun primul „bună”, cu juma’ de gură, atunci în autobuz, nici c‑am mai rostit vreun „servus” (clujenescul dialect în dialect „serus”, nici atât). Odată ce te‑ai dat, nu te mai îmbraci în rochie albă. De regulă răspund, şi la „servus” şi la „bună”, cu genericul „salut”; cu el mă simt cel mai în siguranţă. (N‑am reuşit să‑i rostesc cu naturaleţe nici pe „mişto”, „pa, pa”, „dres”, „taxat”, adică biletul.)

Am observat cum, încet‑încet, Clujul salută şi el cu „bună”, lucru care mă amuză, aşa cum mă amuzau scurtele întoarceri din anii de Bucureşti. Am râs isteric cu fratele meu când ne‑am dus odată la cofetăria de la parterul blocului din Mănăştur, în plin avânt nostalgic, să ne luăm „broscuţe”, prăjituri mici şi maro, făcute din resturi și numite „cartofi” la București. La Cluj erau învelite în glazură verde şi se chemau broscuţe.

– Daţi‑ne şi nouă două broscuţe, vă rog. (Observaţi limbajul de Bucureşti, la vremea aia deja arhi‑însuşit, cu posesivul nenecesar „şi mie”.)

– Câte?

– Două.

– Două. No bine. Anaaaaaaaa, nu‑i dai la domnu’ două broscuţeeee?

– Câte?

– Două.

– No stai că le împachetez acuma.

– Dacă poţi…

– Da sigur că pot, cum să nu pot…

– No bine atuncea.

---

Apoi am înțeles de ce „mă amuzam” la Cluj, citindu‑l pe Bourdieu. Pentru că unul dintre cele mai bune lucruri care mi s‑au întâmplat după ce am terminat ASE‑ul a fost să aterizez la SNSPA. Bucureştiul meu, aşa cum mă gândesc la el acum, face parte din întreaga lume pe care mi‑a deschis‑o Masterul de Antropologie de acolo. Dar, și de data asta, scopul și‑a sabotat mijloacele, pentru că, odată cu antropologia, a început și de‑fascinaţia diferenţei bucureştene,ca să‑l parafrazez pe Vintilă Mihăilescu.

Mi se întâmplase, fără să o înţeleg la momentul respectiv, după primul an petrecut în străinătate, care m‑a făcut să mă confrunt cu a noastră capitală în plină depresie post‑şoc cultural. A fost începutul sfârşitului. Prima mea poveste de dragoste cu un oraş – Bucureştiul – a fost şi cel mai greu de gestionat; am tot revenit şi replecat câţiva ani, încercând să peticesc lucrurile, dar n‑a mai fost la fel.

Am lucrat o vreme într‑un minister, ceea ce mă obliga să traversez oraşul aproape diametral, din Ozana până după Arcul de Triumf, mai îndelung ca în anii studenţiei. Drumul ăla în fiecare zi a fost primul cui; variantele cu transportul în comun se legau şi mai prost, iar traversatul Bucureştiului la volan m‑a lecuit pe viață de şoferitul urban. Profesional mă simţeam tot blocată în trafic. Antropologia nu avea în România vizibilitatea de acum, iar eu mai aveam foarte mult de învățat și mi se părea atunci că lucrul ăsta era incompatibil cu Bucureștiul, devenit brusc strâmt și periferic față de lumea largă academică.

Dar cel mai mult a contat, cred, senzaţia continuă că Bucureştiul nu era destinaţia finală, la fel cum prima dragoste e rar aceea. Îi spuneam fratelui meu, pentru care Capitala pare, cel puţin până acum, un deplin acasă, că aş mai fi putut sta acolo doar incognito: fără să ştiu pe nimeni şi fără să mă ştie nimeni, exact ca în primul an de facultate. După exact un deceniu de când ajunsesem acolo, am părăsit Bucureştiul definitiv. O staţie de metrou foarte aproape de blocul din Ozana, care mi‑ar fi scurtat considerabil drumul, promisă încă de când cumpăraseră ai mei apartamentul, s‑a dat în funcţiune la puţin timp după. Dacă s‑ar fi deschis mai devreme, cine ştie, poate ne‑aş mai fi dat o şansă.