Un act fanatic de rezistență

În 2019 visam zilnic tornade și luna căzând peste pământ, nucleul planetar crăpând, ciuperci nucleare și războaie. Mă trezeam în fiecare seară de liceu disperată, cu nasul lipit de geam, blestemând întrebările agasante ale bunicii cu un „taci puțin din gură” – fiecare mașină îmi dădea impresia unei bombe. Mă trezeam din pat și mă holbam la lună ca la o anomalie; uneori era gigantică, alteori prea roșie, uneori răsărea dintr-un punct cardinal neobișnuit. Investigam vârtejurile norilor în toiul acelor furtuni lipsite de sens, cu descărcări electrice care nu atingeau solul, rugându-mă ca pâlnia să nu sărute cumva asfaltul rece al străzii mele. 

Visam că mor și că mor de miliarde de ori, plângând. 

În toiul crizei am avut nenorocul de a-mi fi recomandat pe YouTube un videoclip despre cât de inevitabile sunt schimbările climatice. Cercetătorii care studiau încălzirea globală spuneau că este mult prea târziu să acționăm. Au estimat că ar fi necesară o „schimbare drastică” în comportamentul de consum global pentru a reuși o victorie cât de mică. Au estimat că cei mai săraci 10% din populația planetei vor muri de foame, în timp ce ei sunt responsabili pentru mai puțin de 1% din emisiile de carbon din atmosferă. Vor muri mulți copii de foame. Cel mai rău era că se știa de încălzirea globală; estimările de astăzi erau preconizate încă din anii ’70. 

Cu toate acestea, industriile poluante au plătit bani grei pentru a ascunde adevărul. În momentul acela am început să plâng incontrolabil și am simțit că înnebunesc. Nu mi-am putut opri furia când m-am gândit la copiii născuți astăzi, sau mâine. Nu vor apuca o iarnă cu zăpadă până la fund, lipindu-și picioarele degerate de caloriferul încins. Vor muri de foame și vor respira un aer otrăvit. De atunci i-am văzut pe cei din Big Oil ca pe niște criminali. Aveam fantezii în care îmi imaginam că sunt liderul unei mișcări de rezistență și îi asasinam. 

Și totuși știam încă de pe atunci – știam că acesta este doar calmul dinaintea furtunii. Asta am vociferat și în fața profesorului de filosofie din liceu, când i-am spus că începe declinul. Mi-a răspuns că: „dacă mă nășteam în comunism, lumea se termina pentru mine”. Colegul lui mi-a spus că ne-a împuiat capul Greta Thunberg, „o feministă și o analfabetă care are nevoie de hormoni”. Am plecat ușor indignată, dar nu turbând a furie, fiindcă știam – știam că mai devreme sau mai târziu vor ajunge la aceeași concluzie. 

O colegă de clasă, protestantă, m-a surprins cu un mesaj: „Ce înseamnă pentru tine speranța?”. Întrebarea picase la fix. Eram în clasa a XII-a, cu o rutină bolnavă de studiu în casă, care îmi tasase coloana. Când am primit mesajul eram în pat, neputând nici să respir pe deplin de la scolioză. Nu puteam să stau în nicio poziție pentru mai mult de 20 de minute și mă holbam la cerul gri. La televizor era un interviu cu o mamă ai cărei doi copii sufereau de autism. Era decimată, înfrântă și frustrată. Nu beneficia de bani și nici de înțelegerea celor din jur. Cel mai trist era că nu cred că își iubea copiii, iar ei nu puteau comunica cu ea. M-am gândit atunci că se poate trăi mult mai rău. 

Așa că i-am răspuns colegei: „speranța este satisfacția că mereu se poate și mai rău”. Ea mi-a răspuns că speranța este iubirea față de împărăția lui Dumnezeu. Am înțeles-o, deși nu îi puteam împărtăși sentimentul. 

Pe atunci trăiam doar în capul meu. Se apropia bacalaureatul și aveam un profund sentiment de vinovăție, gândindu-mă la rutine, modele de subiecte și finalmente (sau de fapt) la eșec. Dar am fugit până la mare și am simțit pentru prima oară în viața mea speranță admirând un răsărit de soare în Vama Veche. Razele soarelui păreau ca o promisiune că totul va fi OK, într-un final. Și chiar a fost. Fericirea mea a venit atunci din ceva extrem de mărunt, din câteva raze și un sol dur. Sau poate, mă gândesc, din ceva imens, enorm, din sufletul meu, în raport cu acest ceva mărunt. Am devenit conștientă atunci că suferința nu a fost niciodată a mea, ci a tuturor în mod egal și tot astfel este și iubirea. 

Am avut nevoie de multă educație de genul până să mă refac. Am avut noroc cu o colegă de cameră, o catolică cu inimă mare, care îmi gătea paste cu brânză și mă întreba dacă îmi luam pastilele la timp. Am fost cu ea la biserică, dar mi-am jurat că nu mai calc acolo vreodată după ce am plâns la slujbă. Ce m-a surprins de fapt a fost plăcerea ei pentru lucruri mărunte – o raită pe la Pepco sau Lidl, o cafea cu spumă, o săptămână ordonată. 

Eu nu puteam concepe astfel de fericiri din principiu – cu alte cuvinte, îmi plăcea să mă chinui degeaba. Am avut însă noroc cu familia mea și cu colegii. Am început prin a admira răsărituri de soare, cafele de dimineață, un zâmbet cald care te întâmpină în secunda când deschizi ochii, un „bună dimineața, scumpo” entuziast. Apoi mi-am făcut prieteni, enorm de mulți prieteni. Am început să vorbesc mai puțin și să ascult mai mult, iar toate plânsetele de disperare rezonau direct suferinței mele, căci erau identice. Fiecare persoană era fascinantă în modul ei unic. 

Dacă mă întrebi acum, speranța mea nu se află în viața de apoi și nici în planuri incredibile despre distrugerea capitalismului, justiție mondială și refacerea stratului de ozon – căci ele nu pot fi atinse. Speranța mea este o încredere naivă într-un bine modest. Speranța mea se află în oameni și în iubire, în gesturile lor nătângi și în felul în care mă pot impresiona. Speranța mea este că, odată, graiul meu va atinge sufletele unor oameni și vom începe a discuta sincer, în toiul declinului. 

Zilele de astăzi sunt un test dureros al acestei speranțe pe care am găsit-o. Servesc mii de bucureșteni cu fețe deprimate și iritate, abrutizați. Tatăl meu a suferit două operații serioase și trăiesc într-un viitor incert. Simt că am intrat într-un deces intelectual. Am ajuns să fur, să mint, să înșel, să înjur trecătorii, să mă uit cu dezgust la casiere și să îmi arunc gunoaiele pe stradă cu un zâmbet triumfător. M-am făcut cosmopolită. Bucureștiul îmi roade în suflet ca un șobolan. Nu mă face să vreau să fiu un om rău, cât îmi antrenează reflexul spre rău – prima reacție, turbarea de dinaintea raționamentului, ochii care privesc cu suspiciune, paranoia, șmecheria. 

Scriu aceste rânduri în primul rând ca un semnal de alarmă pentru mine însămi, că sistemul profită de resemnarea și de lipsa mea de elan, de confuzia mea și de nevoia mea de comfort – căci a avea speranță este un act fanatic de rezistență. Avem nevoie de speranță de mai bine pentru a trăi vieți demne și umane, căci altfel ne vom transforma în niște criminali pasivi. Eu am și un slogan pe care îl proclam repetat, aproape vulgar de repetat, repetat ca să nu-l uit nici eu: iubirea salvează.