Un Magor, două Magor

M-am născut pe 13 octombrie 1980 la Miercurea Ciuc, chiar în inima secuimii. Nu spun că a fost bine sau rău, așa s-a întâmplat. Am primit o identitate dublă – maghiar și secui –, o singură limbă, cea maghiară, și prea puține explicații despre ce sunt. Oricum, când ai o copilărie fericită nu prea contează ce ești.

Ştiam că vorbesc maghiară și nici nu puteam să-mi imaginez că există și alte limbi. Acasă, la biserică, la bunici, la verii mei de pe lângă Târgu Mureș, cam peste tot se vorbea în maghiară. Îmi aduc aminte că odată am auzit pe cineva vorbind într-o altă limbă la noi în oraș și l-am întrebat dacă dânsul e din străinătate. Aflasem recent că există alte locuri, cu alte limbi și eram curios dânsul de unde vine. Mama s-a rușinat pentru că știa că tovarășul e de la județ, iar limba pe care o vorbea era româna. Spre fericirea tuturor, nici el nu vorbea maghiară, așa că s-a creat o conversație paralelă.

La școală s-au complicat lucrurile. La început, toți colegii vorbeau în maghiară, profesoara era și ea din rândurile noastre. Nu prevestea nimic că viața noastră se va schimba. După ce am învățat să citesc, să scriu și să cânt câteva cântece, toate în maghiară, a venit și ziua să învăț într-o nouă limbă, despre care mi s-a zis că este cea română. Dar învățam într-un mod ciudat.

Ţin minte că stăteam acasă și mă luptam cu poezia „Mama lui Ştefan cel Mare”. Mama, care preda limba maghiară și era tutorele meu particular de română, nu ajunsese acasă încă, iar eu voiam să ies la joacă. Procedura noastră obișnuită era așa: ea venea acasă, învățam cuvintele, apoi poezia, apoi puteam să mă joc. Fiindcă mă grăbeam, m-am gândit să scurtez procedura. Când a ajuns acasă a constatat că știam deja poezia pe de rost, dar fără să înțeleg conținutul. Ştiam doar că Ştefan a fost încuiat afară din castel și că mama lui era tare supărată. Ştiam că parcă a pierdut și ceva bătălie, dar nu eram sigur că din cauza asta s-au certat. Dar să reproduc sau să înțeleg unde e în poezie supărarea și unde bate Ştefan la poartă n-aș fi reușit. (Așa mi s-a întâmplat și cu engleza, dar abia mai târziu, când au intrat casetele străine pe piață.)

În rest eram un copil tipic. Îmi plăcea să mă joc afară și îmi plăcea la nebunie să citesc, drept dovadă că am citit toate cărțile din Biblioteca Municipală. Aveam note bune, eram un mic cetățean model. Credeam tot ce mi se spunea la școală, credeam în partid, în tovarășul Ceaușescu, eram mândru șoim, iar mai apoi pionier. O duceam atât de bine, că m-au ales tovarășii să-l pup pe preamăritul conducător și să-i înmânez un buchet de flori la vizita lui în Miercurea Ciuc.

Mergeam zilnic la examenele medicale, nu cumva să transmit o boală din popor celui mai iubit om din țară. Tovarășii din Harghita mă plăceau, rezultatele testelor erau bune, așa că așteptam cu nerăbdare ziua cea mare. Însă lumea mea s-a dărâmat când a venit un tovarăș șef din București și a descoperit ceva ce pentru tovarășii din Harghita nu era deloc neobișnuit: că nu știu română. Riscul să spun vreo prostie era prea mare, așa că au adus un elev silitor de prin altă parte, iar mie mi-au răpit șansa unei zile luminate.

Îmi aduc aminte și Revoluția. La început nu puteam să înțeleg de ce ar vrea cineva să-l huiduie sau să-l înlocuiască pe Ceaușescu. Tocmai depusesem jurământul de pionier și primisem un șnur de conducere, așa că simțeam pericolul ca revoluția să-mi distrugă cariera de până atunci. Ai mei mi-au explicat că liderul maxim e de fapt un om rău, care a omorât oameni nevinovați, iar eu am rămas puțin confuz la gândul că toate regulile și învățăturile de până atunci fuseseră false.

Crăciunul din ’89 l-am făcut cu casa plină, pentru că multe cunoștințe s-au refugiat la noi. Eram o grămadă de copii care alergam de sus în jos și urlam „ole, ole Ceaușescu nu mai e”, deși nu prea știam ce înseamnă. În noaptea de Crăciun îmi aduc aminte că s-au afișat urările de bine în trei limbi, un moment de euforie pentru noi. Chiar și eu, mic copil, am priceput importanța acelui moment. Era momentul din istoria României în care am renăscut ca popor. Nu că nu am fi existat până atunci. Nu că n-am fi știut că suntem maghiari. Dar după zeci de ani de negare din partea sistemului, am fost în sfârșit recunoscuți, respectați chiar. Acel Crăciun a avut un mesaj simplu: trăim într-o Românie a cetățenilor, unde nu contează cine ești.

Puteam să avem o țară în care oamenii se respectă, dar am ratat momentul la scurt timp după. Atunci n-am priceput ce porcărie au reprezentat evenimentele de la Târgu Mureș din martie 1990. Pentru mine era mai degrabă un film de aventură. Am văzut la televizor ce se întâmplă, cum intră unii cu camionul în mulțime, cum se bat și se omoară oamenii între ei, și nu înțelegeam șocul, tristețea și câteodată mânia celor din casă. Stăteam la verii mei de la Sângeorgiu de Pădure, la 36 de kilometri de Târgu Mureș. Vărul meu, care pe atunci avea 11 ani, îmi povestea cu tot avântul tinereții cum s-au adunat toți din sat la gară, înarmați cu ce aveau, așteptând trenul de la Târgu Mureș. Nimeni nu știa exact ce se întâmplă, dar existau zvonuri că bătăușii se îndreaptă și spre alte sate locuite de maghiari. Ori n-a venit nimeni, ori nu a coborât nimeni – cert e că așteptarea în gară a fost degeaba.

Copii fiind, am înțeles abia o parte din această poveste. Că au fost confruntări etnice și că în orice moment pot să vină românii să ne bată și pe noi. Ştiam doar o față a monedei, dar o știam bine. Şi azi, când mă gândesc la acel eveniment, simt o furie neputincioasă. Nu îi detest pe cei care au atacat, nici pe cei care s-au apărat. Doar pe cei care au orchestrat evenimentul.

Cam tot pe atunci s-a făcut o fuziune între noi, cei de la Şcoala Generală Petőfi Sándor și Şcoala nr. 9, cu ideea să nu se mai încurajeze segregarea. Cred că am primit inclusiv profesori români care nu vorbeau limba maghiară. Şi nu aș fi avut nimic împotriva acestei decizii dacă aș fi știut mai mult în română decât „Ana are mere” și „Cosmin se joacă cu mingea”. Deși n-aveam probleme de descifrare a abecedarului, în viu grai aveam dificultăți serioase de a înțelege și cele mai de bază expresii. Nu din răutate, sau pentru că nu voiam, dar dacă părinții, rudele, prietenii și cunoscuții vorbeau numai în maghiară, de unde era să învăț eu româna? Sigur că imposibilitatea de a comunica a creat segregare în școală. Ne-am organizat în grupulețe și mai mult ne băteam. Probabil fără motiv, având în vedere că dacă vedeam un „inamic” pe stradă cu părinții, ne salutam amabil.

Când a venit vremea liceului, m-am dus la unul în limba maghiară. Probabil m-aș fi descurcat și la unul românesc, dacă aș fi muncit câteva ore în plus. Dar niciun copil nu vrea asta. Voiam să mă joc, să fac sport, să mă uit la TV. Așa că nu mi-am schimbat școala.

---

Odată cu pubertatea lucrurile au devenit mai complicate, iar eu mai confuz ca niciodată. Nu era de ajuns că am aflat că există diferențe fundamentale între femei și bărbați, dar a trebuit să mă confrunt și cu o definiție de identitate. Nu este ușor să te definești ca minoritar. Mai ales dacă ești obișnuit să fii majoritar. Pe măsură ce crești începi să-ți dai seama că există viață și dincolo de granițele orașului, există alte culturi, alte limbi. Există tabere, iar tu trebuie să te poziționezi într-una dintre ele. Asta nu mi-a plăcut niciodată.

Eram gamer și mereu când mă jucam îmi era greu să aleg o tabără. Nu eram fascinat de tabăra răilor așa că alegeam de obicei „băieții buni”, dar când aveam mai multe opțiuni și mai multe adevăruri, era dificil. Însă când vine vorba de identitate, este imposibil să identifici băieții buni și băieții răi. Iar comunitatea în care trăiești nu-ți face decizia mai ușoară. Îmi aduc aminte de un bărbat din comuna vărului meu, fruntaș la Vatra Românească, care apărea peste tot spunând că este persecutat. Trăia acolo de ani buni și nu cred să i se fi întâmplat ceva vreodată. Cred că asta urmărea de fapt, ceva care să-i valideze plângerile. Dar omul n-a pățit nimic, iar mișcarea lor s-a fâsăit. De foarte multe ori mă gândeam să mă comport ostil față de acești oameni. Însă din fericire am fost învățat altfel; m-am identificat întotdeauna după ce sunt, nu după ce nu sunt alții.

Am înțeles între timp că dacă nu pricepi nicio vorbă într-o comunitate, devii stresat. În Republica Moldova și eu mă enervam când cineva nu voia să vorbească cu mine în română. Şi nu sentimentul național mi-a fost rănit, ci mă enerva pur și simplu stupiditatea situației. Eu, minoritar în România, eram brusc un român din România căruia i se aplica același tratament ca tuturor celorlalți: limba rusă. Când treci prin așa ceva, devine limpede cât de puerile pot fi aceste diviziuni.

În liceu, deși atunci au apărut primele întrebări, n-am conștientizat toate aceste lucruri. Jucam în echipa de baschet, iar marii rivali erau cei de la Goga, liceu cu predare în limba română. Eu aveam numai prieteni maghiari și chiar dacă nu aveam nimic cu ceilalți colegi, nu mă prea amestecam cu ei. Apoi ne-am împrietenit. Jucând în liceul lor în fiecare weekend, ieșind la bere, mi s-a schimbat oarecum perspectiva. Am descoperit că nu sunt diferențe fundamentale între noi. Așa cum pe mine mă atrăgeau româncele, lor le plăceau unguroaicele. Ne jucam aceleași jocuri pe calculator. Ne îmbătam la fel. Ne plăcea baschetul la fel de mult. Ştiam că au și ei naționaliștii lor, așa cum îi aveam și noi pe ai noștri.

De atunci urăsc generalizările idioate de genul: „Cu tine n-am probleme, tu ești ok. Dar pe restul ungurilor nu îi sufăr”. Nu există așa ceva. Există doar oameni care reușesc să-i respecte pe cei din jurul lor și oameni care nu. În liceu am învățat că un minim de bun simț face diferența.

Din fericire, noii mei prieteni aveau un minim de bun simț. Dacă băieții nu râdeau de câte ori îmi deschideam gura să vorbesc românește, fetele nu erau la fel de amabile. Mă tachinau constant și făceau glume pe seama mea. Atunci am învățat că rivalitățile ne conturează viața. Iar în acest caz, rivalitatea femeie-bărbat era mai presus de cea dintre român și maghiar.

---

Realitatea m-a lovit în față când am ajuns la facultate în Cluj. Într-un oraș unde Funar a putut să aibă trei mandate la rând, atmosfera nu era peste tot prietenoasă. Deși între studenți și în majoritatea unităților academice nu întâmpinam deloc probleme, prin oraș m-am confruntat cu tot soiul de oameni, unii mai bădărani, alții mai finuți. În prima săptămână acolo, un taximetrist ne-a zis că dacă vorbim maghiară în mașina lui, să coborâm, că nu ne duce nicăieri. De câteva ori am fost apostrofați pe stradă. Nu mai vorbim de panourile lui Funar, pe care era afișat citatul cu limba oficială din Constituție.

În fiecare zi simțeam că sunt un outsider. Mai ales dacă mi se întâmpla să ies la terasă și să cer „două coli” în loc de „două cola”. Cu cât încercam să fiu mai atent să nu greșesc, cu atât greșeam mai mult. Așa că am ales din nou o oarecare izolare, alături de prietenii maghiari. Am cunoscut noi prieteni, tot maghiari, mergeam la facultate în limba maghiară și la petreceri de-ale noastre. Am încercat să-mi creez microuniversul propriu, după exemplul de acasă.

În anul trei, din cauză că le era greu părinților să mă întrețină în chirie, m-am mutat în cămin. Acolo am cunoscut niște buzoieni – naționaliști la vremea aia – și am început să ies din izolarea mea autoimpusă (am rămas buni prieteni și azi). Eram deja implicat în Organizația Studenților Maghiari – unde intrasem după ce mi-am dat seama că după un an de petreceri fără oprire, ar fi cazul să fac ceva util în viață –, dar am decis să trec la pasul următor, OSUBB (Organizația Studenților din Universitatea Babeș-Bolyai), unde mai toți erau români. În câteva luni am ajuns director executiv și am reușit să conturăm o mișcare puternică, implicată în toate deciziile care aveau legătură cu studenții. Până la urmă am ajuns să fiu primul – și până acum singurul – membru de onoare maghiar al organizației.

Cam pe atunci au început și romanțele. Am descoperit o lume nouă în cămin, exotică chiar, și mi-a plăcut. Am avut primele mele relații cu românce și ce e curios e că o mare parte dintre fostele mele prietene au fost la început destul de naționaliste. Nu știu dacă o făceau doar ca să mă sfideze sau dacă au și crezut în aceste teorii; cert este că majoritatea au devenit mult mai „user friendly” până la urmă. Unele au fost surprinse să afle că nu am cal, nu fac ritualuri păgâne și nu țin carnea sub șa.

Nu încăpea însă niciun dubiu că prima mea limbă era maghiara.

Cea mai bună metodă de a testa care e prima ta limbă e în pat lângă o fată, aproape adormit. Şi azi, de câte ori îmi vine să spun ceva drăguț, întotdeauna o spun în maghiară. E un gest inconștient, sincer și profund. Unii spun că mai degrabă contează în ce limbă gândești sau în ce limbă numeri. Pentru mine reperul e limba în care îți vine să-i vorbești iubitei.

După patru ani de facultate am decis că e vremea să fac școală și într-o altă limbă, așa că am ales un masterat în engleză și în română, iar apoi școala doctorală în română. Decizia a fost influențată de mentorul și coordonatorul meu de licență, profesorul Andrei Marga, un om extrem de deschis, care m-a lăsat să-mi scriu teza în maghiară și m-a încurajat să descopăr studiile și în alte limbi. Tot el m-a influențat să fac primul pas spre politică. Ştiam că are simpatii liberale (ideologice și nu politice) și că încurajează o implicare a lumii academice în formarea societății, așa că m-am hotărât să încerc și eu.

În familie n-am cauzat nicio surpriză cu anunțul că intru în PNL, tatăl meu fiind membru din 1993, dar restul oamenilor nu m-au prea înțeles. Mulți maghiari îmi reproșau că sunt doar un carierist și vreau să-mi vând identitatea pentru capital politic, iar colegii din PNL erau surprinși că am ales să mă implic. Din partea mea era și un gest de a merge împotriva curentului, dar și o decizie conștientă, determinată de oamenii care mă învățaseră că nu naționalitatea trebuie să primeze, ci competența.

Cariera mea a evoluat extrem de rapid. În 2004 am candidat prima dată la o funcție internă și am ajuns președinte de tineret în județul meu. În 2005 eram deja vicepreședinte al tineretului liberal la nivel național, în 2006 președinte al Liberalilor din Sud-Estul Europei, iar în 2007 europarlamentar.

Când ajungi în față, lucrurile se complică. La început toți colegii mă corectau, unii chiar îmi recomandau insistent să mă duc la meditații. De ziua mea, mi-au făcut cadou un abecedar. Dar deja nu mă mai speriau și frustrau aceste gesturi cum se întâmpla în adolescență. Ştiam că sunt prietenoase. Erau un semn că ai mei colegi credeau în potențialul meu.

M-am chinuit să nu-i dezamăgesc. Am încercat chiar să reiau vechile cărți de gramatică și să devin din ce în ce mai bun la vorbit. Am încercat să vin cu discursurile scrise, ca să nu se mai amuze publicul, dar hârtia mă crispa și greșeam și mai mult. Sunt lucruri de care m-am lovit și de care mă lovesc și azi. În limba maghiară nu avem genuri, iar această barieră s-a dovedit a fi prea dificilă. După atâtea emisiuni, apariții, discursuri și pagini scrise, încă n-am reușit să înțeleg cum poate să aibă organul meu gen feminin sau de ce obiectele trebuie să fie băiat, fată sau neutre. Ce este neutru?

Am decis că nu trebuie să fiu perfect, ci sincer. Să vorbesc câteodată cu greșeli, dar întodeauna din inimă. După o vreme, un coleg din Olt mi-a zis că erorile și accentul fac parte din farmecul meu. Că mă fac mai european. Şi am reușit să fiu acceptat ca politician în ciuda faptului că uneori mâncam „un măr”, alteori „o mere”. Sau dracu’ mai știe ce.

Dar și așa, erau puțini oameni care credeau că pot să ajung în Parlamentul European. Chiar și cel mai mare susținător al meu, Bogdan Olteanu, mi-a spus că avea dubii mari că proiectul meu poate să fie unul de succes. Într-un discurs public mi-a amintit că sunt tânăr, sunt maghiar și că mi-ar mai trebui doar să fiu femeie ca să am toate „atuurile” de a nu fi ales.

Politica a fost totuși cea care mi-a distrus definitiv prejudecățile. Deși au fost câțiva lideri care m-au refuzat sistematic din cauza naționalității, majoritatea m-au susținut. M-am dus pentru prima dată în precampanie în Oltenia cu o teamă mare, știind legendele și prejudecățile existente. Dar politicienii și presa m-au primit atât de cald, încât am decis să rămân acolo câțiva ani. Mi-am deschis un birou parlamentar în Slatina și acesta a devenit cel mai vizitat dintre birourile mele. Dacă în Harghita am fost de maxim 15 ori în timpul mandatului, în Olt mergeam la fiecare două-trei săptămâni.

În Harghita am fost primit cu simpatie de mulți, dar sunt ferm convins că n-am adunat voturi. Gestul meu este, și în secolul 21, unul mult prea avangardist. Deși n-am stat prost cu notorietatea în zonele maghiare, am evitat să mă afișez acolo ca maghiar. Nu îmi doream voturi etnice și probabil nici nu le-aș fi putut obține. Nici măcar de la unele dintre rudele mele. Era culmea că partidul mă accepta mai mult decât unii dintre oamenii cu care am crescut. În Olt puteam să fiu mândru că sunt maghiar, pe când în Harghita mă simțeam uneori stânjenit.

Astăzi am ieșit din politică și m-am apucat de jurnalism.

Şi culmea, după trei ani de stat în București, abia acum îmi dau seama că stau într-un oraș care, în ciuda tuturor neajunsurilor, este unul cosmopolit. Am fost înjurat pentru multe lucruri aici, dar nu pentru că sunt maghiar. Am fost făcut țăran, provincial, ardelean, transilvănean, dar în afară de meciurile de hochei unde vin huliganii steliști de la fotbal, nu m-am simțit niciodată amenințat.

Nu mă mai străduiesc să-mi găsesc identitatea. Nu vreau neapărat o cutie. Ştiu cine sunt și știu ce vreau să fac în această viață. Mi-am dat seama că anumite lucruri se pot schimba, altele nu. Reperele mele se leagă de familie, de oameni apropiați și nu de concepte. Deși tehnic am fost întotdeauna „minoritar”, m-am simțit tot timpul „majoritar”, fără să ascund că sunt diferit.

Indiferent de cine ești și de unde vii, oamenii vor căuta tot timpul să definească „inamicul”. Pentru unii am fost „inamicul” probabil pentru că eram maghiar. Dacă nu eram, probabil aș fi fost „inamicul” pentru că sunt prea tânăr. Sau prea cu cioc. Sau cu șapcă. Sau fără.

Așa că o să continui să rămân ce am fost. Un individ din Miercurea Ciuc, cu o limbă maternă dificil de învățat, cu accent și greșeli haioase în limba română. Un om care iubește comunitatea din care provine, dar care se simte bine și în lumea largă. Un om care nu-i suferă pe cei care încearcă să impună limite în societate. Un om cu un nume imposibil de pronunțat.

Sunt Magor. Şi îmi pare bine.