Mai avem nevoie de Raed Arafat?

Ascultă varianta audio:

Scriu din 2010 despre sistemul de urgență din România, despre pompieri și despre răspunsul la cutremur, și în toată perioada asta am urmărit îndeaproape cum a fost schimbat de Raed Arafat. L-am văzut forțându-l să se eficientizeze și ascunzându-i greșelile; dotându-l ca niciodată înainte și ținându-l blocat în prejudecăți personale; creându-i o reputație internațională exemplară și sabotându-i-o uneori pe cea internă. 

Iar pe el l-am văzut fie criticat fără drept de apel, fie ridicat în slăvi fără pic de nuanță. Cred însă că Raed Arafat e altceva decât statuia ridicată de unii și avatarul nociv reflectat de alții. E chiar și altceva decât sistemul pe care l-a creat și greșelile pe care le-a făcut. 

Este omul de care am avut nevoie ca să evoluăm și pe care acum vrem să-l vedem evoluând. De aceea am scris acest text: ca să explorez ce fel de lideri sunt necesari azi și ce trebuie să facă Raed Arafat ca să rămână unul dintre ei.

Nu-mi amintesc când am auzit prima oară de el. Pare să existe în memoria mea – și a țării – amestecat cu tranziția din anii ’90, televiziunile care transmiteau în culori suprasaturate știri despre accidente rutiere macabre și fărâma de speranță reprezentată de ambulanțele roșii care arătau ca în filmele americane. 

Când l-am întâlnit prima dată, în 2006, „doctorul Arafat” era deja o instituție: omul care a creat SMURD. Apărea în reportaje la TV, era intervievat în reviste și eram toți cuceriți de româna lui cu accent clujano-arab (spunea „g” arăbesc în loc de „c” și „avea” devenea „aviea”). Plus că nu era român (era cetățean din 1998, dar nu conta) și tot timpul aveam o emoție când îl vedeam, că era un om care a ales țara asta când locuitorii ei fugeau care-ncotro.

Lucram la o agenție a ONU care sprijinea statul român în lupta împotriva violenței în familie și eram la Târgu Mureș ca să monitorizăm un proiect local pe care îl finanțam. L-am găsit pe Arafat în unitatea de primiri urgențe (UPU) pe care o construise în afara spitalului, pentru că Spitalul Județean nu a vrut să-l lase să o facă la parterul clădirii. Era îmbrăcat într-un pulover bleumarin cu epoleți și pantaloni kaki și ne-a povestit cum UPU se implicase în rețeaua locală de combatere a violenței în familie angajând asistenți sociali ca să poată identifica și interveni rapid în cazurile de violență care ajungeau la urgență. 

Colaborau cu un ONG care avea un adăpost, cu Medicina Legală și cu Poliția și țineau o bază de date comună, ca să știe unii de alții și toți de fiecare caz în parte. Odată intrată în sistem, victima primea sprijin de la toate instituțiile partenere: certificat medico-legal, asistență juridică, adăpost. Rețeaua aceasta locală, care devenise deja studiu de caz și exemplu pentru alte județe și chiar și alte țări, se născuse exact ca SMURD, prin lupta unor activiști locali care au convins oameni din instituții-cheie să lucreze împreună pentru binele comunității. Azi, asistenții sociali lucrează în peste jumătate din UPU-rile din țară. 

Primii au fost însă la Târgu Mureș, angajați de Raed Arafat ca să ajute femeile maltratate. Numele lui este legat de multe alte prime dăți în medicina de urgență din România. De fapt, el le-a și cauzat: 

• prima mașină de medicină de urgență prespitalicească, Târgu Mureș, 1990; 
• primii pompieri pregătiți ca paramedici, Târgu Mureș, 1991;
• prima sală de resuscitare în camera de gardă, Târgu Mureș, 1993;
• prima unitate de primiri urgențe din România, Târgu Mureș, 1994; 
• primul dispecerat comun 112, Târgu Mureș, 2001;
• primul elicopter SMURD, Târgu Mureș, 2004;
• primul avion pentru medicina de urgență cumpărat din donații, București, 2013;
• prima structură de coordonare națională a serviciilor de urgență, adică Departamentul pentru Situații de Urgență, 2014;

Și altele, aproape invizibile între aceste borne mari, precum aducerea asistenților sociali într-o zonă de traumă sau aducerea pentru prima dată a unui interpret mimico-gestual în comunicările oficiale ale Guvernului României – acum, în pandemia de COVID-19. („România, de la o țară care era potențial primitor de sprijin e acum o țară care exportă sprijin” în situații de urgență, spune azi Arafat, în cel mai concis arc narativ al schimbărilor pe care le-a determinat în ultimii 30 de ani.)

A fost și singurul înalt funcționar public pentru care românii au ieșit în stradă. 

În ianuarie 2012, în urma unei dispute publice cu președintele Traian Băsescu despre intenția guvernului de a liberaliza sistemul de urgență, despre care Arafat consideră că nu poate fi decât un serviciu public, și-a dat demisia. A doua zi, oamenii au ieșit în stradă și i-au cerut să revină. S-a întors după câteva zile, dar protestele au continuat aproape o lună și s-au încheiat cu demisia guvernului Boc. 

Acele șapte zile din ianuarie 2012 au fost singurele în care Arafat nu a făcut parte din guvern în ultimii 13 ani, indiferent de coaliția sau partidul politic aflate la putere: mai întâi subsecretar de stat, ministru, secretar de stat la Sănătate, apoi secretar de stat la Interne și șeful DSU.

În aprilie, la o lună după declararea stării de urgență care l-a adus pe micile ecrane mai des decât pe prezentatorii meteo, un studiu IRES îl dădea drept cel mai popular român, cu o rată de apreciere de 78%, ceva nemaiîntâlnit. Președintele Iohannis făcea cu mâna de la mare depărtare, de pe locul doi, cu 39%.

Dar dacă îl asculți pe Arafat, auzi mai degrabă cuvinte precum „atacat”, „campanie foarte bine gândită”, „manipulare”. 

E un discurs pe care îl are de vreo cinci ani – de când a început să fie criticat mai mult în spațiul public –, dar care s-a acutizat în pandemia din 2020. Pentru el, negaționiștii COVID-19 sau cei care nu cred cifrele infectării sunt „victimele dezinformării”, care încearcă să mențină un curent de opinie negativ față de autorități, nu un efect al comunicării deficitare. Jurnaliștii care scriu despre lipsa achizițiilor necesare serviciilor de urgență și spitalelor sunt contracarați cu permanenta întrebare „De ce [scriu despre asta] acum?”. Răspunde pe pagina lui de Facebook la acuzații întâmplătoare de pe net, cum ar fi o postare de pe grupul Timișoara, care spunea că va pune armata să conducă DSP-urile. Știrile false despre el există, așa cum există campanii TV prin care este denigrat cu intenție, dar el nu are un discurs diferit, indiferent care e substanța sau valoarea de adevăr a criticii.

Cum a ajuns cel mai apreciat om din România să se simtă și cel mai atacat?

Raed Arafat s-a născut în 1964, la Damasc, pentru că mama sa, siriană, a vrut să nască în spitalul fratelui ei din capitala Siriei. Împreună cu tatăl său, palestinian, locuiau de fapt în Nablus, în Cisiordania, un teritoriu disputat, afectat de războaie: când s-a născut, orașul era în Iordania – de aceea Arafat a crescut cu cetățenia acestei țări – iar câțiva ani mai târziu a intrat sub ocupație israeliană și a rămas așa până în 1995. Arafat a povestit în multe interviuri că a fost fascinat de medicina de urgență încă din copilărie, diseca broaște, se uita la seriale medicale americane cu pompieri paramedici, împrumuta la nesfârșit un compendiu medical de la biblioteca orașului și a ajuns, pe la 14-15 ani, să intre în sala de operație a unui chirurg ca să-i observe munca. 

A povestit și despre dezaprobarea tatălui că a ales medicina în loc să preia afacerea familiei – comerț cu electronice – dar cert e că, în ciuda acesteia, familia l-a susținut să vină în România în 1981 să studieze medicina la Cluj, după un an în care o studiase la Damasc și își dăduse seama că vrea să facă o facultate europeană. Cu tot cu anul pregătitor (ca să învețe limba română) și cu un an repetat pentru că a ratat un examen când a murit tatăl lui, a terminat facultatea în 1989. Aștepta să-i vină actele pentru a-și începe rezidențiatul în anestezie-terapie intensivă în Franța, când a început Revoluția. În haosul schimbării de regim, actele au ajuns la el la multă vreme după ce ar fi trebuit să înceapă rezidențiatul.

Și-a dat atunci seama că și în România era loc de făcut ceva ce nu exista încă. A rămas medic aici, a creat un nou sistem de medicină de urgență în Târgu Mureș inspirat de ce văzuse în spitalele din Marea Britanie într-un schimb universitar din 1989 și a intrat în Guvern în 2007, de unde a răspândit modelul de la Mureș, apoi l-a integrat în sistemul național de medicină de urgență. Nu și-a dorit niciodată o funcție politică și a rezistat ideii de a fi ministru al Sănătății, cum i-a propus Victor Ponta în octombrie 2012, dar a acceptat un mandat scurt , „pentru a asigura continuitatea conducerii” până la alegerile parlamentare din decembrie. 

Nu s-a căsătorit și nu are copii – a spus recent într-un interviu la Digi24 că nu a vrut să lase oameni și animale să-l aștepte acasă. Nu mănâncă niciun fel de carne în afară de pește. Nu fumează, nu bea cafea și alcool. Nu și-a luat concediu din 2004, când a fost la Petra, în Iordania, cu câțiva prieteni francezi. Nu e matinal și îi place să se uite seara la filme documentare sau seriale SF – Star Trek e serialul lui preferat, mai ales noua serie Picard. Are reputația că răspunde oricui la telefon. Îi place să spună uneori expresia „la noi, la arabi, e o vorbă”, urmată de o zicală, și așa îți amintești că deși acest om e sinonim cu ultimii 30 de ani de medicină românească, este venit aici din altă parte. G-ul arăbesc l-a pierdut demult. I-au rămas doar vocalele ușor cântate ca-n Ardeal. 

Medicina de urgență românească de azi există datorită lui Arafat

Pentru cei născuți după 1990, e greu de înțeles ce anume a făcut special Arafat pentru medicina din România. Sigur, multe spitale sunt un dezastru și azi, subfinanțate, furate la bucată, fără personal suficient, pline de bacterii multi-rezistente. Dar el nu s-a ocupat aproape niciodată de spitale, ci de intervenția prespitalicească. Până ajungi la spital, în cazul unei traume fizice, tot ce există și îți salvează viața – dispeceratul unic 112, acordarea primului ajutor medical la fața locului în medie națională de șapte minute de la apel, unitățile de primiri urgențe – funcționează azi datorită eforturilor lui. 

Înainte de dispeceratul unic 112, fiecare serviciu de urgență – Poliție, Pompieri, Ambulanță – avea un număr: 955, 981, 961. Dacă erai într-un accident sau cineva era în pericol, trebuia să suni la toate. Din 2005, după patru ani de pilotare la Târgu Mureș, 112 a devenit număr unic național de urgență, în conformitate cu reglementările europene. Implementarea dispeceratelor unice 112 în întreaga țară a durat până în 2018 – ultimul a fost cel din București.

Înainte de SMURD, ambulanțele erau de cele mai multe ori taxiuri care te duceau la spital. Nu îți puteau oferi prim-ajutor sau resuscitare la fața locului decât dacă veneau cu medic. Noțiunea de paramedic, adică un specialist în prim-ajutor calificat să folosească un defibrilator, nu exista. Dacă la un accident venea o ambulanță fără medic, tot ce făcea era să urce răniții în mașină și să-i aducă la camera de gardă. Asta întârzia intervenția medicală cu 20-30 de minute. Adică diferența între viață și moarte. 

Înainte să înființeze UPU Mureș, spitalele din România, chiar și cele de urgență, aveau o cameră de gardă cu mai multe specializări, și atât. Ajungeai la spital cu, să zicem, dureri de stomac, și începeai să bați la diferitele uși de la gardă să vezi cine te poate consulta. Nu exista triaj, adică cineva care să te evalueze și să-și dea seama ce specialist trebuie să te vadă. Nu existau săli de resuscitare la gardă, resuscitarea se făcea doar în sala de operație. 

Probabil că lucrurile acestea s-ar fi schimbat într-un final, mai ales datorită aderării la UE, dar Arafat le-a creat cu mult înainte ca preaderarea să ceară schimbare și a făcut-o de jos în sus, luptându-se cu vid legislativ, orgolii de breaslă, cu propria imagine de străin care vine să colonizeze un sistem care se considera performant, cu sabotaje, cu calomnii. 

Și, mai ales, strângând în jurul lui o mulțime de oameni care au crezut în viziunea lui nebunească. Medici și asistenți medicali care s-au alăturat SMURD la începutul anilor ’90 spun că au intrat în echipă voluntari pentru că l-au văzut pe el făcând resuscitare pe stradă sau conducând singur mașina de intervenție (care inițial era mașina lui personală, un Opel Kadett pe care pusese girofaruri), coborând, dând primul ajutor și apoi urcându-se iar la volan. Nu mai văzuseră așa ceva.

Arafat a vorbit la mai multe TEDx-uri despre cum a creat sistemul de urgență. De la cel mai vechi care e online, din 2009, povestea nu s-a schimbat deloc. Pe-atunci era subsecretar de stat în Ministerul Sănătății de vreun an și jumătate și se ocupa de implementarea SMURD și de crearea rețelei 112-SMURD-UPU în toată țara. E puțin intimidat pe scenă și își cere scuze că a venit în costum cu cravată, „ca un marțian”, pentru că „într-o activitate în care de multe ori vorbești cu extratereștri care habar n-au ce este pe Pământ, trebuie să te îmbraci ca un marțian ca să te creadă măcar când vorbești cu ei”. 

Sunt multe obstacole în povestea pe care o spune: refuzul medicilor de la Cluj de a-i permite să facă medicină de urgență prespitalicească, refuzul spitalului de la Mureș de a-i permite să creeze UPU la parterul clădirii, refuzul Ambulanței de a coopera, refuzul spitalului județean de a cere autorizație pentru construirea unei clădiri modulare pentru acel UPU experimental, neînțelegerea cu Crucea Roșie Română, cu care a vrut să extindă SMURD și care nu-l lăsa să vorbească la TV fără acordul președintelui, lipsa oricărui fond pentru îmbunătățiri, blocarea achiziției unei ambulanțe cumpărate din donații de la târgumureșeni pentru că nu mai aveau bani și pentru TVA-ul aferent. Și astea doar în primii ani de existență. 

Sunt și soluțiile pe care le-a găsit de fiecare dată: un partener la Târgu Mureș, pe medicul Mircea Chiorean, care crease la intrarea în spital un punct de triaj, primul din țară, așa că s-a mutat acolo. A convins niște medici scoțieni să-l ajute să facă o cameră de resuscitare în zona de gardă. Tot ei i-au făcut rost de clădirea modulară pentru UPU, adusă cu 18 tiruri din Scoția până în curtea spitalului. A trecut peste conducerea spitalului și a cerut unui cunoscut din Ministerul Sănătății să facă solicitarea de autorizație de construcție pentru UPU, pentru că ministerul, fiind proprietarul Spitalului Județean, avea dreptul legal să facă asta – și apoi a convins autoritățile locale să o accepte. 

Când nu s-a mai înțeles cu Crucea Roșie, a bătut la ușa Inspectoratului pentru Situații de Urgență (pe atunci Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari) și l-a convins pe generalul Ionel Crăciun, care îl conducea, să îl lase să pregătească pompieri din Târgu Mureș ca paramedici. Când n-a avut bani pentru încă o mașină, a făcut strângere de fonduri din ușă în ușă. 

Când Fiscul i-a cerut TVA-ul pentru mașina cumpărată din donații, l-a sunat pe prefectul de atunci, care i-a alocat-o pe jurista Prefecturii pentru a da în judecată ANAF. Până la urmă n-a mai fost nevoie, că a aflat președintele Emil Constantinescu și i-a scutit printr-o ordonanță specială.

Când te uiți acum la toate aceste soluții, le vezi pe un spectru larg între curaj, noroc, învârteală și trafic de influență. În Estul Sălbatic din anii tranziției, însă, pare că era singurul mod de a face să se miște ceva.

Cu Ambulanța nu se înțelege nici azi, deși este în subordinea lui. Ei îl acuză că obține mai multe fonduri pentru SMURD. El zice că i-a „ridicat” și le-a crescut standardele și nivelul echipamentelor. 

Într-un TEDx mai recent, din 2019, observațiile și concluziile poveștii sunt puțin mai ascuțite. Vorbitorul și-a pierdut din timiditate, nici n-a mai venit în costum, ci într-una dintre cămășile lui cadrilate, peste care a pus un pulover bleumarin. Zece ani mai târziu e într-un loc în care se poate îmbrăca fix cum vrea, pentru că nu mai depinde de bunăvoința unor oameni în costum – acum e el unul dintre cei de care depind alții. 

La finalul prezentării, care e în engleză, vorbește despre comentariile primite pe Facebook, unele foarte urâte, dar cele mai multe pozitive: „Așa e lumea. Nu trebuie să aștepți recunoaștere. Trebuie doar să fim mulțumiți că facem ce trebuie. Apoi, dacă oamenii apreciază, foarte bine; dacă nu, important e să fim noi convinși că am făcut bine”. 

În mai toate discursurile lui povestește la un moment dat că au ridicat și dat în folosință UPU modular într-o singură lună, în 1994, convinși că vor sta în ea cinci ani și apoi spitalul va vedea cât de valoroasă e ideea și îi va primi la parterul clădirii principale. Deci în 1999. Au mutat UPU în clădirea spitalului abia în 2012. 

Adică a așteptat 18 ani până a câștigat lupta asta. 

Trebuie să fii de o încăpățânare ieșită din comun să ai răbdare 18 ani să duci la capăt un plan. Trebuie să trăiești într-o societate tare strâmbă dacă un spital județean nu înțelege de ce e important să ai UPU în clădirea principală a instituției. Trebuie să lupți cu mult mai mult decât lipsa fondurilor, a personalului sau a legislației ca să faci să se întâmple ceva în sistemul public de sănătate: cu mentalitatea oamenilor și orgoliile lor, pentru care nu există nicio rețetă în afară de răbdare și încercare continuă.

Trebuie să fii mereu în gardă, în fight mode, pentru fiecare mică victorie. Trebuie să duci cu tine o tensiune care îți schimbă modul în care privești lumea.

Apuseni și Siutghiol, două accidente aviatice legate diferit de Arafat

La începutul lui august, rememorând accidentul de la Mihăilești din 2004, în care 18 pompieri, jurnaliști și localnici au murit în urma exploziei unui camion încărcat cu azotat de amoniu (aceeași substanță care în 4 august 2020 a provocat la Beirut o explozie cu peste 200 de morți), o activistă dintr-un ONG civic bucureștean scria pe Facebook că mulți dintre cei responsabili de accident sunt în continuare în funcții publice și că n-au plătit. Inclusiv Raed Arafat, care era șef la SMURD, și uite că a fost și avansat în funcție de atunci. 

În 2004 Arafat era șef la SMURD Mureș și coordona activitatea serviciului în cele câteva județe în care reușise să-l înființeze: Bihor, Sibiu, Neamț, Cluj și Timiș. Mihăilești e în Buzău.

Dar nu e de mirare că instituția Raed Arafat e așa de împământenită în tot ce înseamnă urgență, încât cronologia se mai amestecă, fără rea-intenție, în mintea oamenilor.

Cel mai frecvent se întâmplă în cazul accidentului de avion din Apuseni, pentru care DSU e în continuare criticat că nu a găsit la timp victimele. Doar că DSU a fost înființat printr-o Hotărâre de Guvern din 29 ianuarie 2014 – și i-a luat câteva luni să devină operațional –, iar accidentul a avut loc pe 20 ianuarie 2014. 

Pe-atunci, Arafat era secretar de stat în Ministerul Sănătății și nu avea nicio atribuție de căutare-salvare. Avusese un mandat scurt de ministru al Sănătății – două luni și jumătate în total – în care cumpărase vaccinuri, deschisese un aerodrom SMURD la Craiova și simplificase procedura de echivalare a experienței pentru medicii care veneau să lucreze în România din alte țări, dar și vorbise public despre birocrația din minister care respingea schimbarea. 

În 2014, treaba lui era să coordoneze asistența medicală de urgență și dezastre. Și, deși sună vag similar, găsirea locului unui accident de avion era responsabilitatea Serviciului de Telecomunicații Speciale (STS, care implementează tehnic 112), a Inspectoratului General al Poliției Române și a Inspectoratului General pentru Situații de Urgență. Motivele pentru care nu au reușit localizarea s-au dovedit, conform mai multor rapoarte de specialitate, atât de raportare neconformă a accidentului, legislație defectuoasă și neaplicare a legii existente, cât și tehnice, pentru că baliza avionului nu a funcționat bine și zona era inaccesibilă (un versant muntos împădurit, în iarnă). 

Eșecul din Apuseni – în care au murit comandantul Adrian Iovan și studenta la medicină militară Aura Ion, care făceau parte dintr-un echipaj care mergea să preleveze organe de la un pacient de la Oradea – a accelerat înființarea Departamentului pentru Situații de Urgență, sub coordonarea lui Arafat. Scopul DSU era tocmai să unifice și să calibreze serviciile de urgență, ca să nu mai lucreze sincopat. 

Ideea nu era nouă. Arafat își dorea asta de mai multă vreme tocmai pentru ca toate serviciile de urgență să-și coordoneze eforturile și avea sprijinul prim-ministrului Victor Ponta, probabil politicianul care l-a sprijinit cel mai mult în cei 13 ani în Guvern. Ponta spune că lucrau deja la legislația care să reglementeze activitatea DSU, dar o făcuseră „pas cu pas, pentru că există o rezistență instituțională când vrei să faci o reformă”. După accidentul din Apuseni, au „folosit momentul ca să ardă niște etape”.

Instituția nu are personalitate juridică sau buget propriu – depinde de Ministerul Afacerilor Interne, din care face parte – și coordonează Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (IGSU, care înseamnă pompierii și SMURD), Inspectoratul General de Aviație (pentru misiunile pentru situații de urgență), serviciile de ambulanță, UPU-urile și Salvamontul. Fiecare din instituțiile acestea joacă un rol pe traseul spre spital. În 2020, în timpul pandemiei COVID-19, s-au mai pus sub coordonarea DSU și serviciile de salvare speologică și cele de căutare-salvare canină. 

Aproape un an mai târziu, pe 15 decembrie 2014, un alt accident aviatic cu medici avea să arate câte lucruri nu merg în sistem. 

Un elicopter SMURD care se întorcea de la o misiune medicală s-a prăbușit, din cauze rămase până azi necunoscute, în Lacul Siutghiol din Constanța – lacul care mărginește limba de nisip pe care e Mamaia. Apa avea 2 grade Celsius și elicopterul a căzut la 500 de metri distanță de țărm. Un localnic care a observat accidentul a sunat la 16:11 la 112. Echipajele de pompieri și ambulanță au sosit în mai puțin de un sfert de oră la marginea lacului, dar abia la 16:45 au reușit să ajungă la epavă. Barca pneumatică cu motor, care e în dotarea tuturor subunităților de pompieri, nu a pornit, așa că pompierii au vâslit peste 20 de minute până la epavă, în timp ce din alte zone ale lacului au pornit spre același loc nave rapide de pescuit și de agrement. 

Doar o persoană de la bord, un medic SMURD, a fost salvată atunci, dar a murit în noaptea aceea la spital. Piloții și asistenta medicală SMURD, care era însărcinată, au fost găsiți de scafandri în noaptea care a urmat, decedați. 

Au mai fost și alte lucruri: la TV s-a dat o înregistrare în care pare că pasagerii au strigat după ajutor la vreo 10 minute de la prăbușire, care a fost infirmată de Arafat (că nu aveau cum să aibă puterea să strige după 10 minute la 2 grade, a spus el, și că de la distanța aceea nu se puteau auzi strigătele), însă parțial confirmată de procurorul general (că de la distanță se puteau auzi strigătele, nu neapărat că înregistrarea era reală). S-a vorbit că mașinile de intervenție au ajuns inițial în altă parte. Că nu știau să folosească generatorul ca să lumineze spațiul de intervenție. Că nu au cerut ajutor Agenției Române de Salvare a Vieții Omenești pe Mare, o altă instituție guvernamentală. 

Ce a rămas în conștiința publică a fost imaginea unei brambureli neprofesioniste. 

Șeful ISU Dobrogea, adică al pompierilor constănțeni, a fost demis. La fel, prefectul de Constanța. La fel, șeful Aviației MAI. Și lui Arafat i s-a cerut demisia – a făcut-o Elena Udrea, pe Facebook, spunând că primul care răspunde pentru un eșec este șeful – iar răspunsul lui a fost că dacă va fi găsit vinovat de anchetă, va pleca. 

Dosarul de cercetare penală a fost închis și s-a considerat că cei doi piloți au fost vinovați de accident și că pompierii nu ar fi putut face nimic în plus pentru a-i salva pe pasageri. 

Rămâne, după cazul Siutghiol, întrebarea dacă e corect să-l considerăm responsabil pentru că sistemul pe care îl preluase în urmă cu mai puțin de un an nu funcționa la standardele pe care le așteptăm. IGSU este un mastodont cu aproape 30.000 de angajați, o instituție militară greoaie, motivată mai mult decât altele de ego profesional. Când vii din afară, e greu să te prinzi într-un an ce trebuie reparat, și să și reușești. 

Dar mi-e greu să accept că nu a existat niciodată o recunoaștere publică a erorilor intervenției. Arafat nu a mai vorbit niciodată despre ce nu a funcționat și cum a adresat DSU problemele găsite dincolo de demiterea inspectorului-șef.

La Colectiv, Arafat a apărat sistemul

Mult mai multe voci au vorbit împotriva lui la Colectiv. 

Pe 30 octombrie 2015, în urma incendiului violent din clubul bucureștean, 65 de oameni au murit și peste 100 au fost răniți. Procesele sunt încă în desfășurare, dar ce se știe sigur este că incendiul s-a întâmplat dintr-o serie de eșecuri ale statului (autorizații de funcționare și de incendiu date ilegal), ale proprietarilor clubului (încărcarea peste capacitate, blocarea ieșirii de urgență, izolarea fonică cu burete inflamabil) și ale organizatorilor (artificiile care au provocat focul nu erau pentru interior). 

Când toate lucrurile acestea au ieșit la iveală – corupția din departamentul de autorizare al ISU București și cea din Primăria Sector 4 fiind printre cele mai evidente de la început – peste 100.000 de oameni au protestat în marile orașe din țară și în diaspora timp de șapte zile și au cerut demisii. Conducerea ISU București a fost demisă. Primarul Sectorului 4, Cristian Popescu Piedone, și-a dat demisia. Câteva zile mai târziu a căzut guvernul Ponta și România a avut apoi, timp de un an, guvern tehnocrat condus de Dacian Cioloș. 

Dar ce s-a întâmplat cu răniții imediat după incendiu a marcat prima ruptură semnificativă din povestea de dragoste a românilor cu Raed Arafat.

În noaptea incendiului au murit 27 de oameni – 26 în club, unul imediat ce a ajuns la spital. Restul până la 64 au murit în zilele și lunile următoare (ultimul pe 14 martie 2016) în spitale românești și străine, unde au început să fie transferați la presiunea familiilor și a societății civile. (Cel de-al 65-lea s-a sinucis câțiva ani mai târziu.) Inițial, ministrul Sănătății de atunci, social-democratul Nicolae Bănicioiu, a spus chiar în noaptea incendiului că spitalele „fac față din toate punctele de vedere, și al resurselor” și a doua zi, la conferința de presă de la Guvern, că „toate medicamentele au fost asigurate”. Nu a activat Mecanismul European de Protecție Civilă, care ar fi garantat acces imediat la specialiști, echipamente sau consumabile.

În același timp, în mesaje private către ONG-uri, medici de la spitalele de urgență în care erau internate victimele cereau ajutor: sânge, pansamente, grefe de piele, medicamente, unguente, consumabile, saltele anti-escare, mâncare. În spitale, de fapt, nu era nimic. 

Aveam în București, pentru mari arși, doar 11 paturi și o clinică în țiplă în curtea Spitalului de Urgență Floreasca, care nu avea autorizație de funcționare. 

Iar Arafat a stat lângă Bănicioiu când acesta a repetat minciuna cu avem de toate și nu l-a contrazis niciodată. S-a ocupat de transferurile către spitalele din alte țări – uneori personal – și s-a disculpat des („Cu timpul, părinții [tinerilor morți la Colectiv] vor înțelege că nu puteam face mai mult.”). S-a certat – vorbind necaracteristic de agresiv – cu o activistă care îi cerea socoteală pentru lipsurile din spitale și a plecat dintr-o emisiune TVR când a fost întrebat de ce nu-și dă demisia („Nu, nu, am zis-o și altă dată. Nu! Vreți să demisionez? Trebuie să îmi spuneți și trebuie să mă faceți să simt că într-adevăr am greșit ca să demisionez. (…) Nu am greșit într-o intervenție care se face ca oriunde. Vă aduc o mie de oameni din afară să vă spună că nu am greșit.”). 

Oana Gheorghiu, activista cu care s-a certat, are multe să-i reproșeze de atunci. Împreună cu Carmen Uscatu, pusese în 2012 bazele Asociației Dăruiește Viață, o inițiativă nu foarte diferită de ce a făcut Arafat în 1990 când a creat SMURD: o grefă în sistemul public de sănătate pentru a construi acolo unde lipsește și a atrage comunitatea în jurul serviciilor publice. (Dăruiește Viață construiește acum un spital de oncopediatrie în curtea Spitalului Marie Curie din București cu ajutorul a 350.000 de donatori – o inițiativă pe care o face împreună cu autoritățile, dar păstrând managementul operațional al construcției la asociație.)

La Colectiv, când încă nu construia spitalul, ci strângea bani pentru achiziții de echipamente și renovări pentru spitale și ajuta pacienți care nu puteau fi tratați în România să ajungă la clinici străine, Dăruiește Viață a intrat direct în miezul celor mai mari probleme care au urmat incendiului: lipsa echipamentelor și a consumabilelor, lipsa informațiilor pentru familii și pacienți, lipsa de transparență a deciziilor medicale care se luau pentru supraviețuitori.

Gheorghiu și Uscatu au fost foarte vocale pe Facebook despre situația reală din spitale și, după plecarea primilor răniți în străinătate, despre diagnosticele teribile de infecții nosocomiale. Au fost invitate la o dezbatere organizată de Frontline Club cu Raed Arafat și câțiva jurnaliști, pe 11 noiembrie, la 13 zile după incendiu. Arafat a stat cele două ore și jumătate cât a durat discuția, deși mai mult pe telefon, pentru că se ocupa de coordonarea zborurilor internaționale cu răniți, și a intrat foarte puțin în dialog cu ceilalți.

S-a răstit că nu e lăsat să vorbească (Gheorghiu, tensionată, îl întrerupea, într-adevăr, de câte ori îl auzea că deturnează discuția), s-a plâns că românii, în loc să fie uniți, se acuză reciproc și a susținut, în mod repetat, că „nu s-a greșit” nici la intervenție, nici în gestionarea bolnavilor la nivelul spitalelor („s-a greșit din partea celor care arată cu degetul”) și că e „fals” că nu există consumabile în spitale pentru că „s-au trimis echipamente și materiale spitalelor care nu au avut”. A amenințat că pleacă și că are colegi care nu vor să  mai conducă intervenții de teama oprobriului public. Și-a pierdut cumpătul de tot când a fost întrebat despre rănitul care a fost trimis la un spital din Viena deși familiei i s-a spus că merge la Bruxelles.

„Da, s-a întâmplat!”

„De ce?”, l-a întrebat jurnalista Ana Poenariu de la Rise Project.

„Pentru că s-a întâmplat. Poftim! Așa! S-a greșit! Care-i problema? S-a greșit, s-a recunoscut greșeala. (…) Mi-am cerut scuze de la familie. Se întâmplă.” 

Gheorghiu spune și azi că multe lucruri au mers prost la intervenție, de la faptul că au fost refuzate ambulanțele private care s-au oferit să ajute în timp ce mulți răniți au ajuns la spitale pe cont propriu, cu mașinile personale sau cu taxiuri, ceea ce a dus la o reacție în lanț în sistemul de urgență recunoscută și de DSU, căci unele spitale au fost copleșite de numărul de oameni ajunși la UPU; la lipsa de coordonare a mutărilor între spitale. 

Și, chiar dacă spitalele țin de Ministerul Sănătății și Arafat nu poate face ceva să le îmbunătățească, el știa, spune Gheorghiu, care e realitatea din ele. „Ce m-a șocat a fost că Arafat știa ce nu poate sistemul de sănătate și a stat și a asigurat că avem de toate.”

În acele zile, ca să combată acuzațiile de condiții improprii în spitale, DSU a publicat pe Facebook două interviuri cu medici străini veniți să evalueze răniții pentru transfer, care spuneau că în România condițiile din spitale sunt exemplare și că nu s-ar fi putut face mai mult pentru ei. 

În anul următor, anchetele făcute de jurnaliștii Cătălin Tolontan, Mirela Neag și Răzvan Luțac de la Gazeta Sporturilor (GSP) au arătat că dezastrul din sistemul de sănătate mergea dincolo de lipsa echipamentelor: biocidele erau deseori falsificate, ceea ce făcea să înflorească infecțiile nosocomiale multi-rezistente la antibiotice. Ca acelea cu care au ajuns să fie diagnosticați și răniții de la Colectiv și care, într-un final, au contribuit la moartea unora dintre ei. 

În documentarul Colectiv, în care regizorul Alexandru Nanau urmărește ancheta echipei GSP timp de un an, îl vedem și pe ministrul Sănătății din guvernul tehnocrat, Vlad Voiculescu, descoperind scandalul nosocomialelor în același timp cu restul românilor. Voiculescu, azi candidat al alianței USR PLUS – PNL la postul de viceprimar al Capitalei, venea la minister în 2016 fix dintr-un rol de activist care se luptase să-i ducă la spitale mai bune pe răniții de la Colectiv. 

Drama acestor oameni nu îi era deloc străină și, totuși, îl poți vedea în documentar cât de copleșit este când i se dezvăluie amploarea dezastrului: practic nu există laboratoare capabile să testeze biocidele, pe piață sunt biocide neconforme cu normele UE, unii răniți au fost așa de prost îngrijiți, încât au făcut viermi și alții au murit din cauza nosocomialelor, deși aveau răni care le-ar fi permis supraviețuirea. Când anchetele arată corupția din marile spitale bucureștene, spune că „tot ce e în ministerul ăsta este putred, 90% e complet depășit, dacă nu e și corupt și total demotivat”. (Voiculescu nu a vrut să vorbească acum, pentru că e în campanie electorală.)  

Pentru Carmen Uscatu, vina lui Arafat de atunci e foarte clară: „Părinții ne-au spus că ar fi încercat orice dacă nu li se spunea că avem de toate”. Pare că Arafat s-a folosit de încrederea pe care o aveau oamenii în el – și în 2014 un sondaj CSCI îl credita cu 68% încredere, mai mult decât pe orice alt român – ca să apere sistemul cu care până atunci se luptase el însuși. 

După Colectiv, un exercițiu de asumare, dar nu până la capăt

În martie 2016, Corpul de Control al Primului Ministru Dacian Cioloș a făcut public un raport de evaluare a intervenției de la Colectiv. În cele 84 de pagini care analizează toate etapele intervenției, DSU și ISU București sunt evaluate ca având deficiențe (iar SMURD și SABIF, ambulanța București-Ilfov, primesc calificativul „corespunzător”). DSU a răspuns public cu două documente: un punct de vedere la raportul Corpului de Control (143 de pagini) și un altul numit Lecții învățate (17 pagini). 

Raportul Corpului de Control nu e prea grozav. Nu în sensul că iese rău DSU, ci în acela că e făcut de oameni fără expertiză în intervenții de urgență, care interpretează ce au văzut, folosesc în unele locuri, ca dovezi, știri neconfirmate și nu explică judecățile de valoare. 

Dar arată și lucruri grave, cu dovezi. Că există mari neconcordanțe între datele oferite de DSU, Direcția de Sănătate Publică (DSP) și Institutul Național de Sănătate Publică (INSP) privind numărul de echipaje la intervenție, numărul de victime internate, numărul de decedați pe spital, numărul de transferuri, numărul de infecții nosocomiale identificate la răniți. Că nu toate structurile de intervenție au știut că s-a activat Planul Roșu (un protocol pentru cazuri cu victime multiple). Că nu s-a ținut cont de numărul foarte mare de apeluri la 112 și au fost trimise prea puține echipaje. Că răniții au fost scoși pe brațe sau pe paleți, nu pe tărgi. Că au fost lăsați să intervină civili. Că au fost refuzate ambulanțele private, deși erau de la companii care aveau contract cu Casa de Asigurări. Că nu a fost activat mecanismul european.

Toate astea sunt lucruri din curtea DSU.

Punctul de vedere al DSU, documentul de două ori mai lung decât raportul, este echivalentul instituțional al unui diss între vloggeri adolescenți. Sunt ignorate mare parte din lucrurile din paragraful anterior și sunt demontate toate greșelile din cel dinaintea lui. DSU acuză raportorii că mint și nu au vorbit cu Arafat, cum scriu în preambul. Cere explicații și exemple despre ce este o intervenție „medie” (că intervenția a fost calificată ca fiind „sub medie”). Iar la acuzația că locurile de la UPU erau pline există acest răspuns pasiv-agresiv: „Informația despre faptul că pacienții gravi NU rămân în Unitățile de Primiri Urgențe ci sunt internați, după stabilizare, în secțiile de specialitate ale spitalului respectiv, în funcție de specificul patologiei, este o informație cunoscută chiar și de o largă categorie de nespecialiști”. 

Practic, DSU a respins complet raportul Corpului de Control și și-a făcut propria evaluare a intervenției – cele 17 pagini de lecții învățate. 

Este un raport tehnic și detaliat – vorbește despre ce frecvențe radio s-au folosit la intervenție, despre lipsa adresei corecte a clubului în baza de date ISU, despre nevoia de dispecerat unic pentru toate serviciile de urgență (abia în 2018 a fost pus în funcțiune cel din București), despre greșeala dispeceratului ISU de a nu trimite numărul necesar de echipaje, despre lipsa unor parteneriate cu ONG-uri care să stabilească în avans modul de colaborare în situații de urgență, despre faptul că victimele s-au auto-evacuat, ceea ce a dus la suprasolicitarea unor UPU, despre faptul că spitalele de urgență nu au fost anunțate că vin aproape 200 de răniți spre ele. 

Adică chiar mai multe lucruri decât a identificat raportul Corpului de Control, plus că fiecare problemă identificată are și posibile soluții sau măsuri deja luate. Are și afirmații discutabile, cum ar fi că serviciile medicale private nu-și cunosc rolul în situații de urgență, că SABIF nu a comunicat cu coordonatorul medical al intervenției, că „unele ONG-uri s-au implicat în rezolvarea unor probleme care nu țin de domeniul lor de expertiză” – printre rânduri vezi aici atitudinea DSU și a lui Arafat în special față de medicina de urgență privată, față de Ambulanță și, desigur, față de ONG-urile critice. 

Nu știu câți oameni au citit acest raport tehnic, o înșiruire de tabele cu coduri de culoare pentru gravitatea fiecărui aspect identificat. Nici nu a fost reflectat în presă – la TV s-a vorbit mai mult de conflictul cu raportul Corpului de Control – așa că analiza și admiterea greșelilor nu a ajuns la prea multă lume. 

Chiar și în limbajul lui aseptic, care cosmetizează drama din spatele acestor fapte, se vede că există o preocupare reală pentru îmbunătățirea sistemului. 

Multe dintre lucrurile promise în document de către DSU s-au întâmplat: dispeceratul unic, parteneriate cu ONG-uri, multe măsuri tehnice și legislative. Spre deosebire de deficiențele din curtea Ministerului Sănătății, unde nu s-au schimbat prea multe: numărul de paturi pentru mari arși a crescut în cinci ani de la 11 la 23, tot insuficient pentru țara europeană cu cei mai mulți arși anual, iar spitalele în continuare subraportează infecțiile nosocomiale (un studiu european, citat de INSP în 2019, spune că, deși numărul raportărilor a crescut după 2014, estimarea este că poate fi și de 10 ori mai mic decât cel real).

În ochii publicului a rămas îndoială și nemulțumire. Chiar dacă nu Arafat a spus că avem de toate, oamenii așa își amintesc. Și impresia asta se hrănește an de an, la comemorarea incendiului. În 2019, ziarul Libertatea (unde lucrează acum echipa Tolontan-Neag-Luțac) a făcut publică o filmare de la intervenție care nu a fost predată de pompieri anchetatorilor. Ascunsă, spun jurnaliștii; necerută, spune ISU. 

Sunt 20 de minute greu de privit, chiar dacă rănile și cadavrele sunt blurate. Nu are time-stamp, așa că nu știi când s-au întâmplat exact lucrurile pe care le vezi, dar în mare îți poți da seama că ești la puțin timp după incendiu: civili scot răniți pe brațe, oameni în șoc se plimbă de colo-colo cu răni îngrozitoare, unii pompieri stau apatici, complet echipați, lângă grămada de cadavre de la intrare.

Vezi oameni care se tânguiesc pe jos și pe care nu-i bagă nimeni în seamă. Mai târziu, oficialii (Arafat, ministrul de Interne Gabriel Oprea, ministrul Sănătății Nicolae Bănicioiu, generalul de armată Gelaledin Nezir și alții) stau împreună și vorbesc la telefoane. Într-o sală de lângă club s-a improvizat o morgă în care morții sunt acoperiți cu folie de supraviețuire. 

Știu din articolele pe care le-am scris de-a lungul anilor că intervențiile la incendii nu arată ca cele din filmele americane. Că există timpi morți, că se face recunoașterea spațiului înainte de a se da ordinul de intrare, că nimeni nu e de capul lui. Știu că pompierii care au ajuns primii acolo, mulți la 35-40 de ani, aveau copii de vârsta unora dintre victime și au fost afectați emoțional de ce au văzut. Știu că a fost un dezastru de o complexitate fără precedent și că greșelile erau inevitabile.

Și totuși.

Văzând acea filmare mi s-a părut și mai necinstită afirmația lui Arafat din 2015 că nu s-a greșit la intervenție. Lecțiile învățate din raportul cu tabele ignoră lipsa de empatie, lipsa de inițiativă personală, lipsa de grijă pentru cel care se tânguiește la picioarele tale. Și nu văd cum poți să reformezi un sistem de urgență – și mai departe sistemul medical din care face parte – uitându-te doar la proceduri și echipamente și ignorând comportamentul uman. 

Cioloș, proaspăt prim-ministru la final de 2015, l-a păstrat în funcție pe Arafat pentru că el „a creat această structură de intervenție rapidă”. După ce a văzut filmările în 2019, însă, a spus că s-a simțit mințit de ISU, care nu a predat imaginile, și că și-a pierdut încrederea în capacitatea lui Arafat de a conduce DSU.

SMURD și DSU, doi unicorni în sistemul public

Cele două creații instituționale ale lui Raed Arafat sunt greu de explicat.

SMURD e un serviciu public fără personalitate juridică, integrat inspectoratelor pentru situații de urgență, în care lucrează oameni plătiți de IGSU, Ministerul Sănătății și aviația militară din MAI. Este un serviciu unic ca organizare și e atât de greu de explicat, încât și azi, după 30 de ani, sunt oameni care cred că este fie un serviciu privat contractat de stat („firma lui Arafat”), fie că este o fundație (pentru că există Fundația pentru SMURD, al cărei președinte este Arafat, care strânge fonduri pentru dotarea SMURD). 

DSU este celălalt unicorn din statul românesc. Misiunea lui e să reformeze medicina de urgență și intervenția la dezastre la nivel național și rolul lui e să coordoneze instituțiile cu atribuții în urgență. Nu are nici el personalitate juridică și relația de coordonare/subordonare a instituțiilor din zona de intervenție la urgență este insuficient de clar definită în ordonanța de înființare. „Nu e nimic ciudat în acest sistem”, spune Arafat, pentru că e similar sistemului din Marea Britanie și SUA în zona UPU și de cel prespitalicesc din Franța și Germania. Ponta spune că a avut intenția să transforme DSU într-un minister, care să aibă personalitate juridică și buget propriu, dar ideea de ministru sună prea aproape de politică și Arafat nu a vrut niciodată o funcție politică.

Avantajul DSU e că, nefiind îngrădit de multe regulamente precum instituțiile militare (cum e IGSU), poate să fie mai flexibilă în modul în care lucrează cu societatea. Și Arafat s-a ținut de cuvânt după Colectiv și a deschis DSU către alți oameni care pot să ajute: radioamatori, antrenori de câini de căutare-salvare, programatori, ingineri structuriști. 

În special în zona de reziliență la cutremur, pe care am documentat-o în 2017 și pe care am urmărit-o după publicarea articolului Cutremur în orașul vulnerabil, aproape toate organizațiile lucrează acum cu DSU. Cei implicați în răspuns la dezastre au participat la cele două exerciții naționale de simulare a cutremurului, SEISM 2018 și 2019 (în general se organizează spre sfârșitul anului, neanunțate, așa că nu se știe dacă pandemia amână ediția 2020). Radioamatorii și câinii utilitari au fost la intervenții reale din țară și din străinătate, parte din misiunea României – iar cei din urmă au putut și să-și ateste câinii la ISU și așa au crescut numărul de câini de căutare-salvare de la 20 la 30. 

Vlad Popescu, de la Clubul Câinilor Utilitari, a făcut parte din misiunea României în Albania din noiembrie 2019. A mers cu un coleg și doi câini și a contribuit la găsirea mai multor victime în clădirile dărâmate de un cutremur de suprafață. Popescu spune că Arafat a fost cel care a insistat să fie incluși în misiunea militară și s-a simțit onorat de încrederea lui. 

Popescu e un tip dintr-o bucată – ONG-ist învățat să lupte pentru resursele minimale – și îl admiră pe Arafat, pentru că e prima autoritate care le-a validat munca cu câinii. I-a plăcut că a pus întrebări să înțeleagă, că „vede de la înălțime” și că le-a dat ocazia să arate ce știu. Apoi a făcut asta, la întoarcerea după șase zile de intervenție: „Noi am venit cu două avioane: a venit echipa [de pompieri] cu primul, și noi am venit cu un avion mai târziu, cu echipamentele, căci câinii trebuia băgați la echipamente. Când a venit echipa, presă, pupat Piața Independenței. Când a venit avionul nostru, nu ne-a mai așteptat nimeni, normal. Eh, Arafat era acolo, singur. Am aterizat și i-am văzut chelia din avion. Am rămas proști. Pe mine m-a terminat. Omul a rămas, ne-a luat în brațe, ne-a mulțumit”.

E un lucru pe care îl povestesc mulți. Matei Sumbasacu, de la Re:Rise, ONG care face pregătire pentru cutremur: „Eram într-un birou la DSU să vorbim despre parteneriat și a deschis ușa și a venit să ne strângă mâna și asta mi s-a părut super-wow. Îți dai seama, să vină ditai Arafatu’ să te cunoască!”. 

Olivia Vereha de la Code4Romania, organizație de programatori care sprijină statul să fie mai eficient și mai transparent: „A fost primul care a semnat protocoalele și ne-a mulțumit pentru efort”. Până și Cătălin Tolontan spune că a primit, înainte să scrie investigații despre el, mesaj de sărbători în care îi mulțumea pentru munca jurnalistică.

Am auzit de mai multe ori în interviuri, în special cu cei care îl privesc critic, că e un om care nu și-a creat o echipă, că el centrează, el dă cu capul, că nu mișcă un pix fără acordul lui. Dar dacă te uiți în jurul lui o să vezi că e înconjurat de o echipă stabilă de când a început SMURD și că a lăsat SMURD din mâini când a venit la București în 2007 (chiar dacă și-a păstrat o gardă pe săptămână la Mureș până în 2014, când s-a înființat DSU). Iar la DSU lucrează cu aceeași echipă de mulți ani, cu unii chiar de la înființare: coordonatorul activității Ambulanță-UPU, medicul Călin Alexandru, ofițerul Silviu Stoian și alții. 

Vereha, care a avut ocazia să lucreze cu multe instituții ale statului, spune că „DSU e un loc în care conexiunea dintre oameni și conducere e mai profundă. E o organizație verticală, dar e mai ușoară comunicarea între niveluri și de aceea mi s-a părut mereu că sunt mai eficienți decât alții”. 

Puterea informală a lui Raed Arafat

Când scriam despre cutremur am încercat timp de trei luni să-l intervievez pe Arafat. Purtătorul de cuvânt de atunci m-a tot dus cu vorba, până am publicat textul fără să mai apuc să vorbesc cu el. Deși articolul a circulat și a stârnit ceva răspunsuri – întâlnirile de la Banca Mondială așa au început, la fel Fondul pentru Cutremur al Fundației Comunitare București – pe radarul lui Arafat nu a ajuns. Recunosc că dorisem ca asta să se întâmple: ca el să citească o analiză critică a conceptului lui de răspuns la seism și să demarăm o discuție publică despre unul dintre cele mai simple mecanisme de pregătire a populației, avertizarea timpurie prin aplicații telefonice. 

Țări cu activitate seismică similară cu a noastră au implementat de mulți ani sisteme (inițial alarme audio și luminoase pe blocuri, apoi apps) prin care populația este expusă frecvent la alerte reale de seism, ceea ce a dus la o mai bună pregătire generală. La noi, deși există posibilitatea tehnică să facem asta, pentru că un seism vrâncean ajunge în București în 20-25 de secunde, Arafat se opune alertării populației înainte de o educare în masă a publicului. Dar nici DSU, nici IGSU nu fac campanii decente de educare și el refuză să creadă că educarea se poate face tocmai prin aceste alerte.

Așa că, atunci când m-am trezit așezată în spatele lui la conferința Understanding Risk din Mexic, în mai 2018, știu sigur că aveam o mină pasiv-agresivă. UR este cea mai mare întâlnire a profesioniștilor în managementul riscului la dezastre, peste 1.200 de specialiști din toată lumea care se strâng la fiecare doi ani să dezbată soluții. Pe mine m-au invitat să vorbesc despre rolul jurnalismului în răspunsul la dezastre și pe șeful DSU să spună cum a reformat sistemul de urgență din România.

Când deschiderea a început cu un îndemn să ne uităm în jurul nostru și să facem cunoștință cu oamenii el s-a întors direct către mine și a zis zâmbind: „Hello, my name is Raed and I’m from Romania”.

Aș vrea să zic că am fost stană de piatră și că nu m-a impresionat deloc. Dar aș minți. De fapt, am petrecut mare parte din cele trei zile de conferință vorbind cu el despre sistemul de urgență, despre cutremur, despre sistemul de avertizare timpurie pentru cutremur, despre campaniile de conștientizare făcute de IGSU. Nu avem aceeași opinie despre unele dintre subiectele astea, dar am avut conversații decente.

Înainte de sesiunea noastră – am vorbit unul după altul – a fost și un cutremur de magnitudine 5,2 și am avut ocazia să vedem cum funcționează avertizarea timpurie la mexicani. Eu, pe stradă, am auzit semnalele audio și am văzut cât de disciplinat s-au comportat oamenii, apoi am văzut și aplicațiile la care se uitau. El, în camera de hotel, a primit mesaje sonore care îi spuneau să părăsească încăperea pe scara de evacuare, ceea ce nu a făcut, pentru că în România noi le spunem oamenilor să nu plece pe scări la cutremur. Nu ne-am schimbat niciunul părerea.

Uite care e treaba cu Arafat: când vorbește cu tine, se poartă de parcă nu mai există nimic în jur. Nu-și verifică telefonul, cum face la TV. Ascultă fără să întrerupă. Își arată uimirea când află ceva nou și nu se agață de lucrurile pe care le știa greșit. Nu vrea să câștige conversațiile. Își arată vulnerabilitatea când vorbește de limitele sistemului în care lucrează. Nu invalidează păreri sau sentimente. Se plânge, dar nu bârfește. Ba mai face și câte o glumă. Ba se mai și strâmbă ca un copil când mănânci lăcuste prăjite în fața lui.

Este un om fermecător, pe scurt. Am înțeles atunci pentru prima oară de unde vine puterea lui informală. Nu e doar viziunea lui despre sistemul de urgență sau despre cum se face medicină prespitalicească. Nu e doar faptul că e un orator bun. Și nu e ceva care se vede neapărat la televizor. E atenția pe care o dă oamenilor. Că le mulțumește când nu se așteaptă. Că le recunoaște meritele. Că le dă un loc în mașina asta metaforică de intervenție pe care a construit-o. 

Și asta, pentru oameni care trăiesc într-o societate care mai degrabă te sabotează decât te încurajează, învățați să vadă politicieni mai degrabă dezinteresați decât preocupați de binele cetății, obosiți să lupte mult pentru cele mai mici victorii, este incomensurabil.

În pandemia COVID-19, decizii bune și rele

Pe 3 martie 2020 am moderat o discuție organizată de Code4Romania despre cât de pregătiți suntem pentru cutremur. Code4 crease concepte de aplicații necesare pregătirii și răspunsului la cutremur și le lansa în speranța că își vor găsi sponsori pentru implementare în următorul an. Unul dintre invitați era Raed Arafat, partener al eforturilor organizației de creștere a rezilienței la seism. 

Eram deja în șaptea zi de când aveam cazuri de coronavirus în România și nu mă așteptam să ajungă, între conferințele de presă și ședințele de guvern. Dar a venit, împreună cu ofițeri superiori de la IGSU, a vorbit despre progresele făcute în domeniul pregătirii la seism, despre ce mai trebuie făcut. A mulțumit societății civile pentru sprijin. 

Săptămâna următoare, lumea a implodat și Arafat a devenit, alături de miniștrii Sănătății și Afacerilor Interne, omul la care ne uitam în fiecare seară să ne dea ora exactă în pandemia de COVID-19.

Ca șef al DSU, a devenit comandantul acțiunii legate de răspunsul la COVID-19 și responsabil de stocurile de urgență medicală. Face parte din Comitetul Național pentru Situații de Urgență, condus de premierul Ludovic Orban. Și e reprezentantul Grupului de Comunicare Strategică – un organism format din reprezentanți ai tuturor instituțiilor implicate în răspunsul la pandemie, din care nu știm de fapt cine altcineva face parte, pentru că nu s-a comunicat niciodată – care transmite printr-o singură voce informațiile oficiale.

Sub conducerea lor, România a mers pe o abordare restrictivă. Pe 16 martie s-a declarat starea de urgență, pentru prima oară după Revoluție. Scopul ei a fost în principal să împiedice libera circulație a cetățenilor, pentru a preveni răspândirea necontrolată a virusului: s-au închis școlile, la fel toate tipurile de servicii care implicau grupuri de oameni în spații închise (restaurante, cinematografe, evenimente, malluri, dar nu și magazine alimentare sau de electronice). Au fost plafonate prețurile la alimente de bază și utilități. S-au anunțat măsuri de sprijinire a afacerilor afectate și a oamenilor la risc să-și piardă locul de muncă. 

Cel mai important pentru populație a fost interzicerea părăsirii locuinței fără hârtii doveditoare (de la angajator, în special), sub amenințarea amenzii. Persoanele peste 65 de ani, considerate la risc mai mare, au fost consemnate la domiciliu și au avut voie să iasă la cumpărături doar într-un interval orar prestabilit.

La conferința de presă a Ministerului de Interne de pe 16 martie, urmărită de 1,1 milioane de oameni doar pe Facebook, un ministru robotic a citit de pe o foaie măsurile ordonanței militare, fără să ridice ochii deloc, urmat de un secretar de stat MAI în uniformă militară, care a făcut cam același lucru. Când a venit rândul lui Arafat, s-a schimbat puțin tonul. Chiar dacă a citit tot felul de măsuri privind relocarea medicilor rezidenți, a ridicat des privirea și a explicat ce înseamnă. 

Aveam atunci, în total, 217 cazuri de COVID-19. 

Comparativ cu celelalte state europene, România nu a luat nici cele mai restrictive, nici cele mai laxe măsuri. Suedia n-a închis nici restaurante, Ungaria și-a închis și granițele, Spania a închis copiii în casă mai mult de o lună. 

Expertul în politici publice de sănătate Vlad Mixich (care a lucrat în guvernul tehnocrat și, înainte, a fost jurnalist și a scris un profil al lui Arafat în 2011) spune că incertitudinea inerentă cu care se lucrează în politicile de sănătate e cel mai evidentă în astfel de situații de criză. Când a debutat pandemia, nu a fost timp pentru diminuarea incertitudinilor și, mai important, crede el, a fost să iei decizii fără să eziți, ceea ce a văzut la Arafat. Dacă măsurile au fost bune sau nu, nu putem ști încă, pentru că „metodologic vorbind, șase luni e un timp foarte scurt”.

Și ce au făcut, concret, a fost să limiteze circulația și să împiedice oamenii să se adune în grupuri mari, să pună conducere militară în unele spitale în care contaminarea a scăpat de sub control, să creeze alternative pentru spitalele existente (spitalele de infecțioase și altele, municipale și orășenești, au fost transformate în spitale exclusiv COVID, s-au ridicat spitale de campanie și a fost relocat personal medical), să înceapă să achiziționeze echipamente necesare tratamentului (protecție pentru cadrele medicale, medicamente, ventilatoare).

La 10 zile de la declararea stării de urgență, ministrul Sănătății Victor Costache, un chirurg cardiovascular venit din sistemul privat, și-a dat demisia și a fost înlocuit cu secretarul de stat Nelu Tătaru, un chirurg venit din sistemul public. Libertatea a scris că demisia lui Costache a fost din cauza unui conflict cu Arafat, pentru că ministrul nu era de acord cu transformarea unor spații publice (Romexpo, Arena Națională, alte stadioane din țară) în centre medicale COVID și Arafat l-ar fi convins pe primul ministru că e o măsură bună, luată și de alte țări. 

Tătaru părea alegerea bună să-l înlocuiască, chiar și în ochii publicului, pentru că apărea peste tot în focarele de infecție și îl auzeai vorbind mai des, mai natural și mai hotărât decât pe Costache. Când Costache apărea îmbrăcat în combinezon de protecție într-un birou din minister, pentru un interviu la Digi24, Tătaru ieșea din spitale COVID. Când Costache declara că COVID-19 „nu este o boală foarte complicată”, Tătaru vorbea ferm despre măsuri și, în general, apărea mult mai mult alături de Arafat la conferințele de presă zilnice în care informau despre evoluția pandemiei. Cei doi nu au avut niciodată opinii publice divergente și au mers împreună în Senat ca să susțină modificări legislative care să permită carantinarea localităților și a persoanelor. 

Arafat s-a ocupat de achizițiile de echipamente pentru spitale – nu el direct, dar, sub semnătura lui de comandant al intervenției, IGSU și Oficiul Național pentru Achiziții Centralizate au cumpărat consumabile pentru spitale și ventilatoare. Din cauza penuriei de pe piața internațională – pentru că toate țările aveau nevoie de același lucru în același timp – achizițiile s-au făcut prin încredințare directă, fără a urma procedurile standard de achiziții, care ar fi durat mult mai mult. 

Ceea ce a dus, desigur, și la abuzuri: o firmă de catering din Giurgiu a câștigat un contract de 12 milioane de euro pentru măști și combinezoane, pe care trebuia să le livreze spitalelor din toată țara. Nu numai că nu le-a livrat la timp, dar statul român a mai cheltuit 150.000 de euro pe opt zboruri militare în Turcia să aducă aceste echipamente, pentru că firma le-a cumpărat, dar nu le-a livrat, deși așa era prevăzut în contract (și nu a fost singurul caz de acest fel). Raportul Curții de Conturi care a evaluat toate achizițiile din perioada de urgență mai vorbește și de un contract cu o firmă sud-coreeană care trebuia să livreze 400 de ventilatoare în aprilie, și-a luat avansul (2,5 milioane de dolari) și nu a livrat nici acum nimic, invocând forța majoră (adică pandemia), care era chiar motivul pentru care se făcea această achiziție, iar IGSU nu a făcut demersurile necesare recuperării avansului. 

O parte din lucrurile acestea au ieșit public înainte de raportul Curții, în anchete jurnalistice, și Arafat a cerut public ca oamenii care au încălcat „o procedură, o regulă, luând în considerare că azi discutam de măști și peste două ore nu mai erau și trebuia să te miști foarte rapid” să nu fie trași la răspundere, pentru că nu reprezintă „aspecte reale de corupție”. A avertizat că nimeni nu-și va mai asuma nimic dacă acesta e riscul la care se expun. Declarația a dus la o reacție publică a Forumului Judecătorilor din România, care a cerut Consiliului Național al Magistraturii să protejeze independența procurorilor și judecătorilor de presiunea politicului.

Pandemia a părut să șteargă orice altceva de pe radarul sistemului de sănătate. Pe 23 martie, Arafat a semnat un ordin care suspenda internările și intervențiile non-urgente în toate spitalele publice, dar l-a anulat trei zile mai târziu. Pe 7 aprilie a revenit și a dat un ordin similar, care de data asta interzicea internările și intervențiile non-urgente în toate spitalele, inclusiv cele private. 

Într-adevăr, multe spitale mari, chiar și cele care nu erau dedicate COVID, aveau rată mare de infectare în rândul personalului medical, dar sistemul medical nu poate exista doar pentru COVID și victimele accidentelor de mașină. Bolnavii de cancer, gravidele, oameni cu diferite patologii cronice, oameni care dezvoltă acum simptome de boli grave, toți au fost lăsați pe dinafară. Lipsa accesului la servicii de sănătate pentru ei poate însemna efecte ireversibile asupra calității vieții și a vieții însăși. Nemaivorbind de stresul pe care îl provoacă asemenea informații. 

La protestele asociațiilor de medici și pacienți, ordinul a fost nuanțat și s-a precizat că accesul la tratament se face de la caz la caz, la decizia medicului curant. Mai mulți medici au raportat însă că prezența la UPU a scăzut mult, pentru că oamenii se temeau că nu vor primi tratament medical, și că a crescut numărul oamenilor care ajung la specialist când nu se mai poate face nimic pentru ei – tot pentru că au așteptat să fie urgențe, să nu cumva să fie trimiși acasă. O vorbă aruncată fără discernământ de un om cu mare putere publică are consecințe și acum.

Puterea lui Raed Arafat s-a văzut însă și în raportul cu colegii de coordonare a răspunsului la pandemie. Dacă cu Tătaru și Orban nu s-a contrazis niciodată în spațiul public, nu același lucru s-a întâmplat cu ministrul Internelor, Marcel Vela, șeful lui direct. Când, pe 20 iulie, Vela a fost întrebat dacă nu mai sunt paturi la ATI, cum declarase Arafat cu trei zile înainte, răspunsul ministrului a fost un iritat „Nu știu cine v-a spus, sunt paturi la ATI!”. De la câțiva metri mai încolo, Arafat a auzit schimbul, a venit imediat lângă ministru și s-a adresat apăsat jurnaliștilor: „Deci, când spunem că nu sunt locuri la ATI în București înseamnă că în spitalele COVID din București nu mai sunt locuri de ATI”. Vela s-a luat apoi de jurnalist că nu a întrebat mai specific ce voia să afle, dar era clar că nu i-a picat bine să fie corectat public.

Problema mai mare a fost că declarația asta, că nu mai avem locuri la ATI în spitalele COVID, a venit după luni întregi în care s-a vorbit public despre achiziții de ventilatoare și ridicat de spitale de campanie. Plus că, în curtea spitalului Elias din București, Dăruiește Viață ridicase un spital modular de 1.200 de metri pătrați și 38 de locuri, conform cu standardele de îngrijire ATI, care aștepta de o lună doar să fie utilat cu ventilatoare și personal pentru a fi folosit pentru bolnavii COVID. Arafat l-a ignorat până când Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu i-au scris premierului Orban și i-au cerut să-l dea în folosință. 

Apoi a dus ventilatoarele necesare acolo și a inaugurat spitalul cu presă, fără să menționeze în niciun fel că investiția de trei milioane de euro fusese făcută de Dăruiește Viață. A spus doar „un ONG”. Uscatu și Gheorghiu au aflat de la jurnaliști și de la Orban că s-a inaugurat spitalul construit de ele și au văzut la televizor evenimentul. Premierul le-a mulțumit și le-a numit însă clar în discursul de la deschidere. Gestul lui Arafat a fost sancționat public și de presa care știa eforturile Dăruiește Viață, și de cetățeni. 

În cele două luni de stare de urgență, România a ținut sub control răspândirea virusului. Aveam în jur de 150-200 de confirmați noi pe zi. La două săptămâni după încetarea stării de urgență (cam asta e perioada de incubație a virusului), numărul de îmbolnăviri a început să crească vertiginos, ajungând la 800-900 la jumătatea lui iulie și la 1.300-1.400 la jumătatea lui august, când s-a stabilizat temporar. La 1 septembrie depășisem 3.680 de decese.

Și situația arată mult mai rău dacă ne comparăm cu alte state europene la 1 septembrie: aveam un raport de 3,2 decese la 100.000 de locuitori în ultimele 14 zile (toate celelalte țări UE au sub 1/100.000, cu excepția Bulgariei, 1,6), iar rata cazurilor noi depistate la 100.000 de locuitori este de aproape două ori mai mare decât media europeană (84,3 față de 46). Chiar dacă suntem departe de cifrele Italiei (peste 35.000 de decese) sau Spaniei (29.000), indicatorii aceștia spun o poveste mai mare despre sistemul de sănătate, care nu are capacitatea de tratare a celor vestice, și despre spiritul comunitar al românilor, care nu respectă măsurile de prevenire.

Poate că șase luni e prea puțin ca să evaluăm dacă măsurile de urgență au fost eficiente, cum spune Mixich, dar nu e niciodată prea devreme să vorbim despre cum a influențat leadershipul lui Arafat comportamentul populației.

Leadershipul de pandemie, între bici și haos

Tot ce-mi amintesc din primele săptămâni în care am lucrat de acasă este frica. Frica mă făcea să-mi dezinfectez încălțămintea, clanța, mâinile până la cot, să stau departe de oricine în Mega, să mă umple de furie farmaciile care nu aveau mănuși și măști și oamenii care cumpăraseră toată drojdia și făina și să plâng într-o intersecție pentru că nu aveam voie să-mi îmbrățișez colega căreia îi dădeam o adeverință. 

Credeam atunci că era o reacție la incertitudinea viitorului revistei și teama de boala asta nouă despre care nu știam decât ce văzusem la știri din China și Italia. Acum știu că frica venea mai mult din altă parte: de la oamenii pe care îi urmăream la TV în fiecare seară. 

Psihologul Raul Lupaș de la Mind Education mi-a explicat așa: la debutul pandemiei a fost transmisă multă emoție negativă, adică multă teamă. Iar oamenii percep emoțiile celorlalți și le oglindesc. Dacă liderul e speriat, oamenii vor percepe și vor replica emoția lui. Iar liderilor le-a fost frică: „Tuturor ne era teamă pentru că nu știam cum va evolua virusul”, mi-a spus Arafat. „Era normal la începutul unei pandemii, când nu știi evoluția ei.”

Frica purta geacă de piele și citea ca un copil de școala primară de pe foaie. Frica era un ministru al Sănătății blindat până-n dinți cu combinezon purtat incorect și mască într-un birou de la minister, când ambulanțierii nu aveau echipamente. Frica era să afli că într-un județ oameni din DSP și-au testat rudele, în loc să facă anchetă epidemiologică, că medicii se pensionau la cerere sau că un politician a refuzat să intre în izoletă pentru că îi afecta demnitatea. Frica era în amenzile disproporționate cu veniturile noastre, pe care puteai să le primești în funcție de dispoziția polițistului care te oprea.

Frica a culminat pe 25 martie, când armata a ieșit în patrulare pe străzile din București în autospeciale de război, deși Orban promisese că nu se va întâmpla asta niciodată.

N-am auzit în perioada asta niciun lider care să spună o vorbă bună, o încurajare, o invitație la a trece de situația asta împreună. Și aici e un dublu standard, dar este real: mă așteptam la Iohannis și la Arafat să facă asta. Pentru că ambii, când vor, sunt oratori buni și știu să îți pună în față o viziune pe care o poți crede. 

Iohannis a scris pe Facebook pe 27 februarie, după ce am avut primul caz, că nu e niciun motiv de panică, pentru că virusul e „ca orice răceală”. Arafat a apărut des la TV încruntat („Eu eram omul care venea cu știrile urâte”, spune acum), avertizând că trebuie să ținem curba de infectări cât mai plată, ca să nu supraîncărcăm sistemul medical, amenințându-i cu dosar penal pe medicii care refuză internarea unui pacient, interzicând personalului medical să refuze detașarea. Un medic îi cerea public pe 31 martie să încerce să aibă și vorbe de încurajare, nu doar „zgomot de mitralieră”, pentru că și medicii sunt oameni și unii clachează de la stres. Nu s-a întâmplat.

Același tratament l-a primit și publicul larg: 290.000 de amenzi pentru încălcarea ordinelor de prevenire a răspândirii virusului, avertismente trimise prin Ro-Alert (sistemul care trebuie folosit doar pentru un pericol de proximitate iminent, cum e o furtună sau inundații) când li s-a părut că sunt prea mulți oameni în parcuri, suspecți păziți cu jandarmi în centrele de carantină. 

Primele mesaje despre ce poate face poporul pe cont propriu au apărut abia la finalul stării de urgență: „Intrăm într-o fază în care populația primește o responsabilitate”, spunea Arafat pe 11 mai, cu câteva zile înainte de ridicarea restricțiilor. „Deci relaxarea înseamnă că populația va avea o responsabilitate care e în mâna ei. Respectarea unor reguli, înțelegerea unor recomandări, e foarte importantă.” 

Pentru Adrian Stanciu, decan asociat la Maastricht School of Management România și consultant pentru lideri de business, cauzalitatea dintre restricțiile din starea de urgență și comportamentul românilor după ridicarea lor e destul de transparentă: „Încercarea de a obține cooperare cu biciul a avut exact efectul contrar”. Este esențial să faci foarte multă comunicare, să ai dialog cu societatea, să dai dovadă de transparență majoră pentru toate deciziile. „Dacă infantilizezi oamenii, așteaptă-te să răspundă ca niște idioți. Aceasta e o tară profundă în societatea noastră, nu e doar la Arafat. Faci din bici haos ca să-mi arăți că era mai bun biciul.” 

Iar Lupaș explică și mecanismul psihologic: dacă ești ținut sub control cu frică, ajungi destul de repede să „te simți prea mic pentru o problemă atât de mare și să crezi că ce faci tu nu contează”. Așa că mulți oameni au ignorat recomandările de distanțare din mai încolo, pentru că nu au simțit că felul în care se poartă face vreo diferență.

Stanciu, la fel ca Mixich și experții în managementul dezastrelor, crede că primii pași în starea de urgență au fost buni, dar nu este suficient pentru o criză de lungă durată. „Trebuia să petreacă următoarele două luni vorbind și explicând de ce sunt necesare. Cu blândețe, fără agresivitate, fără amenințări. Treaba lui [Arafat] era să genereze un curent de opinie care să susțină binele comun. Treaba lui, ca lider, e să facă țara să se disciplineze singură.” 

Dacă-l întrebi pe Arafat, asta s-a întâmplat. „La început, noi am acționat într-un fel și încrederea a fost sus, dar acest lucru se erodează pe parcurs pentru că și comunicarea devine redundantă.” Pentru el, problema vine de la cei care vin „în fiecare zi cu o nouă minciună”: conspiraționiștii, anti-vacciniștii, extremiștii, „o gamă nouă de personaje cu care te confrunți”. Aceștia, plus lipsa de „înțelepciune” la nivelul legislativului și puterii judecătorești care i-a lăsat fără instrumente legale de amendare și carantinare.

Mixich spune că, în mod normal, comunicatorul principal într-o astfel de situație nu este omul care coordonează medicina de urgență, ci directorii de DSP-uri, ministrul Sănătății și Directorul Direcției de Asistență Medicală din minister. Într-o criză e important ca lumea din sistem să răspundă unitar și la noi disciplină nu există decât în medicina de urgență, care e parțial militarizată. Doar acolo există „complianță la recomandări”. Așa că sistemul l-a însărcinat pe Arafat să facă ce nu pot face cei responsabili.

Și mulți spun că a făcut maximum pe care l-a putut, cu ce a avut.

Așadar în Arafat avem, teoretic, un lider pe care nu ar trebui să-l tragem la răspundere că nu a făcut suficient, pentru că nu era treaba lui să facă asta. Da, responsabilitatea era la Orban, la Vela, la Tătaru, la Iohannis, oameni pe care i-am ales formal să ne reprezinte și să ne conducă. Dar faptul că oamenii l-au învestit pe Arafat cu o încredere nemaipomenită – 78% – ar trebui să preceadă orice putere formală. Pentru că de la el așteptam toți o salvare din frică.

Undeva între începutul lui aprilie, când a fost făcut sondajul, și jumătatea lui mai, când s-a terminat starea de urgență, populația și-a mai pierdut din încrederea în Arafat. O spune și el, dar nu știm cât, că nu există alte studii. Se vede în schimb în cifrele de infectare, pentru că oamenii nu au mai respectat ce le cerea, și în creșterea ponderii negaționiștilor COVID în spațiul public. 

Când oamenii își pierd încrederea, spune Lupaș, pierd în primul rând sentimentul de siguranță. Creierul intră în mod de supraviețuire și vede doar două căi de ieșire: fugă („plec din țara asta”) sau luptă (critici, ceartă, negare). Încep să caute certitudini, pentru că certitudinea scade din neliniște și le dă sentiment de control, chiar dacă e fals. Și nu mai cooperează. Deci nu se vor conforma unor cereri pe care nu le cred. 

Iar leadership înseamnă să ai rezultate cu cererile și proiectele tale. „Nu poți să zici: eu le-am zis ce să facă, ei n-au făcut, deci nu e vina mea”, spune Stanciu. „Dacă n-ai obținut ce trebuie, nu ți-ai făcut treaba.”

În lanțul trofic al încrederii, mi se pare că Arafat, un om pe care sistemul l-a făcut să vadă în orice o luptă pentru supraviețuire, a dat mai departe către populație același instinct, în loc să-și folosească capitalul de încredere pentru a construi un raport mai bun între oameni și stat. 

Criticii și detractorii nu sunt același lucru

Arafat vorbește mult despre oamenii care îl critică și îl atacă. O făcea și în Mexic, dar acum pare să fie singurul lucru la care se gândește în afară de muncă. Dacă subiectul nu e strategia de dezvoltare a DSU (noi elicoptere de căutare-salvare, nave de stingere, simulatoare de zbor) la care lucrează toată instituția zilele acestea, ajunge repede la un discurs despre detractori și conspirații. Vorbește despre „character assassination” (efort deliberat și susținut de a discredita reputația sau credibilitatea unei persoane), a citit legislație internațională despre calomnie și insultă, vrea ca lumea să nu se mai uite la televiziunile care fabrică fake news. Spune că scopul lor e să-l oprească, dar nu vor reuși. 

Amestecă calomniile cu criticile și nu pare să vadă o diferență între un demers de jurnalism de investigație și postările unui avocat de pe Facebook care îl acuză de „dictatură militară”. „Trebuie să fii robot să nu te simți afectat”, spune azi. „Orice om normal este afectat când se spun atâtea minciuni.” 

Plângerile lui despre calomnii nu sunt neîntemeiate, dacă citești mai încolo de titluri chiar și în publicații respectabile: i se scot frecvent din context vorbele și li se dă o nuanță belicoasă sau arogantă. Cel mai la îndemână exemplu e din Newsweek, care a pus titlul Arafat spune că libertatea nu e mai importantă decât viața unei știri în care afli de fapt că a spus, la Digi24, că protestatarul care a susținut că libertatea e mai importantă decât viața poate spune asta doar în numele lui, nu și în numele altora.

Și mai ales dacă dai seara pe România TV. În ultima lună, postul a rulat aproape zilnic burtiere pe care anunța dezvăluiri incredibile despre Raed Arafat, urmate de un talk-show găzduit de Victor Ciutacu. Pe 2 septembrie, de exemplu, titrau: Cum se folosea Arafat de premier și de președinte, Arafat, dosar-bombă la DNA și Ce îi promitea Arafat blondei audiată (!) în dosar. 

La ora anunțată au dat niște informații „de la sursele noastre din DNA” că Arafat urmează să fie audiat pentru achizițiile găsite neconforme de raportul Curții de Conturi. Amestecul de lucruri reale (raportul) și felul în care erau spuse făcea să pară că spun lucruri noi, iminente. Fabricau emoție și furie și invitații își plângeau de milă reciproc pentru că au crezut în el de parcă tocmai fusese condamnat definitiv pentru corupție. (L-au și sunat în mod repetat și el le-a respins apelul. Spune că nu se uită la post, însă că în momentul în care începe câte o astfel de emisiune, oamenii îi trimit poze cu ce văd pe ecran – unii revoltați, alții ca să-l irite – așa că știe ce se discută.)

Ciutacu și România TV nu sunt singurii care îl contestă acuzându-l de fapte penale. Cei mai mulți sunt și asociați cu interese politice sau comerciale și n-au nicio problemă în a prezenta zvonuri și speculații ca adevăruri: Traian Băsescu, avocatul Gheorghe Piperea (care consideră măsurile anti-COVID dictatură militară), Cozmin Gușă, Mălin Bot, activiști anti-vaccin sau pro-fumat în spații publice, mai nou stilista cu multe opinii Dana Budeanu. 

Puțini dintre contestatarii de mai sus pot fi percepuți ca obiectivi sau având altceva decât o agendă ascunsă.

Cătălin Tolontan și echipa de la Libertatea l-au criticat pe Arafat în starea de urgență pentru lipsa de transparență, pentru acumularea de funcții, pentru că a intervenit să anuleze o licitație de echipamente pentru pompieri în valoare de 600 de milioane de euro, pentru că a cerut clemență pentru posibilele erori de la achiziții pandemice, chiar și pentru că e prea defensiv când e acuzat. 

Echipa de la Libertatea operează într-o paradigmă de bună-credință a jurnaliștilor de investigație care vor să pună în spațiul public informații la care nu au avut întotdeauna acces la prima mână, dar despre care au suficientă documentare și confirmări cât să le considere veridice (e o practică protejată și de jurisprudența CEDO). Au publicat – înainte ca ele să fie făcute publice de autorități – drafturi de proiecte legislative care introduceau restricții de circulație sau au spus că Arafat a pus într-o ordonanță militară măsura de suprimare a site-urilor cu fake news. Asta îi vulnerabilizează profesional, dar o fac pentru că vor să protejeze interesul public.

Iar funcționarii, dacă operează cu bani publici, trebuie să accepte convenția asta, pentru că publicul are dreptul să chestioneze felul în care se iau decizii la nivelul statului. 

Arafat nu o acceptă și răspunde des la acuzațiile lor. Nu le răspunde la telefon de câțiva ani, dar pentru a demonta articolele găsește timp să scrie pe Facebook sau să posteze un video în care le numește demersul jurnalistic o „insinuare” și „acuzații nefondate”, precum, cel mai recent, despre acuzația că ar fi oprit abuziv o licitație pentru echipamente IGSU. 

Tolontan spune că „relația cu Arafat e ca cea cu [antrenorul de fotbal] Cornel Dinu: când câștigă și ești bun cu el, e cel mai bun om posibil; când pierde, e nesuferit; când câștigă întotdeauna e absolut insuportabil”. Și Tolontan consideră că Arafat a câștigat întotdeauna, pe munca lui, pe merit, dar asta l-a făcut „insuportabil instituțional”, adică refuză orice dialog direct.

Arafat are un stil aparte de a răspunde la acuzații: țintește greșelile de formă, le demontează, se victimizează și acuză la rândul lui. De exemplu, când a răspuns la articolul despre licitația anulată, a arătat două hotărâri judecătorești care dovedesc că procesul cu cei care au contestat licitația a fost câștigat pe fond și la apel, apoi a întrebat „de ce acum?”, ca și cum jurnaliștii ar fi instrumentele unui Nemesis ascuns. Tolontan spune că și-ar dori ca Arafat „să nu mai apeleze la cele mai joase instincte ale oamenilor. Când e criticat, are un discurs despre forțe oculte, jocul unor interese externe, care vor să distrugă ce am construit. Este un obicei ceaușist. Așa cotizezi la o politică a urii.”

Mai recent, Arafat îi atacă așa și pe oamenii din instituțiile de control. I-a făcut pe reprezentanții Curții de Conturi veniți să verifice achizițiile COVID „contabili”. Inspectorii de la Curtea de Conturi au un rol esențial în vegherea modului de cheltuire a banilor publici, însă Arafat părea să-i vadă ca pe niște căutători de nod în papură și a și întrebat retoric la TV de ce au venit „acum” să verifice achizițiile. 

Mai ales după ce m-am uitat la TEDx-urile mai vechi despre cum a pornit SMURD și cum l-a ridicat din nimic forțând să se întâmple lucruri, mizând pe bunăvoința oamenilor și pe vid legislativ, mi-e clar că aceste comportamente au apărut ca mecanisme de supraviețuire, pentru a răzbi într-un sistem opac și ostil. Dar Raed Arafat nu mai e de multă vreme un medic rezident care vrea să schimbe un sistem medical învechit. Este unul dintre cei mai puternici oameni din stat, scrie legi și face politici publice, are capacitatea de a atrage bugete enorme. Și chiar dacă am înțeles că trăiește în continuare cu teama că tot ce a construit poate fi desfăcut „în două luni”, comportamentul lui este problematic. Când aplici aceleași metode ca atunci când erai lipsit de putere nu mai e curaj, inovație și leadership. E intimidare.

De ce vrem mai mult de la Arafat?

Raed Arafat nu e un lider improbabil al perioadei acestea. Într-un fel, pentru asta s-a pregătit toată viața. Pe el, pandemia chiar nu l-a luat prin surprindere – propusese la finalul anului trecut ca România să facă în mai 2020 o simulare de pandemie pentru specialiști, la care să participe și alte țări. Realitatea l-a prins din urmă.

Și cred că, în mare, cu împiedicările povestite mai sus, a fost un lider competent în cele două luni de stare de urgență. 

Arafat vrea să rezolve lucruri care nu merg și este în cea mai bună formă a lui când se uită la un sistem și găsește soluții la problemele pe care le observă. Însă nu prea știe să ajungă la ele în urma unui dialog. Și asta s-a văzut cel mai bine la ieșirea din starea de urgență. Câtă vreme a putut să dea și să implementeze ordine stricte, care au rezolvat problema răspândirii infecției pe termen scurt, a fost eficient. 

Când restricțiile s-au ridicat, mesajele lui n-au mai funcționat. Pentru că el vrea ca lumea să facă ce spune, să înțeleagă fără prea multe detalii, să se conformeze. Privește simplist neînțelegerea populației și conspirațiile despre pandemie și, în loc să explice, amenință. Cea mai recentă amenințare a lui, preluată fără discernământ de presă, este că, dacă se umplu spitalele, medicii va trebui să aleagă cine trăiește și cine moare de COVID. Ce efect are asta dacă nu pierderea și mai acută a încrederii?

Daniel David spunea în Psihologia poporului român, monografia din 2015 care a făcut primul profil psihologic modern al românilor, că trăim într-un moment în care se confruntă o Românie a trecutului, depășită, cu una a viitorului, aspirațională. Prima se bazează pe structuri sociale închise care supun individul colectivității, autoritarism, frică de incertitudine și control comportamental prin pedepse/emoții negative. A doua, orientată spre Occident, e formată din comunități solidare care valorifică potențialul fiecărui membru, e condusă democratic, vede în incertitudine oportunități și influențează comportamentul social prin recompense/emoții pozitive. 

Ele există în același timp, dar momentan România trecutului e la conducere și cea a viitorului încearcă să schimbe statu-quo-ul. Probabil că lucrurile acestea n-au fost niciodată mai vizibile ca acum.

Mi-ar plăcea să spun că și eu sunt mai mult din România viitorului decât din cea a trecutului, dar în ultimii ani am descoperit că tot ce făceam în posturi de lider era să copiez modelele de exprimare a puterii pe care le-am întâlnit în familia mea, în școală și în primele joburi. Adică autoritate, intransigență, emoții negative, rezistență la critică, victimizare. Deși știam cât rău îmi făcuseră mie, cât de lipsită de putere și autonomie mă simțisem când fusesem tratată așa, nu vedeam că fac la fel și nici nu știam cum să fac altfel. Când a început să se ridice vălul de pe ochi, mi se părea că mi se cer lucruri imposibile: să schimb cine sunt. 

Dar tot ce-mi cerea România viitorului era să-i tratez pe ceilalți așa cum vreau să fiu tratată eu. 

Asta îi cerem și lui Arafat. A criticat, a deranjat, a condus cu mână de fier, a ținut cu dinții de principii, a ars poduri. Și a fost recompensat pentru asta cu îndeplinirea visului – unul de care beneficiază zilnic mii de români –, dar și cu funcții și cu puterea să facă alte visuri realitate. Dar el se vede în continuare ca un outsider. Schimbarea de paradigmă din capul lui nu s-a produs încă pentru că nu și-a acceptat puterea, dar mai ales responsabilitatea care vine cu ea.

Aș vrea să văd că înțelege unde a greșit când a condus doar prin ordine și frică și aș vrea să repare asta, să înceapă un dialog cu oamenii care au încredere în el. Sigur că nu e suficient ca cineva să-și ceară scuze ca să-și reevalueze stilul de leadership, dar e un punct de plecare. Le arată celorlalți că îți accepți imperfecțiunea, că ai empatie, că îți înțelegi responsabilitatea dincolo de task-uri. Pune prima piatră la o cultură mai înțelegătoare, cu mai multă încredere și responsabilitate personală. 

Pandemia de COVID-19 e un punct de cotitură pentru el, pentru că e în același timp o luptă într-un defileu și un război de uzură. Vom trăi cu coronavirusul cel puțin doi ani și abia am trecut de un sfert din perioadă. Cum vor arăta următoarele luni pentru societate va depinde mult și de leadershipul lui Arafat: amenințări care își pierd repede puterea sau empatie, dialog și colaborare? Pentru că, da, vrem mai mult de la Raed Arafat decât de la orice alt lider. Poate nu e fair, dar e ce ne-a învățat să așteptăm de la el.

NOTĂ (12.09): În versiunea inițială a articolului am folosit, în legătură cu munca colegilor de la Libertatea, o formulare neclară: „vor să pună în spațiul public informații pe care încă nu le pot dovedi”. Unii dintre cititori au citit fraza ca o sugestie că jurnaliștii nu verifică informațiile. Nu asta intenționam și e limpede că formularea a fost ambiguă. Am nuanțat-o acum, iar formularea am înlocuit-o cu „la care nu au avut întotdeauna acces la prima mână”. Ce intenționam să transmitem, și n-am făcut-o suficient de clar, e că jurnaliștii lucrează adesea cu informații primite pe surse, cu fotografii de documente, cu drafturi ale unor comunicări instituționale și așa mai departe. Altfel spus, în unele instanțe, nu avem – cel puțin nu în prima fază – acces la documentele primare care ar putea dovedi incontestabil veridicitatea informațiilor sau documentelor primite. La asta ne-am referit când am folosit sintagma „a dovedi”, nu la practica verificării autenticității informaților primite. Le cerem scuze colegilor de la Libertatea pentru neclaritatea inițială. Avem cea mai mare admirație pentru eforturile lor de a descoperi adevărul zi de zi, și de a ne arăta ce nu se vede, mai ales că e o muncă grea și prea puțin apreciată.