Vă rugăm să ne scuzaţi, cum mai vreţi să protestaţi?

În iarna asta au protestat la Cluj oameni din mai toate bulele pe care le-am frecventat vreodată: am văzut în stradă oameni care înainte dădeau primii cancel unei invitații civice; oameni care altădată explicau că protestele nu rezolvă nimic, care îți spuneau cum trebuie, de fapt, făcute lucrurile, că nu ai înțeles nimic. Spuneau toate astea din confortul unui living deschis, de oameni ocupați, prinși să își crească businessul, să educe copii, să recupereze în sesiune cursurile dintr-un semestru întreg, să programeze vacanțe ecologic-responsabile, să se implice cu aprobare și orar. Toate bulele astea s-au revărsat în stradă și au ocupat-o cu flori, selfie-uri cu bannerul și scandări despre pălării și jandarmi.

Printre ele, parcă mai discreți, erau oameni pe care i-am văzut în stradă ori de câte ori a fost nevoie: de la „vrem anticipate, nu comasate”, la „nu corporația face legislația”, la „v-ați făcut palate, le vrem confiscate”. Care poate verifică telefonul în timp ce se scandează „DNA să vină să vă ia” și care își păstrează pălăria sau șapca pe cap pentru că e frig, știu că traseul e lung, iar ei într-o altă revoltă și-au pierdut-o pe carosabil cu ajutorul acelorași jandarmi.

Dacă ai fost vreodată la un protest în Cluj, știi una dintre cele două întrebări la care chiar vrei răspuns: Care e traseul? Mergem ca de obicei în „bucla mică” până la teatru, turul celor trei piețe sau „mergem în Mărăști”? („De ce nu și în Mănăștur, acolo sunt blocuri multe?”) Coloana de manifestanți pleacă din piață aproape automat, odată cu bulele ei: mai creative, mai compacte, mai efervescente, mai predispuse la revărsare sau adaptare. Pe traseu, adesea, se triplează numărul de participanți. Cum se alipesc ei coloanei poate fi subiectul unui articol antropologic.

„Strada n-are lideri, suntem oameni liberi!”. În față, oameni din grupuri civice, din galerii, lideri ai organizațiilor studențești, cetățeni persoane fizice cu portavoce, părinți și bunici care își încurajează copiii să meargă înaintea coloanei, să vadă sau să fie văzuți. E o competiție tăcută și înverșunată între purtătorii de bannere: care să ocupe primul acel teritoriu al nimănui dintre vestele albastre inscripționate cu „dialog social” și primul rând de manifestanți.

Unul dintre câștigurile aparente ale acestor proteste este că oamenii care au nevoie de certitudini în ce privește siguranța proprie au ieșit în stradă. Cum va transforma prezența lor acel teritoriu al nimănui dintre autoritatea statului și cetățenii care mărșăluiesc rămâne de văzut. Un alt marș, cel din miez de noapte, în ritm accelerat de scandări, fără momente artistice și fără negocieri de traseu, m-a făcut să cred că reputația ușor boemă, ușor progresistă, dar destul de persistentă a acestui oraș rezistă.

Celelalte întrebări, despre autorizare și notificare, despre răspunderea fiecăruia dintre cei care participă, de o parte sau alta, într-o bulă sau alta, despre organizatori și dezorganizați, își vor găsi răspunsul, sper, în modificarea legii 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, în recunoașterea publică și asumarea individuală a faptului că nu e nevoie să ne cerem voie să ne revoltăm.