Varga Petru

Lui Varga Petru i se spunea și „Mânuță de Aur”, pentru că se pricepea la toate. Avea 72 de ani când a murit de COVID-19.

De Petronela Rotar
Fotografie de Raluca Mărgescu

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. În fotografii apar Varga Petru și Petronela Rotar.

I se spunea Mânuță de Aur. De la el trebuie că am moștenit nu doar înfățișarea, trupul nervos, arderile puternice, ci și multiplele abilități care m-au ajutat să trăiesc și să cresc doi copii de una singură. Tata știa să facă de toate: tăia porci, punea gresie și faianță, construia case, zugrăvea, repara țevi, robinete și orice instalație de apă, mașini și utilaje, desfăcea motoare, conducea buldoexcavatorul pe care muncea cu o îndemânare ieșită din comun, de i se dusese buhul că ar fi cel mai priceput din zonă, creștea nutrii și iepuri, împăia animale, pescuia, făcea și developa fotografii, culegea ciuperci pe care le deosebea ca nimeni altul și multe alte chestii complet diferite între ele.

Pe toate, ca un profesionist. Pe tata îl chemau neamurile, vecinii și străinii când aveau nevoie de o mână pricepută. Se mândrea cu porecla lui: Mânuță de Aur.

Când mă gândesc la tata cel din copilărie, imagini foarte diferite se suprapun, ca într-un caleidoscop. Îmi amintesc cum făcea din baie cameră obscură și ne vâram acolo să developăm filmele din aparatul pe care îl lua cu noi în vacanțe. Tăvițele cu revelator, cu mirosul lor înțepător și tot miracolul acela care transforma cartoanele albe în poze alb-negru cu noi. Mă lăsa să le iau eu cu un clips de rufe și să le mut dintr-o tăviță în alta, iar apoi să le atârn pe sfoară, să se usuce.

Câteva ieșiri în pădure, după ciuperci. O vară anume, când făcea drumul către Curmătura, prin Prăpăstiile Zărneștiului, și m-a luat cu el în munte și am stat cocoțată pe buldozer în zgomotul acela infernal pe care dădea mama vina pentru nervii lui slăbiți, apoi am cules flori de colț de pe stânci, în pauza de masă, pe care le-am presat în ierbarul meu cel prețios.

Plimbări prin iarba udă, după ploaie, pe tăpșanele unde mă ducea la cules de ciuperci. Se pricepea grozav tata la ciuperci, le știa după denumire și forme, știa să deosebească ciupercile bune de cele otrăvitoare și mai ales știa locurile unde se găseau cele mai delicioase ciuperci din lume, cărora le spunea când piciorul căprioarei, când pălăria doamnei, căci așa arătau, ba ca niște picioare de căprioare când erau tinere și închise, ba ca niște pălării uriașe, atunci când creșteau și se desfăceau. Și azi găsesc că cele mai bune șnițele sunt cele făcute din ciupercile astea, dar ani mulți nu le-am mai simțit gustul dacă tata nu a mai putut să le culeagă, după ce a paralizat.

Un AVC i-a luat viața pe care o avea înainte și l-a transformat din Mânuță de Aur într-un om aproape neputincios. Una dintre mânuțele de aur a rămas rigidă, înțepenită pentru totdeauna.

În ultimii ani dinainte de AVC, deveniserăm prieteni foarte buni. Doi adulți, de-acum. Simțeam căldură și dragoste în vocea lui, când mă suna, zilnic, să vadă ce fac, dacă avem ce mânca, eu și fetele, când venea și, știind că mi-e greu, îmi strecura niște bănuți sau îmi aducea o plasă cu de toate, pentru fete. Rămăsese la fel de activ ca în tinerețe, muncea, înota, se cățăra cu nepoatele în copaci și sărea de la trambulină. Uneori mă lua în brațe și mă strângea tare, fără să spună nimic. Apoi a venit AVC-ul.

După mai multe luni de recuperare, a început să poată să se miște de unul singur. Mergea cu ajutorul unei cârje, mânca și se îmbrăca singur și chiar ne putea spune ce îl doare, cu mult chin. Uneori, râdea. Când nu era frig afară, îl găseam stând la poartă, cu bastonul sprijinit de bancă. Mă lua în brațe, mă strângea tare. Te iubesc, tata, îi spuneam.

Eram tare departe în decembrie anul trecut când au reapărut problemele de sănătate, eram hăt în Africa. M-am întors de urgență. Prima mea zi acasă, al doilea test pozitiv al lui. Apoi, coșmarul. Are multe comorbidități, ne spuneau din spital când reușeam să dăm de cineva să ne spună, sunt șanse mici să scape.

Toate zilele în care sunam ore în șir la ATI pentru a găsi pe cineva care să răspundă și să ne zică dacă mai este. Toate zilele în care nu puteam face nimic decât să așteptăm și să ne rugăm. Toate zilele în care, când am știut că se sfârșește, am luptat să găsesc un om cu inima caldă în tot spitalul acela, care să mă ajute și să-i pună un telefon la ureche. Să îmi pot lua rămas bun.

Te iubesc, tata, i-am spus la telefonul acela atât de greu procurat, iar el nu a putut răspunde nimic de sub masca de oxigen, pe patul de ATI unde se stingea, departe de toți cei pe care i-a iubit. Doar un geamăt.

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.