Viaţa la ţară

Plăcuţa Muzeului Cinegetic de la intrarea în Posada este locul unde începe Valea Prahovei pentru mine. Am trecut cu microbuzul pe lângă ea de 10 de ori în drumurile mele şi am văzut‑o mereu ca pe un semn că nu mai am mult până la destinaţie. În ziua asta de miez de iulie îmi aminteşte că sunt pe drum nu numai spre comuna Lisa din Ţara Făgăraşului, ci şi spre trecut. Mă întorc în timp 11 ani, la momentul primului meu job în presă.

---

„Ai condei”, mi‑a zis Daniel Tomescu, redactor‑şef adjunct la Gardianul, un bărbat slab cu obraji rotunzi şi privire blândă, în vara lui 2002, la două zile după ce ne‑am cunoscut. Terminam anul II la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti şi îmi trebuia un stagiu de practică la un ziar sau o agenţie de presă. În lipsă de idei, mi‑am cumpărat toate ziarele de pe tarabă şi aşa am dat peste un anunţ mic pe prima pagină din Gardianul. Se căutau studenţi pentru un proiect. Tomescu, un fost actor de teatru intrat în presă în anii ’90, urma să conducă o revistă săptămânală despre şi pentru sate, numită Viaţa la ţară.

Ca test, ne‑a trimis pe toţi cei care am răspuns anunţului să scriem un reportaj „de atmosferă” în complexul comercial Europa, la capătul Colentinei, unde între timp s‑a înfiripat Dragonul Roşu. Nu mai ţin minte ce am scris, dar „aveam condei”. M‑a angajat.

Viaţa la ţară urma să fie o revistă de 16 pagini a trustului Amber Press, care edita şi Gardianul. Şapte reporteri, aproape toţi studenţi, urma să petrecem trei zile pe săptămână în câte un sat ales de Tomescu. Ne întâlneam o dată pe săptămână într‑o sală de şedinţe în Casa Presei. Răsfiraţi în jurul unei mese rotunde, ne uitam la Tomescu, care deseori alegea satele în care ne trimitea punând degetul, pe nevăzute, pe harta agăţată în peretele din spatele său. Ne interesau multe despre satele prin care mergeam: orice posibilitate de agroturism, personaje exotice, inventatori, microferme, tradiţii încă în practică, biserici, reţete culinare, preţuri din piaţă. Ne interesa dacă primăriile comunelor respective accesau fonduri europene şi pentru ce. Nu ne interesa nimic politic, de acele pagini se ocupau jurnalişti de la Gardianul.

Revista avea un singur fotograf, care mergea în cea mai spectaculoasă deplasare, cea de prima pagină. Restul reporterilor primeau câte un aparat de fotografiat şi două filme. Ni se acopereau transportul, o diurnă de 15 lei plus tot atât pentru cazare. Nici în 2002 nu era suficient pentru a lua o cameră de pensiune pentru o noapte sau două, aşa că mai puneam de la noi (restul ni se deconta la întoarcere). Oricum, nu erau multe comunele cu pensiuni sau alte opţiuni de cazare. Tomescu ne încuraja să întrebăm la primărie dacă au camere de protocol sau dacă ne pot recomanda o gazdă.

Aşa a început unul dintre cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Aproape în fiecare săptămână descopeream câte un sat de care nu auzisem niciodată – Feldioara, Ileana, Greaca, Slătioara, Ghidfalău, Bălăuşeri, Miercurea Nirajului, peste 30 în total. Internetul era în epoca dial‑up, nu că ar fi fost plin de informaţii despre sate sau cum ajungi la ele. Învăţasem programul tuturor autogărilor din Bucureşti. Am cârpit multe deplasări la ghişeu cu funcţionare care îmi spuneau să merg până în cel mai mare oraş din zonă de unde să găsesc o rată sau o ocazie până în sat. Am vorbit cu sute de oameni, am făcut autostopul, am mers zeci de kilometri pe jos, am mers cu tramvaiul prin pădurea Dumbrava de la Sibiu la Răşinari, am dormit într‑un hotel dezafectat, într‑o tabără închisă, în casele oamenilor, în stâni, în gară la Braşov; m‑am suit într‑un tren în mişcare, am mers în camioane, căruţe şi tractoare, am băut 10 cafele pe zi pentru că nu puteam să refuz oamenii care mă primeau în casă şi îmi povesteau vieţile .

Când Tomescu m‑a trimis la Siliştea Gumeşti, funcţionara de la gară a confundat satul cu un altul, Siliştea de Videle. Am ajuns acolo şi am aflat că satul lui Moromete era aproape, la vreo 20 de kilometri de drum neasfaltat. Am luat‑o pe jos, într‑un iulie infernal. După câteva ore, m‑am aruncat în faţa primei maşini. Aveam 20 de ani şi nu mai făcusem niciodată autostopul, dar m‑am urcat în Dacia albă împreună cu doi barbaţi solizi, fără cămăşi, cu ochelari de soare fumurii. Şoferul avea unghia de la degetul mic lungă şi ascuţită.

Am zeci de astfel de bucăţi de amintiri. În noiembrie anul trecut, Gabriel Dobre, editorul acestui eseu, care mi‑a ascultat ani buni poveştile despre Viaţa la ţară, mi‑a aruncat o provocare. Împlineam 10 ani de presă, un număr rotund. Am început cu Viaţa la ţară şi am ajuns într‑o agenţie internaţională de presă. Ce ar fi dacă aş reconstitui traseul, dacă aş merge în satul meu preferat, să văd cum s‑a schimbat el, dar mai ales eu? Pe atunci aveam 20 de ani, eram paralizată de timiditate şi trebuia să mă descurc de una singură pentru prima dată. Ce ştiam eu despre viaţă nu umplea o nucă, darămite despre viaţa la ţară. Nu realizam că în România rurală se munceşte mult şi se trăieşte greu, poate şi pentru că mergeam des în sate de munte unde mă fura uşor peisajul. Insistam adesea în textele mele că se poate face agroturism în sate care nu aveau drumuri, gaze sau apă, doar pentru că aveau munţii în curte. Oricum, era o altă lume. România încă nu era în UE. Încă nu existau staţii de autobuz Maramureş‑Spania. Încă nu erau case de schimb valutar lângă birturi, deşi erau destui tineri plecaţi la muncă pe afară. Satul Lisa mi‑a venit în minte înainte ca Dobre să îşi termine fraza. Chiar aşa, ce s‑a schimbat?

---

Prima diferenţă între atunci şi acum stă în gadgeturi. Am ajuns dimineaţă la autogara de pe Ritmului din Bucureşti pregătită cu un Kindle, un smartphone şi opt giga de muzică într‑un iPod Nano. Acum 11 ani, când nici unul dintre ele nu exista încă, sigur aş fi intrat în vorbă cu doamna trecută bine de 60 de ani, în nişte pantaloni albi imposibil de strâmţi şi de scurţi, brăţară la gleznă şi o floare mare roşie în păr.

Dar acum mi‑am pus căştile şi am ieşit din Bucureşti pe Fluorescent Adolescent de la Arctic Monkeys. Microbuzul a plecat cu jumătate de oră întârziere şi am mai pierdut ceva timp după ce am trecut de Posada, într‑o coloană la Predeal. Am ajuns în Brașov la 12 :10, cu 10 minute după plecarea autobuzului de Făgăraş. A trebuit să aştept o oră până la următorul.

Când în sfârşit am pornit la drum, un pasager cu pareză a ucis din start ideea de aer condiţionat. Iar vecina mea de scaun, o pensionară venită la Braşov să îşi ia bilet de tratament la Geoagiu Băi, a închis şi geamurile.

În drumul spre Făgăraş am trecut prin orăşele şi sate greu de diferenţiat, pe lângă şanţuri şi muncitori care așteptau să monteze borduri. Am ajuns cu aproape două ore după ce singura cursă a zilei către Lisa plecase. Pe vremuri, aş fi făcut autostopul imediat. Dar acum mi‑am dat seama că la ora la care aş ajunge nu aş mai da de nimeni la primărie şi cine ştie dacă aș găsi unde să dorm.

Așa că am rămas peste noapte în Făgăraş, un oraş care, cu o cetate de la 1300 în centru, pare să‑şi fi lăsat în urmă perioada de glorie. A dus‑o bine, apoi s‑a închis combinatul chimic care angaja tot oraşul plus satele din jur. Sunt destule shaormerii şi magazine second hand, ca în orice alt orăşel. O catedrală ortodoxă, încă în construcţie, dar cu cupole aurite vizibile de oriunde, tronează în centru, lângă cetate. Oraşul are un număr impresionant de terase, baruri şi restaurante, toate destul de pline. Aproape fiecare conversaţie pe lângă care am trecut menţiona o verişoară din Valencia sau un unchi din Chicago. Făgăraşul şi‑a pierdut cam 15% din populaţie în ultimii 10 ani, iar migraţia se vede şi în satele din jur. Pe vremea când în Făgăraş şi Victoria, celălalt mare oraş din zonă, încă funcţionau combinatele, ratele pentru navetişti treceau prin sate şi de trei, patru ori pe zi. Astăzi, cu greu mai circulă un microbuz. Din Făgăraş, mi‑ar fi mai uşor să ajung în Italia decât în Lisa.

---

Am ajuns primă oară în Lisa în decembrie 2002, cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun. Era spre ora 4 după-amiaza şi începea să se întunece când am ajuns în Făgăraş cu Iustin Ichim, ultimul şi cel mai tânăr dintre cei trei fotoreporteri cu care am lucrat la Viaţa la ţară. Iustin avea 23 de ani, era pasionat de alpinism, iar revista i s‑a potrivit mănuşă. Pe atunci lucra la un laborator de procesare foto şi a ajuns în presă din întâmplare, unde a rămas până prin 2010. Acum face fotografii la evenimente, este căsătorit şi are doi copii.

L‑am regăsit pe Iustin anul acesta. Aveam nevoie de amintirile lui despre Lisa.

În Făgăraş, în decembrie 2002, era linişte şi îngrozitor de frig. Multă zăpadă. Nici eu și nici Iustin nu mai ţinem minte cum de am luat‑o pe jos spre Lisa. Probabil că am întrebat în jur şi ni s‑a spus că am pierdut ultimă rată. Probabil că am întrebat pe ce drum să o luăm şi ni s‑a spus o variantă care ocolea prin Voivodeni.

Am mers două‑trei ore, pe un drum pustiu. Într‑un târziu, am dat peste o turmă de oi şi doi ciobani în şube şi căciuli de miel. Unul mai tânăr, care era şeful, celălalt mai în vârstă. Aveau feţe brăzdate, aproape pământii, îngroşate de ani petrecuţi în soare şi vânt. Iustin îşi aminteşte că cel bătrân ne‑a spus că dormise în casă doar de trei ori în viaţa lui.

L‑am întrebat pe şef cât mai e până în Lisa.

„Nu ajungeţi în seara asta”, ne‑a spus. „Aici urmează satul Voivodeni de‑abia.”

„Şi în Voivodeni găsim o pensiune unde să dormim?”

„Nu, dar dormiţi la mine. Intraţi în sat şi bateţi la poartă la numarul 38. Îi spuneţi nevestei că v‑am trimis eu. O cheamă Maria.”

„Şi pe dumneavoastră cum vă cheamă?”

„Iosif. Mi se spune Iosifel.”

Aşa i‑am cunoscut pe Iosif şi Maria Matic. Dacă pe ea a deranjat‑o că Iosifel i‑a trimis doi necunoscuţi pe cap, nu ne‑am dat seama. Au fost foarte primitori şi chiar uimiţi că merseserăm atâta pe jos.

Aveau trei fetiţe. Maria le‑a îmbrăcat în costume populare, iar Iustin le‑a fotografiat, în faţa patului, cu o carpetă cu naşterea lui Iisus în fundal, pe perete. Încă are fotografiile. A doua zi, Iosif ne‑a dus la staţie, de unde am prins o rată până în Lisa.

Când am ajuns, frigul, zăpada şi altitudinea făceau cerul de un albastru ireal, aproape violet. Fumul care ieşea pe coşul caselor era albicios şi gros. Peste tot erau troiţe.

După vizita de rigoare la primărie şi câteva discuţii cu oamenii prin sat, l‑am găsit pe Moş Crăciun.

Marin Radu, zis şi nea Juvete, locuia într‑un fost sediu CAP la o margine de sat, şi era mecanic auto. Adapta Trabanturi pentru paraplegici, iar în timpul liber planta brazi în jurul curţii, în speranţa că vor forma o perdea împotriva vântului. Avea obrajii rumeniţi de vânt, o barbă căruntă spre albă şi purta o canadiană care îi dădea volum. Mi se părea că seamănă cu Moş Crăciun, ceea ce am şi scris în textul din revistă, pe care am trimis‑o lui şi soţiei, Maria, când a apărut. Era senin, avea umor şi am vorbit mult timp, în casă, la căldură.

Lisa şi Voivodeni sunt la fel ca toate satele din România – sărace, îmbătrânite, cu infrastructură proastă şi agricultură de subzistenţă. Dar în mintea mea sunt diferite de restul prin amintirea lui Iosif, a lui nea Juvete şi ale celor două Marii. Viaţa la ţară mi‑a demonstrat iar şi iar că lumea este plină de oameni care ajutau cu bunăvoinţă străini. Pentru noi toţi era un salt în necunoscut, şi eu şi ei alegeam să avem încredere şi cumva ieşea bine.

---

Am uitat foarte multe lucruri de acum 11 ani. Nu mai am carneţelele cu notiţele de atunci. Mi‑au rămas câteva fotografii, revistele şi un studiu de caz făcut pentru un curs de la facultate în care l‑am intervievat pe Tomescu.

Recitindu‑l, aflu că revista era subvenţionată de un crescător de animale care a preferat să rămână anonim şi care aparent nu a cerut revistei decât să trimită un reporter la o expoziţie de vaci. Azi îmi pare implauzibil, ce crescător de animale are bani să subvenţioneze o revistă şi ce obţine din asta?

Viaţa la ţară nu a avut publicitate, nici multă promovare. Tomescu spunea că revista avea un tiraj de 15.000 de exemplare şi că se distribuia prin cabinete veterinare şi asociaţii de crescători de animale, deşi mie nu mi s‑a întâmplat să dau de cineva care să fi auzit de noi în vreunul dintre cele 30 de sate în care am fost. În anul în care am lucrat acolo nu am simţit nici măcar o dată vreo presiune politică. Iustin, care a mai stat încă vreun an după ce am plecat eu, îşi aminteşte că spre final se simţeau tensiuni, mai ales prin asocierea cu Gardianul, un ziar afiliat politic şi suspectat că primea bani publici. Azi aş acorda mai multă atenţie zvonurilor pe care le auzeam prin redacţie că revista era o modalitate de a spăla bani sau un potenţial instrument de manipulare politică, dar pe atunci nu îmi păsa. Cineva, cumva, făcuse posibil ca eu să iau ţara la picior.

Am fost mereu fascinată de felul în care oamenii aleg să îşi trăiască vieţile. Mă interesează teribil unde locuiesc, unde muncesc, dacă se simt singuri, ce mănâncă, ce poartă, de ce le este frică, ce au pierdut, cum se roagă, ce îi face fericiţi. Cred că, uitându‑ne la cei din jur, învăţăm la rândul nostru cum să trăim. Iar eu, de când mă ştiu, caut o comunitate în care să îmi găsesc locul. În acel an, Viaţa la ţară mi‑a permis să testez una pe săptămână.

Chiar dacă câştigam patru milioane pe lună şi locuiam tot cu părinţii, eram sigură că am cel mai cool job din lume. Prietenii mei, colegi de facultate, nu erau le fel de siguri. Unora le era indiferent, doar un job, e bine că îl am. Alţii mă luau vag peste picior. Le povesteam amintiri de pe drum, dar îmi era ruşine să le arăt revistele. Ştiam că textele mele nu erau bune.

Tomescu ne‑a rugat: „Să scrieţi tandru, să spuneţi poveştile oamenilor într‑o manieră care i‑ar face pe oamenii de la ţară să citească”. Poate de aceea mă transformam într‑un Calistrat Hogaş mai puţin talentat când scriam. Articolele mele erau pline de „drumuri înguste care şerpuiesc prin sate de munte” unde oamenii trăiesc „greu, dar drept” şi au istorii „toarse din poveşti”.

Un pasaj din articolul despre Lisa: „Pentru cei rămaşi în urmă, muntele este soarta. Pământ greu de stăpânit, dar mult râvnit şi îmblânzit prin muncă îndârjită. Viaţa este grea, dar oamenii au reuşit să‑şi facă rost. Mulţi sunt crescătorii de animale din comună, iar vara, multe sunt stânele care se apropie de cer. Comuna Lisa este unul dintre acele locuri care ajută, deprimă şi fac sufletul omului să tindă către culmi. Este atâta luptă în liseni, luptă şi bunătate, cea din urmă fiind probabil trăsătura care i‑a făcut să răzbească mereu. Frumuseţea locurilor trebuie să‑i fi ajutat şi ea. Cum altfel, din moment ce de aici începe cerul?”.

În apărarea mea, eram un copil care de‑abia învăţa ce e ăla jurnalism. Piramida inversată nu mergea la Viaţa la ţară şi altceva încă nu ştiam. Abia în anul III, după ce am lucrat cu nişte profesori americani la un ziar studenţesc bilingv, The Bullet, am învăţat concret cum se face jurnalism.

După asta, Viaţa la ţară a început să îşi piardă luciul. Voiam să aplic pentru o bursă de masterat în jurnalism în State. La dosar trebuia să ataşez articole scrise de mine şi ştiam că cele din Viaţa la ţară nu aveau cum să îmi câştige bursa. Am plecat în vara lui 2003. Tomescu, cu care regret că n‑am păstrat legătura, a încetat să se ocupe de revistă câteva luni mai târziu. A murit în martie 2012.

Am colaborat apoi cu Capital, am lucrat o vreme la publicaţiile care astăzi sunt reunite în HotNews.ro şi după ce am terminat facultatea am plecat la masterat, la Universitatea din Illinois, pentru un an şi jumătate. Acolo am descoperit jurnalismul narativ, articolele scrise cu personaje, scene şi dialog, ca nişte poveşti, dar adevărate. Când m‑am întors în Bucureşti am intrat în jurnalismul economic de agenţie de presă. În toţi aceşti ani nu am găsit pe nimeni şi nimic care să‑mi placă la fel sau mai mult ca meseria asta. Privind în urmă, nici nu cred că am încercat foarte tare. Nu ştiu dacă este neapărat bine.

Sunt 11 ani de când tot învăţ să devin un reporter mai bun, dar încă mai e loc. Astăzi însă aş putea face dreptate poveştilor întâlnite atunci – sate cu doi locuitori, asociaţii de crescători de animale de succes într‑o Românie rurală în care asociaţiile nu sunt populare, poveşti tragice ale saşilor în comunism. Hirohito Imakoji, profesorul de germană din Apoldu de Sus, cetăţean austriac născut în Japonia. Livada de kiwi din Ostrov, o comună plină de struguri în care am văzut foarte puţini oameni neameţiţi. Echipa de fotbal din Divizia D Olimpia‑Şieuţ, mândria comunei, cu şanse mari de promovare în C. Iulian Ionici, un pensionar din comuna Pui, judeţul Hunedoara care şi‑a făcut cu mâinile lui hidrofor, forjă cu macara, tocilă, aparat de bobinat, moară de vânt în miniatură din care curgea ţuică, troliu pentru închiderea şi deschiderea cortinei pentru scena căminului cultural şi, preferatul vecinilor, un dispozitiv care scotea cauciucul de pe jantă.

---

Sunt de 15 minute pe marginea drumului judeţean care trece prin Făgăraş cu o hârtie A4 pe care am scris LISA, dar nu oprește nimeni. Astăzi, spre deosebire de acum 11 ani, nu totul trebuie să meargă greu. Îmi chem un taxi.

Vine imediat, iar taximetristul este încântat că m‑a întâlnit – cursa asta i‑a făcut ziua. Îmi povestește cât de grele sunt iernile în zonă, cu drumuri şi case îngropate sub zăpadă. Trecem pe lângă troiţe, prin sate goale cu cârciumărese şi dalii la porţi. În 20 de minute ajungem în Lisa.

Mă lasă în faţa primăriei, în centrul unei comune care pare părăsită. Nu recunosc nimic din satul de acum 11 ani. Pe atunci totul era acoperit de zăpadă. Era zarvă pe uliţe, se tăiau porci, copiii se dădeau cu săniile. Acum nu văd pe nimeni. E soare, linişte, iar munţii par aproape. Peste drum de primărie au apărut două bănci sub un copac stufos. Şi primarul este diferit. Sorin Greavu este membru PNL şi este la al doilea mandat. Are 40 de ani, este foarte tânăr faţă de primarii pe care îi întâlneam pe vremuri. Contrastul este şi mai evident când îmi spune că mai mult de 80% din cei 1.681 de locuitori ai Lisei sunt pensionari. Trăiesc din ce cultivă şi din ce le mai trimit copiii plecaţi în Italia sau Spania. Oricum, pe primar nu l‑am prins într‑o zi bună. Şi‑a petrecut toată ziua în şedinţe în biroul plin de fotografii de familie. Deşi n‑am venit neanunţată, prezenţa mea îl irită. Discuţia avansează greu şi nu ţine mult.

Comuna, formată din satele Lisa, Breaza şi Pojorta, nu are canalizare şi nici gaze, deşi primăria a reuşit să tragă o conductă până la intrarea în sat înainte să rămână fără bani.  Drumurile sunt mai degrabă pietruite decât asfaltate. Apa curentă nu este prea bună, spune Greavu, şi nici n‑are presiune. Pentru canalizare, primăria a depus la Agenţia de plăţi pentru dezvoltare rurală un proiect pentru accesarea a 3,5 milioane euro din fonduri europene. A fost declarat eligibil dar nefinanţabil şi a intrat pe o listă de aşteptare.

„M‑am săturat să tot aud că nu sunt bani”, spune  Greavu. „Cred că în curând mă las de politică decât să mint oamenii că le fac.”

De la primărie sunt două ore de traseu până la vârful Urlea. Cabana Urlea este închisă şi deşi se mai găsesc pensiuni ici colo, infrastructura slabă nu ajută turismul.

Lisa s‑a aflat sub stăpânire austro-ungară până în 1918 şi aici a fost pe vremuri o aşezare grănicerească. Ţăranii liberi aduşi aici pentru apărare au primit pământ. Câteva dintre numele de familie de atunci există şi astăzi: Greavu, Gavrilă, Şerban, Paler. 

La intrarea în primărie este un bust masiv al scriitorului Octavian Paler care nu era acum 11 ani. Paler s‑a născut aici, iar în ultimii ani ai vieţii amintea deseori despre Lisa în talkshow-urile pe care le făcea cu Mihai Gâdea, care a copilărit şi el pe aici.

Şi școala generală poartă numele lui Paler. Iar în 2011 şi anul acesta s‑au ţinut crosuri în memoria sa, la care au participat câteva zeci de oameni din mai multe sate. Nimic special, deşi Ovidiu Văcăroiu, pe care l‑am întâlnit când am ieşit din primărie, îşi aminteşte de o bătrânică pe la 80 de ani care a alergat dus‑întors cei șase kilometri.

Văcăroiu, venit după o hârtie la primărie, mă duce în şcoala generală, care este deschisă şi unde sunt panouri dedicate fie lui Paler, fie rezistenţei anti‑comuniste din munţii Făgăraş. Şcoala e chiar lângă primărie, ca şi consiliul local, poliţia, căminul cultural şi obeliscul ridicat în cinstea lisenilor căzuţi în Primul Război Mondial.

E în jur de 12. Mă aşez la umbră lângă şcoală şi, la o ţigară, îi trag de limbă pe Văcăroiu şi pe un prieten de‑al său din Pojorta care îmi spune că îl cheamă Doru şi atât. Pe vremuri erau locuri de muncă, pe când acum, să tot fie vreo 200 de liseni la muncă afară, inclusiv fratele lui Văcăroiu, stabilit în Irlanda. Dar nu‑i bai, viaţa curge înainte. Îi intreb cum se ajunge de aici în Voivodeni.

„Numai cu o ocazie, dar de ce?”

„Îi caut pe Iosif şi Maria Matic.”

„A. Nu sunt. Au divorţat, ea este plecată în Italia, el este la oi la Galaţi.” (Câteva zile şi telefoane mai târziu, aveam să confirm că da, s‑au despărţit, numai că ea e în Germania, iar el la Sibiu.)

Iniţial cred că nu am auzit bine. „Sunteţi siguri?”

„Cum să nu. Dar… de ce?”

„Erau tineri, se potriveau, aveau copii.”

Doru ridică din umeri. Nu are nici unmotiv să mă mintă. Îl cred. Îmi doresc în acelaşi timp să nu mă mai ridic niciodată de pe  bancă şi să plec din Lisa, acum. Nu am multe certitudini, dar printre ele se află amintirea cuplului din Voivodeni. În ăștia 11 ani nu mi i‑am imaginat altfel decât trăind fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Dacă Iosif şi Maria nu mai sunt, ce altceva s‑a mai schimbat? Mi‑e frică să aflu.

Este trecut de prânz când pornesc spre Moş Crăciun. Casa familiei Radu se află la marginea dinspre munţi a satului, pe un drum neasfaltat şi prăfuit. Recunosc casa după brazi. Au crescut.

Mă ridic pe vârfuri şi dincolo de gard văd o femeie împlinită şi micuţă de statură care sortează boabe de fasole în faţa casei. Ne separă poate 15 metri. Curtea este plină de pekinezi răsfiraţi în iarbă ca nişte mărgele. În dreapta, un maldăr de pământ şi trei Trabanturi vechi. Strig după ea şi o întreb de domnul Marin. Îmi răspunde pe un ton puţin exasperat, că doar o ţin din treabă şi nu sunt aşteptată.

„E important?”

„Pot să revin dacă nu e un moment bun, numai să‑mi spuneţi când. […] Într‑o oră e bine?”

„Da, cred că termină într‑o oră. Ce treabă aveţi cu el?”, mă întreabă în timp ce se apropie încet de poartă.

„Ştiți, am mai fost pe aici acum 10 ani şi am stat atunci de vorbă cu domnul Marin. Eram de la o revistă, Viaţa la ţară.”

Este deja lângă poartă şi printr‑o ulucă a gardului îmi întâlneşte privirea. Ochii albaştri‑verzi se aprind când mă văd. Îmi zâmbeşte.

„Ai venit să‑l vezi iar pe Moş Crăciun?”

Doamna Maria, Moni, cum îi spune toată lumea, deschide poarta şi mă învăluieşte în cuvinte cu accent ardelenesc. „Draga mea, ce bine îmi pare să te revăd, vezi, am mai schimbat pe aici. Camera asta nu era. Acum avem 20 de pekinezi. Ai mâncat? Îți este foame?”

Îmi las rucsacul lângă uşă, trecem printr‑un hol în spatele casei, pe lângă un câine lup şi un coteţ plin de pui grăsuţi de găină şi ajungem în grădină. „În iunie am săpat‑o şi uite, se vede mâna de om bun.”

Trecem pe lângă tufe de pătrunjel şi vârtejuri înalte de fasole şi porumb şi dăm de domnul Radu, care leagă roșii. În continuare îmi pare că seamănă cu Moş Crăciun, unul care a decis să se retragă într‑un sat la poalele munţilor Făgăraş şi să planteze 800 de brazi ca să îl apere de ploaie şi vânt.

„Uite cine a venit. O mai recunoşti?”

Mă recunoaşte.

Amândoi îşi lasă treaba deoparte. Trei minute mai târziu ne aşezăm pe butuci, la umbra unui brad în spatele casei şi Moni pune de cafea. Aici fumează ea de obicei. E linişte, răcoare şi miroase a brad. Lângă butuci sunt tufe de mentă. Puţin mai în faţă, un alt Trabant în stare de funcţionare.

Marin şi Maria Radu. 65 şi 69 de ani. Sunt la a doua căsătorie şi sunt împreună  de 37 de ani. Îşi completează propoziţiile unul celuilalt. Stau sub brazi şi am în faţă o căsnicie fericită.

„Într‑adevăr, noi amândoi ne‑am potrivit”, spune Maria.

Domnul Radu este din Bucşani, Dâmboviţa. A făcut liceul profesional, armata, apoi a lucrat la diverse întreprinderi din Braşov în mare parte ca strungar. A învăţat şoferie la Sibiu. Într‑un târziu, a ajuns în Făgăraş, unde a întâlnit‑o pe Moni. În 1994 s‑a mutat la Lisa şi şi‑a deschis un service auto, Trab Juve SRL. Moni l‑a urmat un an mai târziu, când s‑a pensionat. „I‑a plăcut sub munte”, spune ea. „Omul ăsta nu e făcut pentru lumea asta, este prea bun.”

Au închiriat un fost sediu CAP pentru 50 de ani. Au nivelat, au amenajat o casă, modestă dar cu tot ce‑i trebuie; domnul Radu a plantat brazii. A urmat o pivniţă, apoi grădina.

Au fiecare câte un copil din prima căsătorie, el, o fată stabilită în Germania, ea, un băiat în Italia. Nepoţii îl iubesc mult pe domnul Radu.

„Păi de ce? Eu am barbă.”

Service‑ul auto a mers până în 2005, când administraţia fiscală i‑a făcut reclamaţie pentru un bilanţ contabil aparent nedeclarat. Domnul Radu spune că a raportat tot şi că şi‑a plătit dările an de an. A făcut contestaţie prin Camera de Comerţ dar nu a mai auzit nimic. Aşa că a închis atelierul, deşi el rămâne omul îndemânatic al Lisei. Cât vorbim, pe la poartă se perindă oameni cu câte o problemă – o coasă stricată, o pedală de bicicletă, o cheie de poartă. Pentru o vreme plouă mărunt.

Îmi povestesc de o altă jurnalistă ajunsă la ei prin 2004 sau 2005.

„O venit cineva demult de la Iaşi cu Trabantul prin ţară şi li s‑o stricat în Făgăraş şi au venit la mine să‑l repar”, spune domnul Radu. „Au venit duminică şi eu le‑am zis: «Măi fraţilor, eu duminică lucru da’ nu iau şi bani». Ei au râs şi au zis că nici nu aveau bani. Erau studenţi. Aşa, au dat de un pomelnic şi au plecat. La Iaşi aveau o prietenă studentă la jurnalism şi i‑au povestit, şi fata a venit până aici, fără să ştie adresă, nimic.”

„Tot pe pipăite, ca tine”, completează Moni. „Uite cum la noi nimereşte toată lumea.”

„Da, ne‑a scris la Viaţa Studenţească”, adaugă el.

Vorbim apoi despre Elodia, regionalizare, recoltă, religie, legi şi călătorii.

„Noi din satul ăsta am văzut lumea toată”, spune Moni. Au fost în vizită la copii, apoi în Polonia, Cehia, Austria, Ungaria, Cipru şi în multe altele. În tinereţe, Moni a jucat handbal şi a mers în America şi în Canada. Domnul Radu a fost în Suedia anul trecut, la o nepoată.

După aproape trei ore, domnul Radu se oferă să mă ducă în Făgăraş cu maşina – nu un trabant, ci un Fiat Punto roşu. Accept. Moş Crăciun şi Moni mi‑au alinat tristeţea de mai devreme. Ei doi, din toată Lisa, îmi ajung.

Îi las la locul lor, unde îi ştiam, şi plec cu o mână de păstăi şi nişte ceapă roşie de care nu scap pentru că Moni crede cu tărie că trebuie să dai ca să primeşti, că ce pleacă de la tine trebuie să fie bun, pentru că se întoarce tot la tine.

„Draga mea, dar din dar se face. Trebuie să te înveţi să pierzi, că dacă nu pierzi, nu câştigi.”