Viitorul DoR: din 2023 nu vom mai publica povești noi

---

Pe 1 iunie am făcut 41 de ani. Și COVID. Am avut noroc, căci a fost o formă ușoară și mi-a permis, la limită, să ajung la întâlnirea anuală a comunității unui program de leadership în profesiile juridice pe care îl admir. 

În prima seară acolo mi-am zis că e o idee bună să joc fotbal, deși nu mai țin minte ultima oară când am făcut-o în afara simulărilor din Football Manager. Chiar am anunțat mândru odată ajuns: „hai să ne rupem!”.

Aș fi putut să renunț când am văzut că adversarii aveau încălțăminte regulamentară, jambiere și tricouri cu numere și numele lor. Cred că am rezistat patru minute gâfâite înainte să-mi zdrelesc genunchiul stâng: sânge, chestii, milă de la ceilalți. Apoi, după niciun minut mi s-a părut că am auzit și o ruptură în talpă. A doua zi, abia mergeam. (La urgență mi-au zis „n-ai fățău de 41 de ani”. Mulțumesc?)

Din cauza accidentării, n-am mai ajuns la TIFF, deși îmi doream enorm. Dacă universul încerca să-mi spună ceva despre lipsa de echilibru, despre cum realitatea mea nu mai stă pe o fundație solidă, părea că refuz să aud.

Nu e chiar așa. Am auzit. Auzisem de-o vreme.

De ce am scris acest text

Una dintre valorile DoR e transparența: atât în interiorul organizației, cât și în afară. Am povestit de-a lungul timpului despre cum am depășit crize financiare, despre cum plătim salarii sau cum am trecut prin starea de urgență. 

Povestim și pentru că veniturile de la voi (abonamente, cumpărături de reviste) sunt esențiale pentru ce facem și vrem să știți ce se întâmplă cu organizația pe care o susțineți. Însă o facem și pentru că transparența lipsește în România: nu explicăm cum facem sau ce urmează, nu spunem prin ce trecem, nu arătăm ce ni se întâmplă, mai ales dacă a arăta înseamnă a fi vulnerabil.

Prin ce trecem noi acum la DoR e o criză, de departe cea mai complexă de până acum. Ce urmează e încercarea de a o explica pentru un public larg; cu siguranță e o poveste filtrată și de cum văd și resimt eu lumea, însă sper să te ajute: și ca să înțelegi unde e DoR după aproape 13 ani de viață, și, poate, să înțelegi și unde ești tu sau ecosistemele din care faci parte.

Cum am ajuns aici

În martie 2020, când devenise limpede că urmează o pandemie menită să ne transforme viețile, am renunțat la zeci de obiceiuri și rutine și am inventat altele: produse noi, echipe noi, întâlniri noi. Pentru o perioadă – șase luni, poate chiar mai mult, a fost fun. Apoi, mai ales din 2021, a urmat un soi de blocaj, o rutină a incertitudinii. 

A început acea „zonă neutră” despre care v-am mai povestit: o traversare lentă a unei perioade de tranziție, cu încercări și experimente, însă lipsită de strălucire și stabilitate. Zona asta neutră n-a fost doar la DoR; a fost și este în continuare în viețile multora dintre noi: acasă, la muncă, în societate. Viața pre-pandemie nu mai există. Viața post-pandemie e bântuită de război, de umbra unei recesiuni, de confuzie și copleșeală.

În primăvara lui 2022, odată cu o pauză de cinci săptămâni, mi-a devenit clar că dincolo de zona neutră stau și niște indicatori cantitativi îngrijorători:

• Numărul de cititori care intrau pe site e în scădere;

• Numărul de susținători care plătesc pentru DoR e în scădere;

• Aprilie 2022 fusese prima lună cu mai multe dezabonări decât abonări la newsletterul Concentrat;

• Numărul de evenimente pe care le facem scade;

• Bugetul organizației scade și el de la o lună la alta.

Și, cel mai important, în ultimul an jumătate, am pierdut echivalentul unei echipe întregi: 10-15 oameni extraordinari care au ales, în majoritate, să facă altceva cu viața lor.

E dureros să pierzi atâția colegi. A fost dureros și că unii probabil n-ar fi dorit să plece, însă nu ne-am permis să-i păstrăm. A fost dureros să iau astfel de decizii într-o perioadă în care eram cu toții oricum juliți. A fost dureros și să văd oameni buni alegând alte profesii, pentru că jurnalismul nu doar că e nesigur, dar te și arde și consumă. 

Nu degeaba e genul de profesie care devine identitate, ceea ce-ți permite să-i reziști, dar te și face să renunți la alți piloni de care o viață echilibrată are nevoie.

Am făcut tot ce am putut să ne reechilibrez volumul de muncă, ritmul, rolurile și responsabilitățile, însă am eșuat. Nici nu aveam cum să reușesc pe deplin: lumea întreagă a început să-și chestioneze relația cu munca, prioritățile, și, într-un fel, era inevitabil să nu trăim și noi asta, mai ales că DoR este un loc de muncă unde ne întrebăm deschis ce ne-ar ajuta să ne fie mai bine. 

Pentru mulți, răspunsul a fost „altceva”: altă carieră, alte orașe, alte căutări.

Voi face o paranteză aici, care nu e exclusivă jurnalismului, dar e evidentă în profesia asta: dacă nu spui povești, nu exiști pentru public. Dacă nu exiști pentru public, nu ai resurse: fie că ele înseamnă bani sau alte oportunități. Dacă nu ai resurse, nu poți spune povești. Și tot așa. Să te poți opri, ca să gândești, ca să te odihnești, ca să te repoziționezi, e un risc mortal.

De aceea, întreaga profesie – mă rog, cei care au rămas, căci trendul de plecări e global – a ieșit din pandemie și mai obosită.  Fiecare conferință a industriei a adăugat anul ăsta componente despre burnout, work-life balance și cum naiba reușim să facem mai bine management în redacții (ajung și acolo).

E un soi de sindrom al salvatorului la fel de nesănătos cum îl vezi la medici: suntem epuizați, dar nu ne putem opri, căci asta înseamnă că nu ne facem meseria.

Realitățile care au decurs din lista de probleme de mai sus, mai ales în ultimul an, sunt mai dificil de pus în cifre: prinși în muncă hibridă, cu o echipă în flux continuu, într-o industrie șchiopătândă, am pierdut din energia și coeziunea pe care am construit-o în ultimii 5-6 ani. Am colaborat mai sincopat, am devenit mai preocupați de eu decât de noi (ce fac eu, cât fac eu, unde lucrez eu), am înțeles uneori grija ca fiind un scut față de un feedback care ar fi putut să ne îmbunătățească munca și poveștile.

În toate lunile astea mi-a răsunat în cap o vorbă a unei prietene a DoR: „De câți lideri are nevoie o organizație?” Era răspunsul ei (tranșant) la modul meu (timid) de a-i spune că în pandemie am pierdut liderii pe care-i aveam alături, că mă simțeam singur. Răspunsul era și usturător, și adevărat. Nimănui nu-i pasă prin ce trece șeful. Are putere și privilegii, deci îi oferim empatie proporțional.

Iar șeful ăsta, adică eu în cazul nostru, n-a putut în 2021-2022 să ghideze aproape 20 de oameni prin apele tulburi de care v-am povestit. Probabil într-o companie (poate și într-un ONG?) aș fi fost dat afară, și ar fi urmat o perioadă drastică de reorganizare. La DoR n-am fost și pentru că n-au fost doritori să preia din responsabilitățile astea.

Sunt mândru de lucrurile bune pe care le-am făcut; în primul rând că ne-am oferit un grad de confort și siguranță în criză, pe care mulți alții nu l-au avut. Dar orice intenții bune au și o umbră. Umbra noastră a ajuns să fie starea de fapt, o înceată, dar perceptibilă cădere: a modelului, a culturii, a structurilor care țineau totul în picioare.

Apoi a venit războiul. 

Reacția noastră ca organism instituțional a fost grăitoare: deși munca noastră presupune să răspundem crizelor cu informație, ghidaj și povești (țineți minte că newsletterul devenit ulterior Concentrat s-a născut pe 14 martie 2020?), ne-am mișcat greu. Asta din cauza tuturor celor de mai sus: oboseală, resurse mai puține, structuri șubrede. Orice plan aveam de revenire la o linie de plutire în 2022, orice ne spuneam despre „a fi prezent” în fața crizei (un lucru în care credem în continuare), s-a izbit de noua realitate.

Cireașa de pe tort a fost că s-au oprit și niște proiecte care urmau să ne aducă stabilitate financiară până la final de an. Așadar, ce le-am spus colegilor încă din primăvară suna cam așa.

Best case scenario: se oprește războiul, se dezgheață piața, noi avem ce vinde și putem livra ce promitem (rubrici, evenimente, cursuri etc.).

Worst case scenario: ne înjumătățim ca proiecte, oameni, spațiu, tot. 

Most likely scenario: vom fi și mai puțini din mijlocul verii, probabil într-un loc mai mic.

Și iată-ne aici.

În the worst case scenario.

Unde suntem

Ți-am spus toată povestea de mai sus și pentru că transparență, dar și pentru că vreau să înțelegi un lucru important: nu e doar despre a avea bani (în bancă sau promiși). E o greșeală pe care o fac majoritatea organizațiilor în România. Da, banii sunt un factor de igienă, însă ei nu sunt suficienți pentru un joc infinit.

Sigur, dacă ai bani poți angaja oameni și face proiecte ambițioase, însă rolul unui loc de muncă (cel puțin așa cum îl văd eu, care am un bias pentru construcții de grup vs. freelancing) e să-i sprijine pe cei care l-au ales să devină mai buni cu totul: și ca persoane, și ca profesioniști. 

Iar pentru asta ai nevoie de lideri. Și ai nevoie ca liderii să crească lideri. Iar de lideri ducem lipsă la toate nivelurile. Avem insuficienți oameni care se încarcă din a construi alături de alții și care pot pune în practică o idee simplă, dar teribil de greu de implementat: rolul unui lider nu e de a face munca altora; e de a-i sprijini s-o facă singuri, s-o facă până la capăt și să reușească lucruri dincolo de ce-și imaginau.

Eu mi-am descoperit limitele acestor competențe în ultima vreme. Așa că, aici suntem.

Worst case scenario, cum spuneam.

De la 1 iulie vom fi mai puțin de 10 oameni full time în redacție. Eram 25 în echipă acum doi ani jumate. Ne mutăm într-un sediu mult mai mic (un sfert din cel de acum). Vom spune mai puține povești și vom face (deja facem) mai puține proiecte.

În alte momente din istoria DoR ne-am uitat la astfel de crize ca la tranziții sau ca la reinventări. Sigur că astea sunt o posibilitate. Însă, pentru prima dată în 13 ani, nu mai sunt convins că există cu siguranță un „DoR, versiunea următoare” dincolo de ele.

Ce știm e așa:

• vom rămâne un nucleu de oameni care să facem ce ne-am propus până la final de an;

• vom face cu siguranță un DoR #49 (în septembrie) și un DoR #50 (în decembrie) în print, ceea ce înseamnă că vom continua să documentăm și să publicăm povești complexe și intime (inclusiv pe dor.ro);

• vom continua să publicăm Concentrat, însă și viitorul lui pe termen mediu și lung e o discuție deschisă. Ne-am dat 15 iulie ca o bornă de decizie dacă schimbăm ceva de la 1 septembrie sau așteptăm până la finalul anului;

• vom face mai puțin social media;

• vom face mai puține evenimente – cu siguranță nu putem duce un DoR Live la Teatrul Național sau o conferință ca The Power of Storytelling la scara pre-pandemică;

Deci se închide DoR?

Nu știu cum să răspund la întrebarea asta. Cu siguranță nu se închide azi. Nici mâine. Nici în următoarele luni.

Însă odată cu DoR #50 se va închide cu siguranță un capitol mare din istoria DoR. 

Dincolo de asta, adică din ianuarie 2023, poate fi orice: de la nimic, la transformarea într-o școală sau într-un amplificator al eforturilor altor jurnaliști, la combinarea eforturilor cu alte redacții etc.

E frustrantă această incertitudine. E frustrantă și în interior. Dar asta e lumea așa cum e. Și în lumea așa cum e, cel mai înțelept lucru pe care-l poți face e să pornești de unde ești, să te uiți în jur și s-o iei pas cu pas.

Speranța mea e că lunile următoare ne vor da și niște spațiu de reflecție și conversație. Mai ales cu voi, căci de aceea vă și spuneam toate astea. Dar și cu alte organizații care trec prin crize similare: poate n-au toate simptomele noastre, însă simt și ele că sunt într-un soi de moment de cotitură.

Încă două gânduri

Prima idee am mai atins-o. Deși cred profund în vulnerabilitate și transparență și în puterea împărtășirii ca un scut împotriva singurătății, îmi e greu să scriu toate astea. 

Toată literatura despre leadership și management din ultimii doi ani m-a bumbăcit. Leadershipul e de vină pentru tot, e refrenul zilei. Și înțeleg de unde vine: prea mulți șefi și șefe (sau părinți, profesori, profesoare, știi tu) au fost abuzivi, neimplicați, cruzi și au creat realități și culturi care au rănit. Au înjurat, aruncat cu obiecte (telefoane, pantofi etc.), denigrat, umilit și pedepsit. Mai recent au fost dezinteresați de flexibilitate, de munca de acasă, de a asculta nevoile oamenilor.

Nu mă recunosc în descrierile de mai sus. Dar tot mă simt responsabil pentru realitatea de azi. Poate prea responsabil pentru propriul echilibru, ar zice terapeutul meu, căci orice realități construim, le construim de fapt împreună. Și reușitele și căderile ne aparțin tuturor.

Însă am scris toate astea pentru că știu că nu sunt singur. Și pentru că e bine să-ți reamintească cineva câteva clișee: poți controla doar propriile tale acțiuni. Și „asta e apa”: lumea nu e o manifestare a dorințelor noastre. E doar un sistem miraculos care mereu va tinde către haos.

Al doilea și ultimul gând e despre cum vom spune povești în și despre viitor.

Vorbeam recent cu colegii despre un soi de elefant din cameră. E ca în Game of Thrones: amenințarea imediată e vizibilă. Ne războim cu contul de bancă, cu supraîncărcarea de task-uri, cu FOMO de vară, cu nemulțumirile cotidiene. 

Dar amenințarea pe termen lung e dincolo de zid.

Lumea s-a schimbat după pandemie. În ceea ce privește consumul de informație, faliile nu fac decât să se adâncească. Da, în România multă lume încă se informează de la televizor. Dar sunt tot mai bătrâni cei care o fac. Gen Z crește pe YouTube și TikTok și limbajul jurnalismului, chiar și al celui făcut de noi, independenții, le e străin. 

De faliile sociale și economice și politice nu mai vorbim. Cei care încearcă să construiască poduri prin povești sunt tot mai puțini. 

Studiile spun că lumea fuge de știri și de informații, și unul dintre motive e că noi, jurnaliștii, îi facem să se simtă prost, anxioși, neputicincioși. În România prea puțini jurnaliști au smerenia să recunoască că e un adevăr în asta; culegem însă ce semănăm de zeci de ani.

Însă cum ajuți cu adevărat societatea e o întrebare grea. Trăim într-o încrengătură de sisteme care au nevoie să fie înțelese înainte să fie vindecate. Cum povestești aceste sisteme și soluțiile existente? Cum o faci cultivând răbdare? Cum o faci într-un mod care sună a azi? Cum o faci alături de cetățean, nu de cealaltă parte a mesei?

Ca să răspundem e necesar să renunțăm la o parte din ortodoxia profesiei, și cred asta de ani buni. Trebuie să devenim ascultători mai buni, facilitatori mai buni, chiar și mediatori. Să fim mai implicați în această vindecare, mai prezenți în viața cetății, fără să devenim neapărat activiști pentru un partid sau o anume organizație. Să înțelegem ce funcționează din subiectivitatea și autenticitatea pe care o prețuim pe Twitch, de exemplu, și să ne întrebăm cum își poate găsi locul în jurnalism.

DoR s-a născut în 2009 din dileme similare. Era criză economică. Presa românească era într-o criză profundă de idei. Nu prea exista ce am promovat apoi via DoR ani de zile: ideea de jurnalism narativ și povești intime despre oameni, documentate profund și scrise atent. Am umplut un spațiu și de acolo, îndrăznesc să spun, a crescut un întreg ecosistem. Jurnalismul de azi, mai ales cel independent/de nișă/alternativ e mai curajos și creativ ca oricând. Însă nu știu dacă e pregătit pentru viitor – nici cel al conținutului, nici cel al structurilor organizaționale care să-l susțină. Deocamdată doar a recuperat din distanța față de standardele internaționale.

Nevoia de conținut complex, intim, orientat spre a ne face oameni mai empatici, care iau decizii mai bune în viață nu dispare. Ne-a arătat-o și podcastul Obiceiul pământului și, mai recent, portretul campionului mondial la înot, David Popovici. Ambele au ajuns la zeci de mii de oameni, poate mai mulți.

Însă am spus multe alte povești în ultimul an jumătate pe care noi le-am considerat importante, dar care au trecut mai degrabă neobservate. Parțial e pentru că e prea multă informație în viețile tuturor. Parțial e pentru că și voi ați ales să fiți mai atenți la voi înșivă decât la ecosistemele din jur. (Cee ce e de înțeles; România are perioade în care e mai obositoare și apăsătoare și acum traversăm cu siguranță una dintre ele). Parțial e pentru că modul în care știm să facem o poveste relevantă poate nu mai e la fel de interesant sau contemporan cum era.

Ca să recapitulez: vara asta ne restrângem ca echipă și ca activitate, ca să putem spune poveștile pe care le avem de spus până la final de an și, mai ales, pentru a putea sărbători 13 ani și numărul #50 al revistei tipărite. 

Îmi place prea tare simbolismul ca să nu vreau să atingem acest număr rotund, indiferent de ce urmează după el: o pauză, o reinventare sau un sfârșit. Dar până atunci, mai avem niște timp.

---