Vorbesc. Ca să nu știu doar eu.

Acest eseu descrie ideații suicidare și conține scene grafice de abuz sexual asupra minorilor.

Varianta audio conține muzică compusă de Adina Nelu. Mixaj de Adina Nelu. Eseul este citit de Ioana Burtea, care a fost înregistrată de Andreea Vrabie.

Am vreo 13 ani. Probabil e vară, pentru că e cald noaptea. Strada e pustie, tramvaiele nu mai trec. Mă uit în jos, la strada portocalie, și mă ia amețeala. Picioarele lungi și slabe mi se bălăngăne peste pervazul pe care stau în fund. Mă aplec un pic, ca să văd mai bine, să calculez distanța. De la etajul cinci am șanse destul de bune, dar nu știu. Dacă îmi rup doar câteva oase?

Mă uit în sus și e negru – nicio stea, nicio lună. Metaforele proaste despre întunecimea vieții nu mă ocolesc. Acum vreo doi ani a apărut și filmul ăla cu Kirsten Dunst, The Virgin Suicides, în care o fată e întrebată de un doctor ce motive poate avea să-și dorească moartea la 13 ani. „În mod evident, doctore, n-ați fost niciodată o fată de 13 ani”, îi răspunde și mi se pare cea mai marfă replică din istorie. E și cea mai tristă, pentru că o înțeleg și mă sperie. Eu nu vreau să mor neapărat, dar vreau să înceteze totul.

Într-un fel, noaptea asta – de fapt, n-a fost doar una – în care stau pe pervazul camerei mele și mă uit la Calea Moșilor cea pustie, în care nu mai trebuie să mă prefac că sunt bine, în care tata, după atâta alcool, s-a prăbușit în patul lui și nu în al meu, în care nu mă mai caută cu ochii sticloși pe sub așternuturi sau pe sub haine, e singurul moment în care pot să respir.

Dar pot să și încetez să respir. Asta e alegerea care mi-a rămas.

Nu vreau să se termine noaptea. Ani de zile o să vreau să nu se termine nopțile. Să nu adorm, să nu-mi fie somn, să rămân alertă, să mă bucur de libertate, să mă bucur de liniște.

Spre dimineață, îmi mut fundul de pe pervaz pe biroul din lemn masiv de lângă el. În sertarul biroului stă jurnalul meu de „fată normală”. Acolo scriu despre certuri cu colegele, despre profi, despre băieți de care-mi place, despre fata care mi-a trimis un bilețel cu inimioare de Valentine’s Day. Trec însă prin perioada „Dădă”, acest băiat cu un an mai mare și ochelari de Harry Potter – așa se poartă în 2001 – care joacă fotbal în pauze și care, prin liceu, va cânta într-o formație dance cu un hit minor pe Atomic TV. Îmi place să mă uit la el jucând fotbal, în timp ce toate fetele suspină după prietenul lui blond și mult mai comercial. Îmi place să stau în fund pe cutia panoului de electricitate din curtea școlii, în blugii mei strânși pe șolduri și largi la glezne (le spuneam „găleată”), cu aceleași picioare lungi bălăngănindu-se în aer, cu fața plină de coșuri și o tunsoare cu breton care îmi evaporă stima de sine. Mă uit la el de parcă nu e atât de departe de viața mea. De parcă nu e exclus să se întâmple ceva. Apoi scriu în jurnal, ca și cum ar scrie una dintre prietenele mele, fetele cu vieți normale și părinți normali.

În unele nopți, când nu fac echilibristică pe pervaz cu gândul la odihna de pe asfalt, mă bag sub cearceaf cu walkmanul galben adus de mama de printr-o țară străină și ascult o emisiune pe PRO FM, cu Vlad Craioveanu. Îl sună oameni și el îi ascultă vorbind despre problemele lor, le pune întrebări, le dă sfaturi. Nu ca un pseudo-doctor din ăla de la televizor, ca Mircea Radu, ci așa, ca un prieten cu care te lungești la vorbă în spatele sălii de sport. E prima oară când aud o astfel de emisiune. Am dat peste ea din greșeală într-o noapte când frecam frecvențele.

Mă ajută și mă surprinde. Nu știam că oamenii pot să se destăinuie așa. Mă gândesc cum ar fi să sun și eu, să vorbesc despre lucrurile prin care trec. Nu ca să vină cineva să mă salveze, ci așa, ca să vorbesc.

Ca să nu știu doar eu.

N-a fost întotdeauna groaznic. Am avut o copilărie destul de fericită. M-am născut la București, unde ai mei s-au mutat după căsătorie, dar am crescut până la 7 ani la Suceava, cu bunicii din partea mamei, într-o casă mare, cu curte și grădină.

Pe părinți i-am văzut dintotdeauna ca un tandem care îmi zguduia universul feeric de la bunici. Vorbeam cu ei la telefon, iar în vacanțe mergeam la București, dar nu-mi plăcea. Tata era într-una din lungile lui perioade alcoolice și violente, iar asta se răsfrângea exclusiv asupra mea. Ba mă iubea de nu mai putea, ba mă flagela cu cureaua, întotdeauna din nimicuri. Fie nu mâncam suficient sau ce voia el, fie nu respectam programul impus de el, fie stricam ceva la jucării sau călcam într-o baltă pe stradă.

Odată, într-o vacanță, a tăiat mai multe felii de pâine la prânz și, când el încă trebăluia prin bucătărie, am început să mănânc și am ales o bucată din mijlocul teancului, pentru că părea mai proaspătă. Când i-am spus că am terminat de mâncat, m-a acuzat că mint, pentru că prima felie tăiată, un pic mai uscată la exterior, era încă pe fundul din lemn. Nu începusem cu ea. Așa că m-a târât de braț până la mine în cameră, mi-a dat pantalonii și chiloții jos și m-a aruncat pe pat, pe burtă. Am auzit cum și-a scos cureaua și a îndoit-o, ca s-o mânuiască mai cu precizie. Avea o curea groasă din piele maro, un pic roasă pe margini și cu cute de uzură, care mi-a rămas imprimată în creier și de multe ori pe piele. Câteva secunde mai târziu au început loviturile. Am plâns și am zbierat, dar eram doar noi acasă. Mama era la birou. Nu mai știu ce ziceam. Probabil îl imploram să înceteze și insistam că n-am mințit, dar se înfuria și mai tare.

Câteva zile, n-am putut să stau pe scaun. Pe vremea aia însă nu îmi țineam gura și nici el nu învățase să se ascundă atât de bine. Toate bătăile ajungeau la urechile bunicilor mei, care îmi luau apărarea. Pe mama nu mă prea bazam nici atunci.

Bunicii erau șocați. „Ți-am dat copilul la București ca să-l bați cu cureaua?”, întreba bunica. Iar când auzea motivele, aproape întotdeauna o pocnea plânsul. „Cum să dea, măi, așa într-un copil de 5–6 ani? Doar copilul e cuminte”, se întreba bunica retoric, uneori de față cu mine, alteori cu bunicul în bucătărie. Tata nu mai știu ce răspundea, iar multe dintre discuțiile între adulți se purtau fără mine. O să țin însă minte cât trăiesc replica lui de bază.

„Copilul trebuie ținut din scurt.”

Deci copilul avea potențial s-o ia pe o cale greșită.     

Când mă gândesc la perioada și locul în care am crescut, România anilor ‘90, nu mă frapează atât ce mi se întâmpla mie, ci cât de banal părea totul. Femei bătute, copii bătuți, părinți cu vicii. Foarte puțini dintre prietenii mei nu și-au luat-o de câteva ori când erau neascultători sau când părinții lor aveau zile proaste. „Familia e în sine violentă”, scrie Elena Ferrante, una dintre scriitoarele mele preferate, „tot ce se întemeiază pe legături de sânge e așa, adică legături nealese, legături care ne impun responsabilitatea celuilalt chiar dacă n-a existat niciodată un moment în care am decis să ne-o asumăm”.

Și presupun că a fost greu pentru părinții mei și atâția ca ei – care au făcut copii la 20 și-un pic de ani, fix când lumea în care au fost antrenați să trăiască s-a prăbușit – să gestioneze familii, relații, emoții.

Bunica ținea însă mult la ginerele ei și încerca să stea cu el la discuții, să înțeleagă de ce reacționează așa, să-l ajute. Și el o iubea, o vedea ca pe mama pe care a pierdut-o când era în facultate. „Bunica Verginica”, mi se povestea, fusese o femeie dintr-o bucată, de care tata era extrem de apropiat. A murit din cauza unei pneumonii netratate. Unul dintre marile lui regrete era că mama lui n-a apucat să-l vadă însurat, cu copil, la casa lui. Așa că „mama Malina” i-a luat locul, iar tata se temea un pic de temperamentul ei vulcanic. Bunica avea efectul ăsta asupra oamenilor.

Mama rareori se băga. N-o țin minte prea mult din anii de dinainte de începerea școlii. Chiar n-aș ști să indic întâmplări la care era de față. Era mereu la muncă sau obosită după muncă. Pe atunci nu mă întrebam neapărat de ce sau care e rolul ei în familie; pur și simplu așa stăteau lucrurile. Până la urmă, când a venit momentul să merg la școală și ai mei au decis să mă ia la București, bunicii l-au obligat pe tata să promită că nu mai dă în mine.

Plecarea a fost cu plânsete și zbierete. M-au dus cu avionul, pentru că nu m-ar fi suportat nimeni în tren sau mașină vreo șase-șapte ore. Am făcut ca toți dracii, m-am zbătut, m-am împotrivit. Nu știu cum s-au gândit părinții mei că modalitatea cea mai potrivită e să mă ia cu forța în timp ce am o criză de nervi, dar asta a fost. Nu stătea nimeni atunci să se gândească la emoțiile copiilor. Iar dacă ceva mi-a adâncit neîncrederea față de ei (dar și sentimentul profund de abandon legat de bunici), a fost acea mutare. Pe tata l-am văzut mereu drept artizanul ei.

Atunci s-a terminat perioada fericită.

La București, m-am adaptat rapid la școală și mi-am făcut prieteni, însă acasă nu-mi plăcea. Negociam cu bunicii la telefon să mă ia înapoi, că o să fiu cuminte și o să-mi fac singură temele, n-o să-i incomodez cu nimic. Ei ziceau că e normal să stau cu părinții, că o să fie bine.

La 7 ani însă n-ai niciun reper dincolo de ce ai trăit până atunci. Când îi spui unui copil că trebuie să facă ceva pentru că așa e „normal”, n-are cum să înțeleagă. Pentru mine, normalul era ce trăisem la Suceava, iar părinții mi l-au dat peste cap: întâi, prin violența tatălui meu, apoi, prin mutarea la București și schimbarea figurilor părintești. Mi-au trebuit două decenii ca să înțeleg că normalul experienței mele de până atunci nu avea cum să se suprapună cu felul în care conotează adulții normalul. Am înțeles abia după multă terapie că atunci am suferit prima depresie a vieții mele, deși nimeni nu s-a sesizat.

Erau zile când ajungeam de la școală și așteptam cu groază să vină tata de la serviciu, deși, într-adevăr, încetase să dea în mine. Frica a rămas însă mereu acolo. Întotdeauna ajungea primul, pe la 16:30. Mă uitam pe geam la Calea Moșilor și, după o copilărie petrecută la curte, mă simțeam ca într-o închisoare. Mă uitam cu tristețe la blocuri și betoane, la tramvaiul 21 cu al cărui zgomot nu mă puteam obișnui și care mă ținea trează noaptea, la mașini și la praf.

Nu mă puteam obișnui cu gândul că asta e tot, că asta o să fie viața mea de-acum încolo – într-un apartament, într-un bloc cu opt etaje din care nu pot să ies când vreau, unde nu pot să mă joc cu pisici, și câini, și găini, și porumbeii bunicului. La Suceava am continuat să merg constant, îmi petreceam fiecare vacanță acolo, inclusiv lunile de vară, până la 18 ani. La finalul acelor vacanțe, ani de zile după mutare, mă prăbușeam în aceeași tristețe și aceeași singurătate care păreau c-o să mă doboare, în același sentiment că tot ce-i bun e temporar, că nimeni nu mă vede. Că atâta vreme cât mișc și funcționez nimeni nu se sinchisește să mă întrebe dacă eu chiar sunt bine.

Odată ce am început școala, relațiile cu ai mei au devenit cordiale. Eram ca niște diplomați precauți în jurul unei păci fragile. Mi-era frică de tata și tresăream la orice mișcare bruscă. Bunica observase asta când era în preajmă și mereu mă întreba dacă mai dă în mine, dacă mă ceartă. Dar nici nu era nevoie să-mi facă ceva după anii precedenți, când eram încă un musafir pe timpul vacanțelor la București. Corpul ținea minte.

Mama lucra pe atunci la Ministerul Agriculturii, punând pe picioare programe cu finanțare europeană. Cu ea mă înțelegeam bine, dar mi se părea din alt film. Mă lua la birou, mă afișa prietenilor și colegilor. Toți erau veseli, prietenoși, unii aveau copii de vârsta mea. Primeam mereu creioane colorate și foi de hârtie, îmi eliberau un birou, iar eu stăteam mulțumită cu ustensilele mele, deși mai mult le ascultam fascinată discuțiile și glumele. Așa îmi închipuiam că arată adulți fericiți, normali.

Acasă, mama era absentă, nu avea chef de nimic. Bunica îi reproșa că „doarme tot timpul”, că nu mai investește în cuplu, în familie. De altfel, părinții mei aveau dormitoare separate. Nu am înțeles de ce, dar am presupus că mama a luat decizia asta.

Ea avea dormitorul din fundul apartamentului, cel mare cu pat imens, tapițat cu o textilă satinată și înflorată. Tata dormea în sufrageria unde întindea canapeaua extensibilă, iar eu aveam fostul lui dormitor de burlac, unde nu se schimbase mai nimic în afară de posterele de pe ușă. Pe vremea lui fuseseră Kiss, Deep Purple și Iron Maiden. Eu le schimbasem cu Spice Girls, Britney Spears și Backstreet Boys. Dar posterul cu Kiss a rămas mereu pe ușă. Nu era dispus să renunțe la el.

În primii ani de școală, proiectul lui a fost să fie un tată implicat. Era părintele de contact – mergea la ședințele cu părinții, știa ce note iau și la ce materii excelez.

A fost primul care mi-a spus că am talent de povestitoare, pentru că îi explicam ce s-a întâmplat în serialele noastre preferate dacă rata vreun episod și mereu se minuna câte detalii rețineam. Vorbea cu mine despre istorie, literatură, politică. Voia să știu lucruri și să-mi dezvolt mintea, să citesc, să am habar de lumea în care trăiesc. Îmi dădea mereu de citit. Stăteam de vorbă până în miez de noapte, timp în care fuma un pachet de L&M roșu. Una dintre poveștile lui preferate era cum, la Revoluție, când eu aveam un an și jumătate, el a plecat în Piață cu fratele tatălui său, Titus, și era să moară amândoi. „Lui Titus i-a trecut glonțul uite-așa”, îmi spunea, trecându-și palma razant pe lângă ureche. N-au murit, dar tata a făcut ceva ce i-a sedimentat imaginea despre sine pe vecie: „Am distribuit primul exemplar al ziarului Libertatea. Acolo, în mulțime”.

N-am aflat niciodată dacă așa fusese, dar îl credeam. Primii ani ai relației noastre au fost marcați de violență, dar pe parcurs am început să las garda jos, să-l admir. La urma urmei, era părintele prezent, cu toate defectele lui. Ce mai suspinau oamenii la petreceri, la adunări de familie, când îl vedeau pe tata interacționând cu mine. „Cât ține la copila asta!”, exclama și bunica uneori.

Din familia tatălui meu, eram apropiați doar de Titus și de soția lui, Matilda, care erau un pic mai în vârstă decât bunicii de la Suceava. Pe bunicul meu din partea tatălui, care se mutase și el la București, îl vedeam maximum o dată pe an. Fusese mare director la o instituție județeană în Suceava. Bunicii materni ziceau că e un securist cu aere. Nu mi-a contrazis niciodată descrierea asta. După moartea soției, s-a recăsătorit cu doctorița care a asistat-o pe mama la nașterea mea – o mișcare de un prost gust imens, conform bunicii mele. Mereu au existat tensiuni între bunicii materni și cei paterni, culminând cu o ceartă – repovestită la ore fixe de bunica – în care doctorița a făcut-o „moldoveancă împuțită”. De atunci, au încetat definitiv legăturile între cele două familii, iar tata a ținut partea bunicilor materni.

Titus și Matilda erau mai degrabă părinții tatălui meu. Erau oameni înstăriți, care aveau aerul și manierele Bucureștiului vechi, doar un pic snobi. El fusese director la Banca Internațională a Religiilor, ea provenea dintr-o familie bună de evrei, cu toate suferințele și pierderile poporului ei la pachet.

Aveau un apartament mare în spatele magazinului Unirea, plin cu mobilă veche și frumoasă. În dormitorul lor era o comodă dintr-un lemn închis la culoare, cu oglindă mare și sertărașe sculptate artistic, cu sticluțe de parfum fără etichete sau cu nume pe care nu le știam. Matilda își făcea parfumurile la comandă și mă lăsa să le explorez. Cel mai mult îmi plăceau mâncărurile pregătite de ea și de sora ei, Sara: o salată cu ceapă verde, ouă și cartofi, un fel de turte vegetariene pane, pe care le făceau mai ales de Hanuka.

Titus și Matilda îl adorau pe tata, i-au lăsat și apartamentul lor după ce-au murit, acum câțiva ani. Am aflat asta de la cunoscuți, pentru că nu mai vorbesc cu el de la 16 ani, de când au divorțat ai mei. Tot de atunci nu i-am mai văzut nici pe Titus și Matilda, care i-au rămas loiali până la ultima suflare.

Tatei mereu i-a plăcut berea. Brună, blondă, nu conta. Mereu își încheia ziua bând câteva beri și fumând ca un furnal, de obicei în maieu și chiloți. Numărul de beri a crescut în mod constant de-a lungul vieții: de la două, la cinci, la 20, în vremurile cele mai grele. Nu e o estimare, nu e o hiperbolă, ci îi număram dozele aruncate la gunoi. Nu am știut niciodată de ce făcea asta, cum a început adicția lui. Multe lucruri sensibile nu se discutau la noi în casă. Știam că mama, care nu punea picătură de alcool în gură, era dezgustată, dar vedeam asta din priviri sau dintr-o replică acidă, nu din discuții concrete.

„Ai avut treabă azi-noapte?”, îl întreba când se trezea mahmur. „Măcar du gunoiul.”

De cele mai multe ori, nu era violent la beție. Cel puțin nu după marea discuție dintre părinți și bunici care a precedat mutarea mea la București. Era însă enervant. Organiza seri tematice și mă punea să ascult un album întreg al vreunei formații: Smokie, Pink Floyd, The Beatles.

„Trebuie să înveți să apreciezi muzica bună, altfel o să-ți dezvolți gusturi proaste”, îmi spunea în timp ce se plimba de colo-colo prin camera mea, cu berea în mână, iar eu îl priveam de pe pat, aproape în comă de plictiseală. Îmi explica ideea din spatele albumului, diseca versurile, știa certurile dintre membrii formației. A spune că era pasionat de muzică e o subestimare grosieră. Fusese viața lui, cel puțin până la absolvirea facultății. Mi-a povestit că umbla cu cei de la Iris, Cargo, Holograf, Compact. Se saluta cu Minculescu, zicea el. Băuse cu ei prin Costinești, prin Vamă. De altfel, m-a dus prima oară în Vamă când aveam 9 ani și mi-a pus în față un pahar de gin tonic, ca să învăț să beau controlat și să nu mă fac muci la prima beție. Azi, abia dacă pot să pun gura pe gin sau bere.

Avusese și el o formație rock în tinerețe, cânta la chitară și voce, dar n-a durat. Uneori, după a 15-a bere, lua chitara din camera mea și cânta ceva trist, de obicei de la Cargo. A încercat să mă învețe și pe mine să cânt la chitară, dar mie-mi plăcea mai mult să-l acompaniez la voce. Îmi spunea că am voce frumoasă, că-l moștenesc.

Nu știu cât de reale sunt poveștile lui de vitejie pentru că am învățat, de-a lungul timpului, că tata putea să-și spună orice ca să își justifice viața, dar am simțit mereu o tristețe îmbibată în regret apropo de o tinerețe palpitantă. Când nostalgia atingea cote de inundație, îmi arăta o poză din studenție, în care era cu niște prieteni la Costinești. Slăbănogul de tata avea pălărie și cizme de cowboy și curea pentru pistol, îmbrăcat doar în slipul de baie. Avea și păr pe atunci. Între timp și-a pierdut cârlionții blonzi și a pus niște zeci de kilograme, ceea ce la aproape 1,90 metri îl făcea impunător, solid, nu neapărat gras, în afara burții de bere.

Cu siguranță considera că cei mai buni ani ai săi rămăseseră în urmă – când se distra cu băieții la mare, când muzica îi era viitor, când mama lui trăia. A ajuns fix ce un tânăr din mediul ăla ar fi disprețuit: un funcționar prăfuit, care merge la birou în costum, la un job obținut pe pilele lui taică-su, care are nevastă și copil și locuiește într-un apartament care nici măcar nu e pe numele lui, ci tot pe numele lui taică-su. A ajuns taică-su.

În gimnaziu, lucrurile au devenit ciudate. Spunea că m-ar omorî dacă m-ar prinde vreodată fumând sau bând sau „umblând cu vreun pulălău”, dar de multe ori îmi oferea el de băut. Câte un pahar de bere, o gură de gin sau de vodcă. Odată, când eram la mare cu ai mei și mama s-a dus la hotel să se culce după prânz, am rămas la o terasă cu el și și-a luat o halbă mare de bere neagră, din care mi-a tot dat să beau. Cred că mi-a făcut și poză atunci, i s-a părut amuzant. M-am făcut lemn, a trebuit să mă ducă aproape pe brațe înapoi la hotel și să mă trimită direct la culcare. Aveam vreo 11 ani.

„Felicitări pentru prima beție”, a râs când m-am trezit.

Era și mult mai tactil cu mine, mai ales de când intrasem într-a VI-a. Țin minte că a fost prea impresionat și interesat atunci când am început să am ciclu, când a început să mi se schimbe corpul – minimal, pentru că eram o slăbănoagă înaltă, care la 12 ani avea deja peste 1,70 metri. Dar am avut mereu fund și șolduri, iar el ținea să observe asta. Devenise preocupat de silueta mea. Atunci am ținut, la sfatul lui, prima dietă – faimoasa dietă cu grepfrut – și mă monitoriza mereu. Devenise obsedat de controlul corpului meu. „Trebuie să ai grijă să nu ajungi ca maică-ta, ca o balenă”, îmi spunea cu îngrijorare. „Pentru că și ea era slabă când am luat-o.”

Mă învățase să-mi fac manichiură franțuzească, pentru că așa aveau „tipele mișto”. Îmi încuraja pasiunile pentru anumiți actori sau muzicieni sau sportivi, dar trebuia să-i aprobe el și părea stânjenitor de mulțumit când picam de acord. Mă întreba și de actrițe care îmi plăceau și pe care le consideram sexy – preferata lui era Lucy Lawless din Xena: Prințesa Războinică și mă punea să exersez țipătul ei de luptă.

Bețiile au devenit tot mai lungi. Barierele care îi separau adicția de relația cu mine începuseră să se dizolve. Intra la mine în cameră după ce mă culcam și se ducea să fumeze pe balconul meu, deși putea să facă asta și-n bucătărie. Stătea acolo vreo oră-două, până când se retrăgea parcă învins. Silueta lui în noapte, sprijinită cu coatele de balustradă, cu un genunchi îndoit, privind în gol, a rămas cu mine mult timp. Uneori, când stau și fumez pe geam noaptea, gândindu-mă la ale mele, trebuie să mă scutur și să-mi amintesc că nu e același lucru, nu am ajuns ca el.

Dintr-un motiv pe atunci nedeslușit, prezența lui în spațiul meu îmi cauza frică și insomnie. Mă prefăceam că dorm și mă rugam în gând să nu își dea seama că sunt trează.

Într-o zi, nu mai țin minte dacă pe la 12 sau 13 ani, a vrut să discutăm. Țin minte atât: cred că era weekend, cred că mama era plecată într-o delegație, iar eu îmi făceam somnul de după-amiază la ea în pat. Tata m-a trezit, s-a întins în pat lângă mine și m-a rugat să mă întorc cu spatele la el.

„Vreau să-ți spun ceva, dar nu vreau să mă privești în ochi”, mi-a spus.

Știu că în momentul ăla mi-a înghețat sângele în vene și mi-a luat-o inima la goană. Am făcut ce mi-a cerut, calmă, deși creierul meu evalua căi de scăpare. Nu știam ce o să-mi zică, dar știam că e rău dacă nu vrea să-l privesc în ochi – cine spune așa ceva? Ce replică de film prost. Mi-a spus ceva despre o atracție fizică față de mine, despre care știe că e greșită și că s-a dus la „Spitalul 9” ca să-și dea seama ce se întâmplă. Doctorul de acolo i-ar fi spus că ori se internează și face tratament 10 zile, ori „ajungem noi doi la o înțelegere”.

Prima opțiune mi-a prezentat-o pe un ton apocaliptic. A doua era mai rezonabilă și nu i-ar fi distrus lui viața. Lui.

N-am înțeles din prima ce înțelegere puteam avea, așa că mi-a explicat. Puteam să alegem o zi din săptămână în care, pentru o anumită perioadă, „să zicem 10–20 de minute pe ceas”, îi dădeam voie să mă atingă cum voia, ca să-și satisfacă nevoia care în timp se va diminua.

În restul zilelor, m-ar fi lăsat în pace.

Nu știam pe atunci expresia, dar mi-a explodat creierul. M-am întrebat dacă am un coșmar. M-am întrebat dacă e o glumă proastă, un test. M-am întrebat dacă o să mă violeze în momentul ăla. M-am întrebat de ce nu e mama acasă. M-am întrebat de ce mi se întâmplă așa ceva mie. În familia asta. Pentru că ce se întâmpla părea un scenariu din cea mai întunecată depravare, nu un scenariu de „familie bună”, așa cum fusesem programată să-i văd pe ai mei. M-am întrebat cum să-l refuz fără să îi provoc o reacție violentă. Nu mi-am putut da seama că povestea cu doctorul fusese o manipulare bolnavă. L-am crezut. De ce nu l-aș fi crezut?

Însă, cumva, am reușit s-o fac. L-am refuzat.

El a insistat.

Că nu vrea să ajungă să-și satisfacă dorințele cu altcineva și s-o înșele pe mama, că ar fi mai puțin grav cu mine, că dacă nu îl „ajut” contribui la distrugerea familiei, că o să-l bage la spitalul de nebuni. A fost prea mult de digerat deodată. El avusese timp să șlefuiască argumentele. Insistent, dar binevoitor, m-a rugat să mă mai gândesc și să mai vorbim în câteva zile.

Nu mai știu câte, nu mai știu ce-am gândit în perioada aia de respiro. Trauma șterge o parte din amintiri. Cred că aveam speranța că totuși o să-i treacă, că n-o să acționeze. Că siguranța mea va conta mai mult. O să găsească alte soluții. Sigur nu m-am gândit să spun cuiva în acel punct. Tatăl meu suferea și îmi încredințase un secret. Putea să mă agreseze direct, dar n-a făcut-o. A vrut să vorbim, ca oamenii normali, să mă implice în decizia asta. Risca totuși spitalul de nebuni sau distrugerea familiei, ceea ce m-ar fi făcut o fată extrem de egoistă.

Iar eu fusesem crescută să fiu o fată cuminte.

Corpurile noastre sunt un conglomerat ciudat de zone și demarcări. O vecină în vârstă îmi spusese, când aveam vreo 6 ani, să primesc afecțiunea celor din jur, dar să nu las pe nimeni în afară de persoana iubită să mă sărute pe gură sau pe frunte. „Unele gesturi sunt intime”, spunea. Dar dacă te pupi cu cineva pe obraz, nu e mare lucru. Dacă te atinge cineva pe umăr, la fel. Poate e un pic neplăcut dacă nu sunteți apropiați, dar nu e agresiunea supremă. Câțiva centimetri mai jos de claviculă sau de buric, totul se schimbă: relația dintre persoane, raportarea la sine și la dezirabilitate, la sex, la încredere, la oportunități de fericire.

Acei centimetri au despărțit, în cazul meu, o viață sănătoasă de una chinuită.

Mă întorsesem de la școală, mâncasem și m-am pus la birou să-mi fac temele. Cred că eram într-a VII-a. Trecuseră câteva zile de la propunerea tatălui meu, la care am încercat să nu mă mai gândesc, dar am eșuat. A venit la mine în cameră și s-a pus în spatele meu, cu mâinile pe spătar, întrebându-mă dulceag cum mi-a fost ziua. N-am apucat să-i răspund cum țipase la mine proful de fizică pentru că nu știusem diferența dintre fluid și vâscos, pentru că i-am simțit mâinile alunecându-mi pe umeri, dincolo de claviculă, pe sub bluză, căutându-mi sânii aproape inexistenți. Câteva secunde am încremenit, apoi a venit greața și gustul vomei pe cerul gurii, așa că m-am smucit și i-am îndepărtat mâna.

Eram furioasă că făcuse asta și n-am încercat să-mi ascund dezgustul. „Ce, mă, ce ți-am făcut? Ce te zbați așa?”, m-a întrebat defensiv. „Voiam să te întreb dacă te-ai mai gândit, dacă ai un răspuns. Presupun că nu vrei, nu? Nu-ți pasă. Ce, ți-e așa scârbă de mine?”

Ce se întâmplă? Cum am ajuns personajul rău? Cum poate să-mi reproșeze că mie nu-mi pasă?

Toate întrebările astea mi se aglomerau în cap, în timp ce el continua să vorbească cu patetism și emfază. N-aveam timp să-mi adun gândurile. Mereu am simțit să sunt slabă în conflicte, că nu sunt convingătoare, poate tocmai din cauza interacțiunilor de demult cu tata. Plus că, fiind introvertită, când oamenii turează cuvinte la maxim și vor reacții pe moment, eu mă retrag în interior și simt nevoia să pun totul pe slow motion. Tata știa asta despre mine. Mi-am dat seama că, de fapt, nu aveam nicio alegere. Era doar un timp de așteptare în care voia să vadă dacă cedez sau dacă o să mă facă să cedez.

Am pus stop discuției în acea zi și în zilele care au urmat am încercat să evaluez situația cât de bine am putut pentru o fată de vârsta mea: tata e tot timpul acasă, stau mai mult cu el decât cu mama, e o namilă de om, e alcoolic și poate deveni violent, însă e suficient de viclean încât să pară fermecător și respectabil pentru ceilalți, așa că n-o să mă creadă nimeni dacă vorbesc. Sau o să mă considere pe mine vinovată, mai ales că n-am vorbit de la început. A trecut aproape o săptămână și eu n-am zis nimănui, deja sunt parțial complice. O să se lase cu scandaluri, și poliție, și mama bocind, și bunica băgată la pușcărie după ce l-ar fi omorât. Viețile tuturor vor fi aruncate pe geam. Și a mea, desigur, dar a mea nu conta la fel de mult: era clar încă din abordarea tatei, din felul în care n-am avut de ales să mă mut la București, din felul în care bunicii m-au abandonat.

Nu mă învățase nimeni despre cum traumele îți schimbă ideea despre sine, despre valoarea ta. În cartea The Body Keeps the Score, despre efectele traumelor psihologice asupra corpurilor noastre, psihiatrul Bessel van der Kolk scrie că unul dintre cele mai mari obstacole pentru persoanele traumatizate este să confrunte rușinea pe care o simt vizavi de cum s-au comportat în momentul care i-a marcat. „Majoritatea victimelor abuzate sexual în copilărie suferă de o rușine agonizantă vizavi de propriile acțiuni pe care le-au întreprins ca să supraviețuiască și ca să mențină o conexiune cu abuzatorul lor”, scrie el. „Mai ales dacă acesta e cineva apropiat copilului, dacă copilul depinde într-un fel de el, cum se întâmplă adesea. Rezultatul este că persoanele respective sunt confuze dacă sunt victime sau participanți consensuali, ceea ce duce mai departe la nedumerire legată de diferența dintre iubire și teroare, durere și plăcere.”

La 13 ani, nu conștientizam rușinea. Pur și simplu voiam să acționez pragmatic, ca un om mare. Voiam să rezolv situația cu minimum de deranj pentru alții. Și-așa, cu ce m-ar fi ajutat să se afle? Aș fi rămas cu eticheta de „fata aia pe care a pipăit-o taică-su”. Nu aveam încredere nici în bunăvoința celor din jur, nici în capacitatea mea de a-l opri pe tata.

Așa că, înfrântă, ne-am așezat la o discuție despre program și condiții.

Simțeam că aș avea un minim control asupra situației și că l-aș putea menține suficient de calm astfel încât să pot să negociez mai încolo întreruperea abuzului. Pe atunci nu gândeam atât de coerent, dar instinctul ăsta a fost: nu îl scoate din sărite, e periculos.

Ce-a urmat e învăluit în ceața traumelor succesive și a repulsiei de care încerci să te debarasezi întruna, fără succes. Inițial se întâmpla săptămânal, marțea. Condițiile: stau întinsă în pat și 10 minute pe ceas – cu alarmă de oprire – îl las să mă atingă, sărute, maseze, ce vrea el. Am refuzat cu toată forța pe care o aveam în mine să mă dezbrac complet, rămâneam în maieu și chiloți. El, la fel. Însă, după o vreme, mi-a devenit clar că nu există „control al situației” și limite. Îmi ridica maieul, îmi strecura mâna în chiloți sau, și mai rău, gura. Plângeam și mă zbăteam, dar mă imobiliza ușor. De la „doar marțea”, ajunsese la „oricând treceam prin fața lui și nu era mama”. O palmă peste fund, o mână pe sub bluză. Și de la „chestia asta e temporară” a ajuns la „vreau mai mult”.

Voia să-l ating și eu, ceea ce nu am făcut niciodată, deși îmi apuca mâna cu o forță greu de combătut. Reușisem, după câteva luni de groază, să adun niște tupeu, niște forță fizică, deși situațiile erau din ce în ce mai haotice. Mă alerga în chiloți prin casă, din cameră în cameră, ca să-i pun mâna pe penis. O dată, am fugit în dormitorul gol al mamei și am reușit să închid ușa înainte să intre, iar mânerul metalic l-a lovit în testicule. S-a ținut de pereți, i-au dat lacrimile și s-a prăbușit în pat chircit, cu mâinile între picioare și o grimasă îndurerată, dar nu mi-a făcut nimic. Părea umilit. Mi-a zis doar că sunt o „nenorocită” sau „nesimțită”, nu mai știu.

Atunci, pentru prima oară, i-am râs în față. Nu mi s-a mai părut invincibil.

Mereu m-am întrebat dacă, din exterior, oamenii ar fi putut să vadă semne și să mă ajute. Dacă ar fi privit mai atent.

La final de-a VII-a, pentru prima oară, n-am luat premiul I, ci premiul III. Notele îmi scăzuseră puțin, dar nu cât să atragă atenția. La ore eram politicoasă și făceam ce mi se cerea. Începusem să chiulesc un pic și parcă unul dintre profi îmi zisese că e cam devreme să fac asta. Începusem să și fumez din când în când, cu colegii, ascunși pe străduțe pe lângă Izvorul Rece. Mă trimiteau pe mine – cea mai înaltă – la chioșc să cumpăr țigări la bucată, deghizată cu ochelari prin care nu vedeam nimic și îmbrăcăminte împrumutată de la băieți, ca să par mai matură.

Weekendurile mi le petreceam cu gașca de la bloc, adică vreo trei fete de vârsta mea sau mai mici, și câteva personaje care apăreau ocazional. Un băiat cu care m-am bătut ca la carte, tot printr-a VII-a, pentru că o înjurase pe prietena mea. (Întotdeauna mi-a fost mai ușor să-i apăr pe alții.) O fată mai mică decât noi despre care se zvonea că se prostituează. Un tip de 19 ani care locuia cu prietena lui și care fusese arestat pentru droguri (de care îmi plăcea). Un băiat de vârsta noastră pasionat de jocuri pe calculator (care mă plăcea). Ne împleteam cu toții singurătățile acolo, pe borduri și pe mașini abandonate, copiii unei tranziții care a dat multe familii peste cap, fără niciun ghidaj în relații interumane în afară de Bravo Girl.

Strada însemna totuși libertate pentru mine. Libertate între limite, bineînțeles: aveam voie să merg de la intersecția lui Dacia cu Eminescu, pe Calea Moșilor, până aproape de strada Făinari spre Obor. Dacă depășeam limitele impuse de tata, mi-o luam.

Odată cu sfidările mele, începuse să revină și bătaia. Într-un weekend, a fost un accident în intersecție în timp ce eram afară. S-a auzit o explozie și în secunda doi alergam cu toții spre Dacia să vedem ce s-a întâmplat. Era o grămadă de lume adunată în jurul mașinilor sfărâmate și nu vedeam mare lucru, așa că am traversat intersecția până pe trotuarul opus, ca să schimbăm unghiul. Nu cred că am apucat să stăm acolo câteva minute, când a apărut tata cu mâinile făcute pumn și nările expandate. Nici n-am apucat să deschid gura, că deja îmi lipise o palmă de abia am reușit să mă țin pe picioare. În secunda doi m-a apucat de păr și m-a târât spre casă. În lift, mi-a zis cele mai temute cuvinte de pe planetă: „vezi tu acasă”.

Ce să mai văd, mă gândeam? Văzusem atâtea.

Nu mă duruse atât palma, cât nedreptatea și umilința. Mă văzuse toată lumea, toată mulțimea aia din intersecție, prietenii mei, copiii cu care mă râcâiam. Aveam 13 ani și eram lovită dacă traversam o nenorocită de intersecție la un minut de bloc. Cât de absurd?

Totul era absurd, iar eu adunam din ce în ce mai multă furie.

Acasă nu m-a bătut, pentru că l-a calmat mama – una dintre rarele intervenții –, dar metodele lui de control au devenit din ce în ce mai inventive.

Îmi calculase, cu marjă de eroare de cinci minute, cât îmi ia să ajung de la școală și mă verifica zilnic, ca să vadă dacă umblu fleandura pe străzi. Eram, cum fusese mereu convins, o fată cu potențial negativ și trebuia să știe ce fac în fiecare minut.

Când am avut voie să merg în prima tabără, în clasa a VII-a, experiența inițial plăcută s-a întors împotriva mea. După câteva zile, a început să-mi arunce indicii că știa ce făcusem.

„Știi tu, crăpătura aia de la geamul camerei”, insinua cu un zâmbet parșiv. Geamul camerei mele fusese, într-adevăr, crăpat. „Și deci ați băut bere și Tanita”, mai remarca din senin, de mi se ridica părul pe ceafă. Da, băusem fix bere și Tanita.

L-am întrebat, până la urmă, de unde știe. „De la prietena ta cea mai bună”, mi-a răspuns sarcastic. Dar nu, nu știa de la prietena mea cea mai bună, deși vreo zi-două am devenit complet paranoică în legătură cu ea. M-am gândit apoi că îmi găsise jurnalul în care scrisesem despre tabără. În mod constant mi-l căuta și în mod constant trebuia să schimb ascunzătoarea, pentru că nu era mulțumit abuzându-mi doar corpul, trebuia să pună stăpânire și pe gândurile mele.

Adunasem, de-a lungul timpului, vreo șase-șapte caiete. Le-am recitit rând cu rând ca să-mi dau seama dacă de acolo îmi trântise replicile, însă nu scria nicăieri de o crăpătură la geam. Totuși nu puteam fi sigură și am decis că nu mai pot să țin un jurnal – nu e safe. A doua zi, când ai mei erau la muncă, am aruncat caietele în cadă și le-am dat foc. Nu m-am gândit până la capăt – nu cred că mai judecam limpede – pentru că focul s-a extins rapid și începuse să înnegrească faianța, iar fumul și mirosul mă făceau să mă înec. Așa că am aruncat apă peste resturile nearse și le-am dat drumul pe toboganul ghenei. Când a ajuns acasă și a simțit mirosul de ars, tata era convins că am făcut ceva rău – cum altfel? –, dar nu a înțeles niciodată ce. Nu știa pentru ce să mă pedepsească.

Asta mă consola. Faptul că nu putea să pătrundă în fiecare ungher al minții mele a fost mereu o victorie și mi-a sedimentat ideea că, dacă vrei să te protejezi de suferința pe care ți-ar putea-o provoca oamenii, trebuie să ridici ziduri. E bine să le ai preventiv. Multe și groase.

Până la urmă, după ce m-a pedepsit și fizic când mama era la birou, și psihic cu stat în casă o lună, mi-a spus că nu a aflat de peripețiile mele nici de la o prietenă, nici din jurnal. Mi-a spus că m-a urmărit până acolo și m-a spionat. „Nu te cred, n-ai fi avut cum”, i-am răspuns șocată. „Ce-i așa de greu? Am plecat noaptea, după ce maică-ta s-a culcat, am condus două ore până spre Buzău, m-am întors dimineața. Ea, când s-a trezit, a crezut că plecasem la birou.”

Am încremenit.

„Dacă vreau să aflu ce faci, aflu întotdeauna”, mi-a mârâit.

Am fost convinsă de asta mulți ani.

M-am simțit urmărită, chiar și după ce a dispărut din viața mea. Și azi mă mai întreb uneori dacă mai „află ce fac”. Dacă mai dă un search pe Google să vadă pe unde lucrez, ce scriu. Dacă scriu despre el, dacă îmi respect în continuare pactul tăcerii.

Nu s-a oprit la atât. Văzând că încep să am absențe, mi-a spus că a angajat un detectiv particular care mă urmărește zi de zi și îi dă raportul. „Dacă vezi o mașină roșie pe stradă, întreabă-te dacă e acolo pentru tine”, îmi spunea ca-ntr-un film expirat. Asta cu detectivul nu prea am mai crezut-o – în primul rând, de unde să fi avut bani, când îi bea pe toți? Dar…

Eram mereu în gardă și în gardă am rămas mare parte din viață. Corpul și creierul se obișnuiesc cu pericolul și nu mai pot să perceapă o realitate fără el. E ca și când te pregătești mereu pentru o luptă, chiar dacă s-a terminat.

În cazul meu și-al tatălui meu, lupta a avut o componentă psihologică importantă. Am început amândoi să îndrăznim mai mult – el, sexual și prin controlul meu total, eu, ripostând mai des. Am început să dorm cu un cuțit sub pernă, deși nu l-am luat în mână decât o dată, când simțeam că o să sară pe mine. Dormeam cu ușa de la dormitor închisă cu cheia. L-am amenințat că dacă se mai atinge de mine le spun lui Titus și Matildei despre ce mi-a făcut – m-am gândit că i-ar fi cel mai rușine de ei. Mi-a răspuns că e impresionat de cât de bine am gândit mișcarea asta, cum mi-am dat seama care ar fi slăbiciunea lui și că mă provoacă să le spun. Nu le-am spus.

Blocată într-o situație despre care nici măcar nu aveam cu cine să vorbesc – în afară de el – mi-am dezvoltat un mecanism de descărcare a furiei: dădeam cu pumnul în peretele băii de lângă camera mea. Întotdeauna în același loc, pentru că îmi place consecvența. Destul de rapid, a apărut o crăpătură mică în perete, la nivelul stratului de vopsea. Într-o zi, când mă certam cu tata și mă închisesem în baie, am început să dau cu pumnul în perete în timp ce el forța ușa. Nu mai știu de ce ne certam. Știu doar că a intrat până la urmă, mai calm, și m-a întrebat ce-i cu crăpătura din perete. I-am arătat pumnul meu ușor zdrelit.

„Mamă, tu ai făcut asta?”, m-a întrebat aproape mândru. „Te antrenezi pentru mine?”

A plecat râzând.

Foarte rar, în perioada aceea, m-am simțit puternică. Aveam o senzație că poate o fi ceva de capul meu dacă sunt capabilă să merg înainte, să mă trezesc dimineața, să nu-mi tai venele, să nu-l tai pe el în bucăți când doarme. Cel puțin simțeam că pot să mă controlez. Și aveam un fel de credință, care nu știu din ce venea, că dacă rezist și am răbdare, o să scap din situația aia.

Însă ideea ajutorului extern mi se părea o poveste de adormit copiii. Cercetătorii Steven Maier și Martin Seligman au făcut, în anii ‘70, un studiu pe animale și oameni care au trecut prin traume și au observat că, în multe situații, chiar dacă apare oportunitatea salvării, aceștia nu profită întotdeauna de ea. Cândva în perioada abuzului, bunica mea m-a întrebat dacă sunt OK. Mi-a spus că nu-i place cum tata stă mereu cu mâinile pe mine, că e așa tactil.

Deci se observa totuși ceva, dacă avea cine să se uite.

Dar m-am speriat și i-am zis că e nebună, că nu se întâmplă nimic. „De multe ori, ființele traumatizate pur și simplu renunță, pentru a evita noi riscuri, și rămân blocate în frica pe care o cunosc”, au observat Maier și Seligman. Neuroștiința a argumentat, decenii mai târziu, că blocajul ăsta ar fi chiar setarea default a creierului, iar ceea ce învățăm pe parcursul vieții, mai mult sau mai puțin bine, este să cerem și să primim ajutor.

Am avut o tentativă să fug de acasă printr-a VII-a. M-am întors înainte să vină ai mei de la serviciu și oricum mi-era neclar ce aș fi rezolvat prin asta. Fără liceu, fără bani. În cel mai bun caz, aș fi ajuns într-un orfelinat unde mi s-ar fi întâmplat lucruri poate mai rele. M-am gândit să merg la poliție, dar eram convinsă că n-o să mă creadă, nu aveam dovezi. Nu aveam vânătăi, nu fusesem violată până la capăt. Tata mereu zicea că lasă onoarea dezvirginării mele primului iubit, pe care o să-l am la 18 ani și nicio zi mai devreme. Mai târziu, când îl enervam, zicea că ar trebui să fiu recunoscătoare că are răbdare până împlinesc 18 ani ca să facă sex cu mine.

Probabil nici el nu știa care-i planul, unde o să ajungă. Uneori simțeam că vrea să se oprească, apoi îl auzeam iar noaptea încercându-mi ușa. Cu trecerea timpului, bea din ce în ce mai mult. Se tot certa cu mama. Era deprimat și îmi reproșa că o să se sinucidă din cauza mea. A și avut două tentative, una de față cu mine. A vrut să ia un pumn de pastile și a început să se lamenteze că dacă îmi pasă măcar puțin de el, să-i zic să nu le ia. N-am zis nimic și am tot așteptat câteva minute, uitându-ne unul la altul în tensiune, să văd le dă pe gât sau nu.

Nu l-aș fi oprit pentru nimic în lume.

S-a oripilat de cât de „rea” sunt, mi-a spus că e scârbit și că nu mai vrea să mă vadă în fața ochilor. Fantezia mea adolescentină era să-i spun, cu aroganță: „Te întrebi cum am ajuns așa? Tu ai creat monstrul ăsta”.

Eram în clasa a VIII-a când abuzul sexual a încetat. Frâna a avut cu siguranță legătură cu dinamica din ce în ce mai întunecată dintre noi: tentativele de suicid, pereții crăpați, amenințările de urmărire continuă, cuțitul pe care l-am luat în mână. Nu țin minte să fi avut loc vreo discuție, iar iertare nu și-a cerut niciodată. Nu credea că făcuse ceva rău. Era clar că, totuși, ceva din toate nebunia aia îl speriase. Poate s-a speriat de el însuși.

Tot în perioada aceea, ai mei au avut prima tentativă de divorț. Tata s-a îmbătat într-o seară și, după ce mama s-a dus la culcare, i-a lăsat o scrisoare pe mașina de spălat. Nu am văzut-o niciodată, dar mama mi-a spus că o anunța că vrea să divorțeze pentru că s-a combinat cu o profesoară din Galați. Părea că, până la urmă, și-a găsit o femeie în toată firea. A și plecat de acasă câteva zile, chipurile la ea. Mama se simțea umilită. Iar eu mă simțeam semi-liberă pentru prima oară, deși tata n-a întrerupt nicio clipă abuzul psihologic. Îmi reproșa că eu sunt vinovată pentru tot. Îmi spunea că el m-a iubit ca pe o femeie, nu ca pe o fiică, și că eu mi-am bătut joc de el. Dar, în punctul ăla, eram stană de piatră. Nu mă mai mișca. Sau asta credeam, cel puțin.

Spre disperarea mea, ai mei n-au divorțat atunci. Au intervenit bunicii să-i împace și au decis să rămână împreună „pentru mine”, pentru că urma examenul de capacitate. Ce minciuni pun părinții în cârca copiilor.

Perioada 14–15 ani a reprezentat un oarecare armistițiu fragil. El mă lăsa în pace, eu încercam să trec neobservată. Dar tot mi-era frică, tot mă simțeam amenințată.

Cu prietenii și colegii nu vorbeam nici măcar tangențial despre abuz. În gimnaziu eram la un liceu bilingv, bine cotat, cu copii în mare parte din ceea ce s-ar numi „familii bune”. Ca a mea. Ar fi putut observa o trecere cam bruscă de la Backstreet Boys la KoRn și Marylin Manson. Plus pantaloni largi, cât mai largi, în care să dispar – deși așa era și moda. O pusesem pe mama să-mi ia, într-una din multele ei călătorii, un lanț metalic pentru pantaloni, ca să fiu și mai badass. Mi-a adus unul din Italia, care semăna cu o lesă de câine. Era perfect.

Nu știu dacă alte „victime” sau „supraviețuitori” se confruntă cu asta, dar mie începuse să-mi fie foarte greu să mai cred în… orice. Nu cred că aș mai putea să cred în vreo religie de pe planeta asta, deși am crescut într-o casă creștin-ortodoxă în care rugăciunea de seară a fost mereu la loc de cinste.

„Nu trebuie să te rogi ca să te vadă alții, fă-o pentru tine”, îmi spunea bunica.

Când eram mică, respectam sfatul ei cu sfințenie. Ne rugam împreună în fiecare seară și îmi plăcea să merg la biserică, deși n-o făceam des. Îmi plăceau ritualurile și, de fiecare dată când intram în biserică, pupam toate icoanele la care puteam să ajung. Îmi lua o jumătate de oră numai asta, în timp ce bunica vorbea cu doamna de la lumânări sau alte prietene.

După ce m-am mutat la București cu ai mei, am observat că niciunul nu se ruga înainte de culcare. Am sunat-o pe bunica alarmată și i-am spus că părinții mei sunt „necredincioși”, iar eu nu pot să stau în aceeași casă cu ei. Erau multe motive pentru care simțeam asta. Așa că bunica a sunat-o pe mama și i-a cerut ferm să înceapă să se roage cu mine în fiecare seară. Pentru o vreme, a făcut-o. Apoi, a încetat și am început s-o fac și eu din ce în ce mai rar.

Pierderea credinței a fost un proces treptat, dar cu siguranță abuzul sexual a avut un impact imens. Dacă nici măcar în familia ta nu poți să ai încredere, atunci cum poți să crezi în altceva, în ceva nevăzut? A fost un moment în care am trecut de la „crede și nu cerceta”, la „crede numai ce vezi cu ochii tăi”. Totuși, nu s-a întâmplat imediat. Nu m-am trezit a doua zi după primul abuz și m-am gândit, ca Nietzsche, că „Dumnezeu e mort”.

Printr-a IX-a, după ce am intrat la Sava, cel mai bun liceu din țară în momentul ăla, înainte de o teză grea sau o ședință cu părinții la care urmau să iasă la iveală tone de absențe, încă mă refugiam în vreo biserică din apropierea liceului cu colega mea de bancă și ne rugam să iasă totul bine. Era ceva ușor dramatic în activitatea asta – cred că o văzusem în vreun film independent –, dar venea totuși dintr-o consecvență cu noi însene.

În același an, proful de română ne-a cerut să scriem un eseu în care să răspundem la întrebarea „De ce cred sau nu în Iisus Hristos?”. Nu mai știu de ce primiserăm tema asta, dar mi-a plăcut că nu era genul de temă care ne cerea să proslăvim, ci era mai mult din perspectivă filosofică. Am scris atunci că nu am niciun motiv real să cred, dar prefer să cred pentru că aș crede într-un reper pozitiv și am nevoie de așa ceva.

Am lăsat foaia cu eseul pe biroul din camera mea și mi-am văzut de treabă prin casă, iar tata a luat-o și a citit-o. Încălcarea oricărei intimități a continuat până în ultima secundă a traiului împreună, așa că nu m-a mirat. Dar m-a mirat ce-a urmat. Mi-a spus că e mândru de mine, că am o minte sclipitoare, că sunt foarte matură și că trebuie neapărat să citesc eseul în fața clasei, pentru că o să fie cel mai bun. Apoi i l-a arătat și mamei, să vadă ce fată deșteaptă are. Apoi le-a spus colegilor la birou, prietenilor de familie, bunicilor mei și tot așa. O fi ținut vreo săptămână întreagă toată ridicarea în slăvi. Și m-am simțit incredibil de jalnică pentru cât de flatată am fost, cât de mult m-am bucurat că tata se poartă așa cu mine.

Dar, până la urmă, miracolul s-a sfârșit, ca miracolele din Biblie pe care știința a ajuns să le explice mii de ani mai târziu. Până la urmă am făcut eu ceva greșit – ori am luat o notă mică, ori i-am răspuns nu știu cum, ori am depășit marja de cinci minute de întârziere de la școală și a devenit paranoic că cine știe cu cine mi-o ardeam.

O săptămână eram copilul perfect, următoarele două luni eram o curvă.

Niciodată n-am fost mai curvă ca atunci când, tot într-a IX-a, am avut primul iubit. El era a X-a, un pic mai înalt decât mine, avea geacă de piele și părul zburlit, ten măsliniu și ochi alungiți. Primul nostru sărut cu limba a fost o ciocnire de dinți și un fluviu de salivă prost direcționat. Dar eram în Cișmigiu și-mi luase o Fanta la terasă și-un trandafir de la un nene care s-a ținut de capul nostru și totul era binișor.

Mi se întâmpla ce li se întâmpla și prietenelor mele, și altor fete de vârsta noastră, nu doar ce nu dorești nimănui. Dar fericirea a durat vreo săptămână, pentru că am fost neatentă, am vorbit la telefon noaptea, sub pătură, și probabil am chicotit prea tare. Poate păream prea fericită. Așa că tata a cerut de la compania de telefonie un desfășurător al apelurilor mele și a sunat la numerele care se repetau de multe ori, mai ales ăla care mă suna la 12 noaptea. A dat, în mare parte, de prietenele mele – câteva apoi mi-au spus că fuseseră sunate de un număr necunoscut –, dar a dat și de el. Nu știu dacă au vorbit ceva sau nu, dar știu că tata s-a prins cine era.

Într-o după-amiază mi-a spus „ia vino aici” și m-a dus la cuierul din hol, apoi a scos din buzunarul gecii sale desfășurătorul pe care mi l-a aruncat în față. Numărul prietenului meu era încercuit cu pixul de fiecare dată când apărea. Ne-am certat din hol până în bucătărie. El țipa și scuipa înjurături. Eu încercam să rămân fermă pe poziție, dar să nu ajung bătută. Când a venit și mama acasă, ne-a găsit într-un război în bucătărie. Eu, plânsă și disperată să scap din situația aia absurdă, el roșu la față, tunând și fulgerând.

„Ce-aveți, măi?”, a întrebat un pic extenuată de frecvența unor astfel de scene la finalul zilelor ei grele la muncă. „Fiică-ta-i o curvă, asta s-a întâmplat!”, i-a spus tata hiperventilând. „Îi trebuie iubit la 15 ani!”

M-am uitat la ea cu ochii în lacrimi, fără să spun nimic, implorând-o din priviri să mă ajute, să-mi arunce un colac de salvare, orice. Reacția ei a fost atât de ștearsă, încât nici nu mi-o amintesc. Cred că a încercat s-o dea pe calea de mijloc aristotelică, să îl calmeze pe tata ca să nu mă omoare. Știu sigur că n-a ridicat nicio clipă tonul. Știu sigur că nu l-a întrebat ce dracu’ e cu el de-i caută fiică-sii prin apeluri. Știu sigur că nu i-a recomandat terapie și că nu a încercat să mă protejeze suficient. Știu sigur că a fost de acord să-mi fie confiscat telefonul odată ce mă întorc de la școală, pentru ca ei să se poate uita în apeluri și mesaje.

În stare de șoc, am urmărit-o până la mine în cameră, unde se ducea să-mi ia telefonul. Printre altele, am întrebat-o: „Ți se pare normal că nu am pic de intimitate, că nu pot să fac nimic fără să știe el?”.

A răspuns fără să mă privească în ochi: „Ești un copil, ce nevoie ai de intimitate?”.

Atunci cred că am știut cu adevărat. Am știut că sunt complet singură. Că faptul că mama nu mi-a fost de ajutor nu era numai din cauză că eu nu-i spusesem ce-mi făcuse tata. Că, și dacă ar fi știut, așa cum a văzut cu ochii ei scena din seara aia, nu se știe dacă m-ar fi ajutat sau și-ar fi ferit privirea. Și asta cred că te convinge, nu? Să nu crezi în nimeni, în nimic. Nici măcar în oamenii care par buni, care îți spun că țin la tine. Nu știi niciodată când o să faci greșeala să ai nevoie de ei și o să-și ferească privirea.

Dacă am rămas cu o credință după evenimentele din prima jumătate a vieții mele, atunci a fost asta: că oamenilor, de fapt, nu le pasă.

Mă uitam și mă uit des la fete și femei în jurul meu, și mă întreb dacă li s-a întâmplat și lor. Mă uitam la colegele de clasă, la cum veneau tații să le ia de la școală, la cum ne însoțeau uneori în Vamă când mergeam cu gașca și mă întrebam dacă aparențele astea fericite sunt pe bune. N-am știut mult timp cum să mă raportez la ce mi s-a întâmplat, cum să mă pun într-un context. Când vorbim despre agresiuni sexuale împotriva minorilor în România, mie îmi vin în minte niște scandaluri nedigerabile din presă, care ne arată fața întunecată a societății, dar pe care mulți le consideră departe de realitățile lor. Niște anomalii la care ne uităm ca spectatori pasivi: cazul salonului de masaj din 2003 unde o grămadă de minore au fost exploatate sexual, sutele de copii din Țăndărei traficați în Marea Britanie și lăsați de izbeliște de justiția română care i-a achitat pe toți, TOȚI agresorii.

În anii recenți, am urmărit seria publicată de Libertatea despre agresiuni sexuale împotriva copiilor și m-a îngrozit cazul unei fete de 13 ani din Onești, abuzată sexual de tatăl ei, care a avut un curaj ieșit din comun și le-a spus autorităților totul. După care o judecătoare – femeie! – a decis să-i dea agresorului pedeapsă cu suspendare și muncă în folosul comunității într-un centru de servicii sociale unde sunt copii și tineri cu dizabilități. L-a și trimis înapoi acasă, pentru că era singurul sprijin financiar al familiei. Iar avocata apărării, care a recunoscut că i-a fost imposibil să citească tot rechizitoriul în care erau descrise scene oribile de abuz, considera că decizia instanței e corectă, pentru că „nu l-a înrăit mai mult” pe acuzat.

Dacă mama ar fi fost șomeră, probabil așa ar fi arătat și situația mea dacă am fi ajuns în instanță. Decizia de la Onești a fost luată în 2018. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost tratat cazul în 2000–2001.

Ce e clar e că mentalitatea asta de „să minimizăm scandalul, să trecem peste” nu rămâne la nivelul discuțiilor din societate, ci are efecte în felul în care justiția tratează cazurile de abuz sexual asupra minorilor. Când o avocată spune că grija ei era să nu înrăiască agresorul, ce concluzii tragem despre prioritizarea siguranței unui copil? Când o judecătoare vede astfel de fapte și decide să lase acel om în libertate, ba chiar să-l pună din nou în aceeași casă cu victima și să-l trimită la muncă lângă alți copii, ce înțelegem despre cum vede ea gravitatea faptei?

O altă problemă rușinoasă a justiției române, descrisă într-o investigație Dela0 a Dianei Oncioiu, este că trei din patru cazuri de acte sexuale cu minori sunt judecate de instanțele românești ca fapte consimțite. Vorbim de minori cu vârste de 11–12 ani, în cazul cărora nici nu e logic să existe conceptul de „consimțământ”. Însă Codul Penal lasă aceste situații la interpretarea fiecărui judecător, indicând doar că, sub 15 ani, orice act sexual cu un minor se pedepsește, chiar dacă a fost consimțit.

Ce mă tem că se ascunde sub această superficialitate și ignoranță a autorităților este ceva mult mai întunecat: faptul că nu-i credem pe copii. Eu mă îndoiesc că oamenii rămân pasivi în fața suferinței minorilor dacă li se pare legitimă și nu cred că justiția vrea să fie laxă cu pedofilii. Problema e că, în adâncul nostru, nu le credem pe victime. Și asta e evident în felul în care agresorilor li se găsesc atât de ușor circumstanțe atenuante – „n-are cazier”, „și-a pierdut jobul” – și în felul în care victimelor li se impută atât de multe: cum erau îmbrăcate, ce au zis, cum au reacționat la avansuri, nu cumva au flirtat, de ce n-au spus nimic imediat, de ce s-au urcat în mașină etc.

Avem fete de 11–12 ani despre care judecătorii cred că și-au cerut-o. Preferăm să credem că există explicații legate de caracterul defect al victimelor, decât să ne confruntăm cu realitatea că avem și menținem genul de societate în care abuzurile se întâmplă fără prea multe obstacole în calea agresorilor.

Jia Tolentino, autoarea volumului Trick Mirror, o colecție de eseuri despre diversele iluzii care ne întrețin existențele în lumea modernă, amintește că cel mai „bun” scenariu pentru victimele abuzului sexual este și cel mai trist: „pentru ca oamenii să creadă că meriți dreptate, trebuie să fii distrusă. Faptul că feminismul este în creștere și acceptat social nu schimbă asta”. În perioada pe care a petrecut-o ca voluntar în Kârgâzstan, violența împotriva copiilor și femeilor a șocat-o, dar a înțeles ceva ce mie mi-a luat ani de zile să interiorizez: „Mi-aș fi dorit să știu că povestea nu trebuie să fie curată, că nu trebuie să fie satisfăcătoare; că, de fapt, nu va fi niciodată curată și satisfăcătoare, iar odată ce aș fi realizat asta, aș fi putut vedea ce era adevărat”.

Mi-aș fi dorit să înțeleg și eu că nu trebuia să am o poveste impecabilă ca să fiu credibilă, că problema nu era la mine, ci în societate.

Consecințele atitudinii de mai sus, la nivel de cifre, sunt lesne de observat: la final de 2018, unul din patru agresori sexuali de minori lua închisoare cu executare, restul cu suspendare. Hai s-o reformulez: trei din patru pedofili au scăpat de închisoare.

Pe parcursul anului 2019, aproape 1.000 de copii din România au fost abuzați sexual (aici numărăm doar cazurile raportate). Mai mult de jumătate au fost abuzați în propriile familii. Agresorul a fost urmărit penal în puțin peste 500 de cazuri. Iar dintre victime, majoritatea au fost trimise înapoi în familiile unde au suferit abuzul.

M-am întrebat mult timp dacă sunt un caz aparte, o anomalie la nivelul unei societăți relativ sănătoase, în care astfel de lucruri nu se întâmplă pe toate străzile. Mi-e clar acum – și ar trebui să ne fie tuturor – că nu sunt o anomalie.

Întotdeauna m-am gândit că o să scriu într-o bună zi despre ce mi s-a întâmplat – e în firea mea să vreau să comunic prin scris cu lumea de care mă simt, de multe ori, deconectată. Iar dacă, în 2017, la apariția hashtagului și apoi a mișcării #metoo, m-a zgândărit o nevoie de-a face ceva, odată cu crimele de la Caracal din 2019 mi-am pierdut și somnul, și răbdarea, și politețea.

Am fost furioasă, dar incapabilă să mă alătur tăvălugului de indignări din social media, chiar și acolo unde furia mea își găsea companioni pe aceeași lungime de undă. A fost o furie care m-a închis și mai mult în mine, care m-a făcut să urăsc totul la țara asta. Am urât oamenii (mulți dintre ei bărbați) care continuau să facă glume despre viol și Lolite, care ridicau din umeri și suspinau „csf, ncsf”. Am urât autoritățile române care se considerau persecutate pe nedrept cu o neobrăzare soră cu lobotomia și, dacă mai înșir multe, s-ar putea să hiperventilez ca în zilele alea de anul trecut, când mă închideam la mine în cameră și mă puneam pe parchet cu spatele lipit de marginea patului, încercând să respir așa cum învățasem la terapie și să găsesc ceva bun la existența mea aici, într-o societate care n-a dat doi bani pe siguranța mea și, 18 ani mai târziu, încă nu dădea doi bani pe siguranța unor copile.

În jurnalul pe care-l țin pentru terapie, scriam cu o furie incandescentă, fără nicio intenție să-mi cer scuze pentru ea – o raritate.

29 iulie 2019 (luni)
După zilele astea, după cazul Alexandrei și Luizei (nu „adolescenta din Caracal” și „cealaltă victimă”, cum le numește presa), simt că o să explodez. Nu am simțit des o asemenea furie. De fapt, nici măcar nu e doar furie, e doar chestia cea mai la îndemână și la suprafață. E tristețe că li s-a întâmplat ce li s-a întâmplat, că și-au încheiat viețile într-un mod atât de oribil. Că erau niște copii. E dezgust față de autorități, față de oamenii care ar trebui să ne apere și, caz după caz, se dovedește că nu fac asta. Se mai întreabă lumea de ce femeile nu vorbesc despre abuzuri, de ce nu raportează la poliție. De asta n-o fac, pentru că cineva la capătul liniei îți va spune „nu mai ține linia ocupată”, așa cum i-au spus Alexandrei. Simt frică pentru că asta nu e o țară sigură pentru femei și copii, oricât ați vrea să nu generalizăm. Pentru că nu generalizăm – pot să citez statistici, pot să vin cu ‘jdemii de exemple, n-am o problemă să susțin argumentul ăsta. (…) În țara asta (cu siguranță și-n altele, dar eu aici trăiesc și plătesc taxe), nu ne pasă suficient. Iar motivele și justificările mă interesează foarte puțin. Comunism și fibră socială distrusă, tranziție sălbatică, condiții de trai – gata cu veșnicele explicații. În momentele astea, mă interesează unde pot să găsesc un loc în care să mă simt în siguranță sau măcar unde, dacă sun la salvare, cineva o să mă creadă când zic că am nevoie de ajutor și o să încerce să mă ajute. Am ajuns la capătul răbdării. Ăsta o să fie capătul răbdării multora dintre noi.

Chiar a fost capătul răbdării pentru mine. După Caracal am decis să nu mai tac și să nu mă mai tem de cuvintele „furioasă”, „agresivă” sau „radicală” aruncate constant spre mine de-a lungul anilor. Și nu cred că întâmplător cuvintele de mai sus mi-au fost adresate cu precădere de bărbați. Am decis să nu mă mai simt exagerată că taxez reacțiile nepotrivite ale bărbaților, că n-am răbdare să ajungă toți la o deșteptare emoțională care să mi-i facă parteneri, nu potențiali dușmani.

Felul în care știu să mă exprim azi despre ce mi s-a întâmplat, despre traumă și mecanisme de coping, a început ca o experiență autodidactă. Abia pe la 22 de ani am ajuns la terapie și n-a devenit ceva constant până spre 25.

Au fost ani și ani în care n-am vorbit cu nimeni despre asta. Dar am citit cărți, am căutat pe net (nu frecvent), am ascultat muzică deprimantă cu o sete sahariană și m-am întrebat dacă o să fiu vreodată normală, așa ca fetele din liceu sau ca tipele din filmele pe care le consumam, care la final atingeau stadiul acela de fericire supremă, cu relații perfecte și vieți liniștite. Însă, mai ales în ultimii cinci-șapte ani, de când am început să înțeleg mult mai concret zonele din viața mea pătate de traumă, de când măcar în alte țări discuția despre abuz sexual s-a dezvoltat și au început să iasă la iveală cazuri și resurse, am înțeles mai bine unde mă încadrez în contextul larg al traumelor sexuale.

De exemplu, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) vorbește despre abuzul unui copil ca petrecându-se în contextul unei „relații de responsabilitate, încredere sau putere”. Am reușit să înțeleg raportul de putere dintre mine și tatăl meu, abuzul favorizat de relația de încredere, manipularea care m-a făcut să cred că sunt complice pentru că tac. Conform unei statistici OMS din 2014, în jur de 18–20% dintre fete și 8% dintre băieți vor fi abuzați sexual, iar comunicările recente ale organizației afirmă că majoritatea vor suferi aceste abuzuri în familie.

Un alt studiu citat de OMS a demonstrat că prevenirea experiențelor traumatizante în copilărie ar reduce substanțial incidența problemelor de sănătate fizică și mintală la adulți, ceea ce sper că nu pare o surpriză, ci o concluzie de bun-simț. Iar un articol din The British Journal of Psychiatry e și mai direct: eradicarea adversităților întâmpinate de copii ar duce la o scădere cu aproape 30% a tuturor tulburărilor psihiatrice. Nu e un clișeu că totul începe din copilărie.

În ceea ce privește România, în urma unui studiu OMS desfășurat în mai multe țări în 2012, 1% dintre respondenți au recunoscut că au fost abuzați fizic, ceea ce, dacă am trăit și crescut aici în anii ‘90, știm că e o sub-raportare fantastică. Puțin peste 5% au spus că au fost abuzați sexual. Cercetătorii au notat că „o mare parte” dintre respondenți nu a vrut să răspundă la întrebările despre abuz sexual și parteneri sexuali.

Un alt lucru important de reținut e că abuzurile asupra copiilor ajung să coste statul fără să ne dăm seama. În România nu există statistici, dar în SUA, de exemplu, povara economică asupra țării de pe urma abuzului de minori (privind costuri de sănătate, educație și justiție) este de aproximativ 200.000 de dolari per victimă supraviețuitoare pe tot parcursul vieții. Eu n-am făcut un calcul apropo de cât m-au costat pe mine, strict financiar, abuzurile tatălui meu, dar dacă luăm în considerare șapte ani de terapie, dintre care vreo șase luni pe tratament, apariția unei boli autoimune care e frecvent corelată cu trauma, plus niște tulburări de alimentație, deja îmi vine să tai o chitanță și mă irită că n-am cui.

Din fericire – deși arată ciudat să scriu „fericire” în contextul ăsta –, am găsit portița de ieșire din închisoarea mea. La câteva luni după crizele tatălui meu legate de primul iubit, a apărut o nouă scrisoare pentru mama pe mașina de spălat.

De data asta, niciunul dintre ei nu a mai dat înapoi și au divorțat. Până la începutul clasei a X-a, eu și mama ne mutaserăm în chirie, într-un apartament cu două camere aproape de Obor. Tata a fost șocat și jignit că nu am ales să rămân cu el. Pe Titus și Matilda i-a manipulat cu iscusință, pentru că i-au ținut partea în procesul de divorț la care au argumentat de ce apartamentul de trei camere ar trebui să-i rămână lui, nu mie și mamei.

Și au câștigat.

Cu tata am evitat orice discuție serioasă până în seara dinaintea mutării. Îmi spusese să-mi iau ce cărți vreau din bibliotecă și am pus mâna pe Germinal de Émile Zola, pentru că auzisem că e una dintre marile capodopere franceze și voiam s-o bifez, ca o fată meticuloasă. Când a văzut ce am ales, mi-a luat-o din mână și mi-a spus să-mi aleg altceva, pentru că la cartea aia ține prea mult ca să mi-o dea. N-am mai vrut niciuna.

În noaptea aia, beat criță, a început să ne scoată lucrurile pe holul blocului – mașina de spălat și alte electrocasnice care îi reveniseră mamei, bagajele, tot. L-am întrebat ce dracu’ face și de ce reacționează așa (mama se culcase deja) și mi-a zis doar că îi e scârbă de mine.

„OK, foarte bine”, i-am răspuns și m-am dus la mine în cameră.

Dimineață am plecat și nu l-am mai văzut decât o dată, la proces, când a trebuit să spun în custodia cui vreau să rămân.

M-a sunat la puțin timp după înfățișare. Era beat la prânz și m-a întrebat ce mai fac și dacă o să-l mai vizitez. Voiam să scap de el și i-am zis că o să-l vizitez la un moment dat. Nu aveam un plan, nu a existat un moment de claritate supremă în care am decis „gata, n-o să-l mai văd niciodată”. Știam prea bine să nu rostesc imensități. Pur și simplu, nu i-am mai răspuns la telefon următoarea dată când m-a sunat. Nici următoarea. Nici când, în vacanța de vară când împlineam 17 ani, m-a sunat pe fixul bunicilor să-mi ureze „la mulți ani”. Bunica, dramatică, m-a chemat cu lacrimi în ochi „să vorbesc cu tata”. Eu i-am luat calmă receptorul din mână și l-am pus înapoi în furcă, fără să-i adresez lui vreun cuvânt.

„Dacă mai faci vreodată așa ceva, nu mă mai vezi”, i-am mârâit.

De atunci au trecut mai bine de 15 ani. Nu am mai avut contact cu el, cu o hotărâre care s-a pietrificat în timp. A renunțat și el destul de rapid să mai sune.

La liceu, am găsit grupul de fete care-mi sunt prietene apropiate și azi, care mi-au devenit familia aleasă, chiar dacă inițial n-am putut să vorbesc cu ele despre trecut. Ca să fiu sinceră, de când am decis să scriu eseul ăsta am început să le spun, rând pe rând, ce s-a întâmplat. Dintr-o gașcă de 10 fete, până acum un an știau doar două.

În adolescență ne-am refugiat în activități adolescentine și, în mare, eram o liceană care se încadra în limitele genului. Voiam cu disperare să mă încadrez în limitele genului. Dacă duceam ceva spre extrem, erau chiulul (într-a IX-a aveam mai multe absențe decât cei de-a XII-a), fumatul și furia împotriva mamei, pe care nici măcar nu știam s-o numesc. Nu realizam că eram furioasă, dar o pedepseam cu replici acide, cu ignorarea limitelor.

Iar dacă am luat o decizie conștientă în perioada aia, odată ce am scăpat de sub umbra tatei, a fost că nimeni n-o să-mi mai zică vreodată ce să fac. Nu mai aveam încredere în oameni și e o chestie cu care mă lupt și azi la un anumit nivel. Aveam o dorință imensă de independență, de a-mi trăi viața după propriile reguli, de a recupera anii ăia în care m-am simțit captivă. Poate o să sune ciudat, dar eram aproape euforică. Nu m-am dus niciodată într-o zonă complet distructivă: nu m-am drogat, nu am devenit alcoolică, nu am făcut sex cu motocicliști tatuați. Am rămas o tocilară un pic mai rebelă decât ceilalți tocilari de la cel mai bun liceu din țară. Și eram conștientă de asta, așa că mă simțeam cu atât mai îndreptățită să le spun adulților din jur că nu mai am nevoie de serviciile lor.

Dar aveam nevoie de părinți. Adolescența a fost grea. Abia la 18 ani i-am spus primei persoane că am trecut prin ceva rău. Că la mine-n familie a fost fucked up. N-am intrat în detalii cu ea.

Între timp, am strâns din dinți, am plâns foarte, foarte rar, m-am întărit până când n-am mai știut cum e să fii moale, până când am obținut un stomac din beton și o inimă necrozată. M-am gândit ocazional la moarte, ca atunci când stăteam pe pervazul dormitorului meu la 13 ani. O singură dată, în liceu, am stat cu un pumn de pastile în mână, dar mai mult pentru impresie artistică. N-a știut nimeni. Mai târziu, pe la 17 ani, am apăsat un pic vârful cuțitului deasupra buricului, numai cât să-mi dau seama că n-aș putea duce asta la capăt. M-am prins, pe parcurs, că nu e de mine chestia asta. Inițial, pentru că nu voiam să-i dau lui satisfacție. Și nici societății care pune oamenii ca mine într-un sertărel plin de clișee obosite.

La un anumit nivel, orgoliul m-a salvat. Mai târziu, mi-am dat seama că pur și simplu nu voiam ca asta să fie povestea mea. Eram curioasă să rămân prin preajmă și să văd ce s-ar mai putea întâmpla.

Avusesem nevoie de părinți buni, dar a trebuit să învăț să nu-mi mai plâng de milă, pentru că nimeni nu-și poate schimba părinții. Am început să lucrez la relația cu mama, de care încet-încet am ajuns atât de apropiată, încât prietenele mele ne spuneau Gilmore Girls. Nu i-am spus niciodată nimic legat de tata. În ciuda resentimentelor, nu voiam să-i provoc suferință. Apoi, când aveam 25 de ani, a murit de cancer.

Am pierdut multe de-a lungul timpului și de la o vârstă fragedă. Nimic n-a durat. M-am pierdut pe mine și mi-a fost greu să mă reconstruiesc. Să-mi dau seama cine sunt, cine am devenit în urma traumelor. Am căpătat obsesia de a încerca să secționez chirurgical trăsăturile de caracter care provin din traumă de cele care sunt realmente ale mele. Asta e în cutia 1, asta e în cutia 2, păstrăm doar cutia 2. Așa am privit vindecarea mulți ani, dar am realizat că totul e mult mai complicat, mult mai gri. Trauma este parte din mine, dar nu e totul. Am parat cu amărăciune de fiecare dată când cineva mi-a turnat platitudini că „trauma m-a făcut mai puternică”, pentru că platitudinile ne țin deconectați de fenomene pe care nu le înțelegem. Nu vreau ca trauma să mă fi făcut puternică, nu vreau să-i mulțumesc pentru nimic. Nu vreau ca cineva să doarmă mai liniștit cu gândul că trauma îi face pe supraviețuitori mai puternici. Vreau să se înfurie.

Am pornit spre maturitate cu întrebări imposibil de gestionat singură. Pot să iubesc așa cum trebuie, dacă n-am învățat asta de mică? Pot să învăț la o vârstă adultă, cu tot bagajul după mine? Pot să fac alegeri ne-distructive? Pot să fiu elementul bun în viața cuiva, sprijinul, ancora? Nu doar „uraganul”, „furtuna”, „problema”, așa cum am fost numită în anii care au urmat? Pot să fiu „acasă” pentru cineva?

Știu, și cred că știam și în adolescență, că, da, lucrurile de mai sus sunt teoretic posibile. Dar, cum am realizat de atâtea ori, teoria alunecă mereu stângaci pe panta practicii și a haosului. Iar eu nu sunt o posibilitate latentă, o larvă predispusă genetic să devină fluture, ci un om cu timp limitat pe lumea asta și, consideram eu, cu niște deficiențe reale.

Deci, eu, Ioana, pot să răspund cu „da” la toate întrebările de mai sus?

Realitatea de azi e că nu știu, dar sunt curioasă să încerc și dispusă s-o dau de gard.

Realitatea de la 16 ani era că aveam senzația sâcâitoare că răspunsul e „nu”, chiar și când mă țineam cu dinții însângerați de un optimism tiranic. Eram convinsă că nu există pe lume decât rațiune și probabilități, situații controlabile și predictibile, iar calculele îmi erau potrivnice. În același timp, optimismul tiranic și o muncă istovitoare să nu las nimic să se vadă printre crăpături m-au ținut o vreme pe linia de plutire, când nu știu dacă ar fi avut oricum cine să mă ajute. Poate mă înșel.

Mai știu că aceeași tiranie m-a blocat în niște convingeri nocive sau măcar imperfecte, cum ar fi că totul are o explicație și o soluție, că există adevăruri obiective, că totul depinde de cât de bine controlezi situațiile, reacțiile, propriile gânduri și emoții, că sentimentele sunt mișto până când încep să încurce. Mult timp am avut impresia că sunt singura persoană pe care pot să mă bazez și că, oricât de mult ai iubi pe cineva, nu e înțelept să-i oferi acces total la ființa ta, la gândurile tale. Am învățat că mai bine nu-mi exprim nemulțumirile, pentru că atunci pare că cer ceva și eu nu vreau să cer nimic de la nimeni. Am învățat să-mi dau ochii peste cap la declarații absolute de genul „nu ți-aș face nimic rău”, pentru că, hai să fim serioși, eu știu prea bine că nu poți să spui asta.

Cred că am învățat să-mi dau ochii peste cap la prea multe și acum încerc să-mi păstrez pielea subțire, să nu mai fiu atât de precaută și de inaccesibilă. Îmi amintesc de un prânz cu prietenii de la master din Londra acum niște ani, când fiecare am zis primul cuvânt care ne-a venit în minte când ne gândeam la ceilalți de la masă. Când au ajuns la mine, toți au spus „cinică” și am simțit că cineva mi-a despicat pielea cu unghiile. Aveau dreptate – cel puțin asta proiectam. Acum îmi tot repet că dacă mă țin mereu la distanță, dacă nu mă impresionează nimeni și nimic, dacă nu-mi permit un entuziasm înflăcărat când dau de cineva mișto sau o tristețe amară când ceva nu-mi iese, n-o să ajung niciodată acolo unde vreau, acolo unde se cuibărește vindecarea pentru atât de mulți dintre noi: în siguranță printre oameni.

În același timp, o grămadă de scenarii nefaste s-au adeverit. Terapeuții ar invoca fenomenul de self-fulfilling prophecies, când întreprinzi acțiuni care îți confirmă convingerile – de exemplu, te îndrăgostești numai de persoane care în mod clar te vor răni.

Dar poți să știi totul în viața asta?

Poate asta e cea mai mare problemă cu care am rămas. Nu lipsa încrederii în oameni sau gândul recurent că nu sunt suficient de bună – ci ceea ce proful de filosofie din liceu numea „infinite șanse de ratare”. De care mă credea capabilă, alături de tot potențialul bun. Am o convingere greu de urnit că lucrurile pot oricând să ia o turnură întunecată.

Gândurile astea mă frânează în relațiile cu ceilalți. Mi-a fost mereu frică să spun cuiva „te iubesc” sau „am nevoie” și încă simt un ghem în stomac în momentele alea. Roxane Gay scria în Foame: Memoriile corpului (meu) că și ea își neagă dorințele și atracțiile după un viol petrecut în copilărie. E una dintre cărțile pe care le-am parcurs cu greu, pentru că m-am regăsit mult, dar care m-a ajutat. „Se dovedește a fi mai greu decât mi-am imaginat să îți impui niște standarde sau să încerci să-ți impui niște standarde și să le respecți. E greu să spui: «Merit ceva bun. Merit pe cineva care chiar să-mi placă», și gândesc așa pentru că sunt atât de obișnuită să cred că merit orice mediocritate care îmi iese în cale.”

Mă întreb, poate prea des, ce fel de persoană am devenit. Mă întreb ce fel de persoană sunt în contextul publicării acestui text. Sunt o persoană bună, așa cum vreau cu disperare, pentru că încerc să atrag atenția asupra unui subiect ignorat și zidit în stereotipuri de clasă și de etnie? Sunt o persoană egoistă? Poate n-ar trebui să folosesc eu platforma asta, ci altcineva? Sunt răzbunătoare? Ar fi atât de rău dacă aș fi?

„Te frămânți pentru că vrei să fii sigură că iei decizia perfectă”, s-ar amuza terapeuta mea dacă ar citi rândurile de mai sus. Știu că nu există nici decizia perfectă, nici vehiculul perfect pentru povești despre abuz sexual. Și știu că tăcerea îmi face rău. Nu mai vreau să pierd timp crezând că voi găsi forma ideală de a vorbi despre experiența mea.

Și mai e ceva. Mie încă mi-e frică.

Agresorul meu e în libertate, locuim în același oraș. Nu ne-am văzut de 16 ani, dar n-am de unde să știu că nu se va întâmpla. Nu știu dacă acest eseu va ajunge la el și cum va reacționa. Știu că libertatea lui reprezintă o închisoare pentru mine. Sunt în siguranță câtă vreme nu vorbesc. E un motiv legitim, pentru orice supraviețuitor al cărei agresor e liber și neconfruntat, să tacă. Dar nu mai vreau să rămân blocată în frică.

Nu caut consecințe pentru el. Sper să nu existe nici pentru mine.

Vreau să-mi metabolizez experiențele așa cum știu mai bine, prin scris, prin discutat apoi cu alți oameni despre ce-am scris. Vreau ca alții să nu se mai simtă singuri, cum m-am simțit eu. Vreau ca eu să nu mă mai simt singură. Dar astea sunt raționalizări, chiar dacă sunt sincere. Chiar nu știu cu ce ar ajuta povestea mea – ceva insignifiant în schema mare a lucrurilor. E greu să ai orice impact, iar Jia Tolentino scrie și ea că operăm în baza unor preconcepții dubioase, cum că simpla mărturie online are impact, că postarea înseamnă acțiune. În era #metoo, „oamenii au scris cu reverență despre femeile care au mărturisit, de parcă mărturia în sine le poate reda femeilor libertatea – de parcă nu sunt necesare și politici publice mai bune, redistribuție economică și o implicare reală din partea bărbaților”.

Ce pot arăta e însă tot ceva observat de Tolentino în legătură cu poveștile care au ieșit la suprafață: „Ce avem în comun este, evident, esențial, dar diferențele dintre poveștile femeilor – factorii care le permit unora să supraviețuiască și altora nu – sunt cele care iluminează vectorii spre o lume mai bună”. Iar povestea mea este tristă până la un anumit punct și plină de nedreptate, dar e povestea cuiva care astăzi trăiește într-un prezent mult mai luminos.

De-a lungul vieții, mai ales din liceu, am avut mereu refugiu și ajutor, prieteni extraordinari, resurse financiare să merg la terapie, informații despre vindecare. M-am înconjurat, în mare parte, de oameni care m-au sprijinit, încurajat, ajutat să evoluez chiar și când n-au știut întreaga poveste. Nu toată lumea e atât de norocoasă.

Reprezentarea totuși contează. Eu n-am crescut auzind povești ca a mea în România. Până să ajung la terapie, și chiar și după, mi-am luat informațiile și poveștile despre abuz din afară, din seriale străine sau articole din The Atlantic și The New Yorker. Nu s-a vorbit în cercul meu despre asta. Consumăm însă, vrând nevrând, tot felul de povești macabre la TV și în feeduri despre oameni din medii defavorizate cărora li se întâmplă – numai lor, nouă niciodată – toate nenorocirile legate de adicții, abuzuri și familii disfuncționale.

E o minciună pe care o menținem la nivel de societate, care favorizează agresori, izolează victime, stigmatizează comunități vulnerabile și le taie accesul la platforme de exprimare, la justiție, la credibilitate. Eu nu mai vreau să ne mințim și nu mai vreau să simt că povestea mea n-are ce căuta aici. Are ce căuta. Iată-mă. N-o să dispar.

Nu trebuie decât să ne uităm un pic în jur, să ascultăm și să susținem concret (nu doar să încurajăm de pe margine) cât mai multe voci să spună povești ca asta.

---

NOTA REDACȚIEI: De obicei, folosim ghilimelele pentru a reda citate din interviurile realizate de reporteri, însă în acest eseu am păstrat convenția și pentru a reda din amintirile autoarei.

NOTA AUTOAREI: Pentru publicarea acestui eseu a fost nevoie de un an și de un sat. Mulțumiri pentru sfaturi și ghidaj Adelei Sălceanu și Arinei Corsei Vultureanu. Mulțumiri speciale Ceciliei Laslo, al cărei sprijin neîntrerupt a împins eseul de față (și pe mine) peste linia de sosire. Iar fetelor mele, familia care m-a ajutat să mă vindec: nu știu ce-aș fi ajuns fără voi. Dacă vrei să-mi scrii, sunt la ioana@decatorevista.ro.

Dacă vrei să accesezi resurse despre abuz și violență domestică, le găsești aici, iar dacă simți nevoia să vorbești cu cineva despre sănătate mintală, aici găsești o listă la nivel național a clinicilor care oferă asistență psihologică și psihiatrică gratuită pentru persoanele asigurate în sistemul public de sănătate.

---

După publicarea acestui eseu, Ioana a vorbit despre puterea scriiturii personale și importanța justiției emoționale în cadrul evenimentului Oamenii Dreptății. Ascultă-i discursul aici: