Vreau să mă las ghidată de ce nu înțeleg

AUG 2020

Am simțit foarte clar, într-o noapte muncită până târziu, că I have had it. Era vreo 12 noaptea și plângeam în recorder. Mă termină presiunea pe care o pun pe mine atunci când scriu un articol, nu mai văd altceva, șterg orice lucru legat de mine. Nu mai vreau să fiu reporter. 

9 SEP 2020

M-am gândit să stau cu ai mei un an.

1 IAN 2021

Am început să țin un jurnal. 

Din Fierce Attachments, Vivian Gornick:

„Chiar am încercat să stau la birou și să gândesc. În cea mai mare parte a timpului, am eșuat îngrozitor. În cea mai mare parte a timpului, nu întotdeauna. În anul al doilea al căsniciei mele, spațiul dreptunghiular și-a făcut prima dată apariția în mine. Scriam un eseu, o critică de absolventă de facultate, care fără niciun semn s-a transformat în gândire, în gânduri radioase bine proporționate. Propozițiile au început să se împingă în mine, luptând să iasă afară, fiecare adăugându-se rapid celei dinaintea ei. Mi-am dat seama deodată că o imagine preluase controlul asupra mea; îi vedeam clar forma și conturul. Propozițiile încercau să umple forma. Imaginea era întregimea gândirii mele. În momentul ăla m-am simțit larg deschisă. Organele mele eliberate într-un dreptunghi, un spațiu curat și neaglomerat, care îmi începea în frunte și mi se termina în vintre. În mijlocul dreptunghiului, doar imaginea mea, așteptând cu răbdare să se clarifice. Am experimentat o bucurie pe care am știut că nimic altceva n-o va egala vreodată. Niciun «te iubesc» din lume nu putea s-o atingă. În interiorul acestei bucurii eram în siguranță și erotică, entuziasmată și în pace, dincolo de amenințare și influență. Am înțeles tot ce aveam nevoie să înțeleg ca să pot să acționez, să trăiesc, să fiu.” 

4 IAN 2021

Ce scrie Gornick e observație pură, combinată cu reflecție împușcată în urma unor alte reflecții. Nu îmi dă tot trenul gândirii ei. Îmi dă concluzia – câteva rânduri esențiale. Descrie sentimente, stări, fără nicio rușine, cu asumare, de parcă e de datoria ei să o facă. Descrie acțiuni, dar nu unele de suprafață, sau cel puțin nu unele vizibile. E o narațiune a acțiunilor de interior. 

Din What feminism means to me, Vivian Gornick:

„Am ieșit din săptămâna aia marcată de un singur gând. Era ăsta: ideea că bărbații prin natura lor își iau creierul în serios, iar femeile prin natura lor nu o fac, e o convingere, nu o realitate; servește culturii; iar din asta rezultă întregile noastre vieți.”

„Incapacitatea de o viață de a mă lua în serios eu pe mine prin prisma muncii mele: asta era dilema centrală a existenței unei femei.” 

7 IAN 2021

Mi-a venit aseară în cap verbul „a pătrunde”. M-am gândit: eu nu vreau doar să văd, eu vreau să pătrund. Mi s-a părut potrivit pentru ce visez să fac, pentru ce exersez zilnic să fac. 

27 IAN 2021

Joan Didion a început scriind short stories but hated it, apoi s-a angajat la Vogue, unde a scris merchandising copy, promotional copy, editorial copy – asta a învățat-o să scrie. În timpul liber scria tot ce vedea, simțea, își imagina. 

30 IAN 2021

Îmi dau seama ce mă neliniștește atât de tare la Joan Didion. Îi iubesc eseurile despre scris și despre subiecte care țin de căutări interioare, psihologice etc. pe care le pot înțelege, dar in her reported essays face referințe cu atât de mare ușurință la oameni, nume, locuri, evenimente socio-politice pe care nu le explică, încât mă simt extraordinar de proastă.

Când citesc autori – se pare că mai ales autoare – care îmi plac sau mai degrabă pe care îi venerez, nu citesc doar textul, cuvintele scrise, ci citesc cu o sub-voce care îmi spune cât de bine scriu, care observă și analizează gramatica frazei, care absoarbe efectul alăturării unei fraze de alta, unei imagini de alta.

9 FEB 2021

O ador pe Deniz Otay, iubesc cum scrie, cum se gândește la cuvinte în pagină, la ritm. 

Din nou mă gândesc că eu nu scriu ce ar trebui să scriu. Articole. Eseuri. Opinii. Am făcut odată lucruri. Am scris după ce mergeam în locuri. Mă gândeam că aș putea să scriu pentru reviste. Could I be a writer, even a bad one?

6 MAR 2021

Să scriu despre viața mea de zi cu zi e singurul mod în care o să supraviețuiesc.

1 MAI 2021

Am început să recitesc Prietena mea genială.

16 MAI 2021

Iau carnetul peste tot cu mine, poate așa o să scriu.

MAI 2021

Din Cei care pleacă și cei ce rămân, Elena Ferrante:

„A deveni. Era un verb care mă obsedase întotdeauna, dar mi-am dat seama de asta pentru prima oară doar în acea împrejurare. Eu voiam să devin, chiar dacă nu știusem niciodată ce. Și devenisem, asta era sigur, dar fără un obiect, fără o pasiune reală, fără o ambiție determinată. Îmi dorisem să devin ceva – iată ideea de bază – numai pentru că eu mă temeam că Lila o să devină cine știe cine și eu o să rămân în urmă. Devenirea mea era devenire în urma lăsată de ea. Trebuia să reîncep să devin, dar pentru mine, ca adultă, în afara ei.”

26 MAI 2021

Am rezervat un apartament în Napoli, 28 aug.- 28 sept. E adorabil, se vede Vezuviul. 

27 MAI 2021

Doar scriind numele orașului, simt un val nou de bucurie pe sub piele. Bucuria de a locui o lună în orașul lui Ferrante, de a fi aproape spațial și fizic și kinestezic de orașul care i-a găzduit viața și imaginarul muncii, care i-a fost fundal și personaj pe structura lui Lenu și a Lilei. O să văd străzile, o să văd Vezuviul, o să mă trezesc cu el în față, o să urc și o să cobor pe coline, o să merg în Napoliul lui Ferrante, o să merg spre mare și o să simt o bucurie și o teamă crescânde în timpul acestei apropieri. De ce vreau să simt ce simte Ferrante, ce le-a făcut să simtă pe Lenu și Lila? De ce mă leg atât de tare de niște vieți imaginate, de drumul unei scriitoare de ficțiune realizate? Oare îmi doresc să încerc să cunosc cât mai bine, să înțeleg tot ce e de înțeles, să pătrund tot ce e de pătruns sau tot ce îmi stă în puteri să pătrund din universul ei, ca să am senzația că, gata, l-am decodat destul, am încercat destul să-mi dau seama cum face ce face, gata, e fascinantă, dar nu imposibilă, și acum că am consumat tot ce era de consumat pot să-mi croiesc propriul drum, să scriu propriile lucruri. Numai după ce o să simt că am pus degetul pe creierul ei poate o să mă pot concentra pe mine.

13 IUN 2021

Am stat o oră să citesc în parc cartea Cătălinei Stanislav, Nu mă întrerupe. M-a devastat și am suferit citind-o. Surprinde în cuvinte atât de directe sentimentele mele exacte despre iubire și despărțire și amintiri din relație. Le scrie cu curaj și nonșalanță și asumare. Mi-am dat seama că și eu vreau să scriu așa; că pot; că am trăirile astea, mii de trăiri pe care le astup, pe care mă așez cu fundul, sufocându-le și turtindu-le ca atunci când îmi fac un bagaj prea mare. Mi-am dat seama că, iată, o (altă) carte despre mine a fost scrisă. 

17 IUN 2021

Recitesc uneori ce am scris în ziua precedentă și îmi place. 

Am terminat Elena Ferrante, Tetralogia. Ultimele 20-30-50 de pagini ilustrează atât de bine ce anume m-a chemat din nou spre ea. O uitasem, îi uitasem puterea. Poate când le-am citit prima dată eram mai conectată cu adolescenta din mine, iar acum pășesc un prag de maturizare. M-am identificat mult mai tare cu partea de final a vieții Elenei. Cu sentimentul ei de irosire, cu senzația că Lila, că altcineva, va fi mereu mai bună ca ea. 

17 IUN 2021

Recitesc Normal People (Oameni normali) și mă termină descrierile atingerilor și intimității dintre ei. Nu-mi mai aminteam intensitatea scriiturii. 

25 IUN 2021

Sally Rooney: îmi place să-mi așez personajele în situații în care se simt inconfortabil sau în care simt că granițele controlului pe care îl au asupra situației sunt testate. 

26 IUN 2021

Când era adolescentă, lui SR îi plăceau Raymond Carver și J.D. Salinger. Copia și reproducea stilul lui Salinger, din Franny and Zooey. 

A fost crescută în morala socialistă: De la fiecare după mijloacele lor, spre fiecare după nevoile lor.

Pentru ea, poveștile încep în spațiul dintre doi oameni. Nu o interesează să aibă personaj principal un singur om.

Relațiile sexuale și romantice sunt în centrul cărților ei: „Ce face cititorul să întoarcă paginile e o formă de tensiune sexuală”. 

Se întreabă mereu: Câtă tensiune sexuală, oricât de puțină, pot să introduc ca să-i dau un imbold?

Din Mr Salary, Sally Rooney:

„Dragostea mea pentru el părea atât de totală și anihilantă încât adesea îmi era imposibil să-l văd cu claritate. Dacă ieșea din raza mea mai mult de câteva secunde, nici nu puteam să-mi aduc aminte cum îi arăta fața. Citisem că puii de animale dezvoltă uneori atașamente nepotrivite, ca șoimii care se îndrăgostesc de îngrijitorii lor umani, sau urșii panda de lucrătorii din grădina zoologică, lucruri de genul. I-am trimis odată lui Nathan o listă de articole despre fenomenul ăsta. Poate că n-ar fi trebuit să vin la botezul tău, mi-a răspuns.” 

9 IUL 2021

Am terminat de recitit Conversations with Friends (Conversații cu prieteni), a fost superb de frumoasă, m-au rupt nevoia ei de iubire și observațiile despre putere și replica lui Bobbi că Frances își subestimează propria putere ca să nu creadă că îi poate răni pe ceilalți. Crede că doar ceilalți o pot răni pe ea.

M-a rupt și mailul trimis de F către B. Fraze scurte, cu adevăruri, în care îi spune că are nevoie de ea. Vreau să scriu și eu un mail ca ăsta.

SR does not have social media. Probabil (și) de asta scrie atât de mult. All she does is write.

IUL 2021

Învățăm prin imitație, dar și prin admirație și atenție, zice Sheila Heti.

Din How Should a Person Be?, Sheila Heti: 

„Cum ar trebui să fie cineva? Ani și ani m-am întrebat asta despre toți cei pe care i-am cunoscut. Eram mereu atentă să văd ce făceau în orice situație, ca s-o fac și eu. Le ascultam mereu răspunsurile, iar dacă îmi plăceau puteam să le fac să devină ale mele. Am observat cum se îmbrăcau, cum se purtau cu persoanele iubite – în oricine găseam ceva de invidiat. Poți să admiri pe oricine pentru cât de bine se descurcă la a fi ei înșiși. E și greu să n-o faci când toți se pricep atât de bine la asta.”

Sheila:

„Nu știu care e linia aia dintre ficțiune și nonficțiune pe care alții o au în minte, dar în cazul meu, când scriu, orice propoziție îmi vine în cap e următoarea propoziție. Nu există separarea asta artificială.” 

„Ador să creez sinele care scrie cartea respectivă.” 

How Should a Person Be? nu mi se părea că arată ca nicio altă carte. Era urâtă. Fără formă. Singurele lucruri care arată bine sunt lucrurile care arată ca alte lucruri. Dacă ceva nu îți amintește de ceva ce tu deja consideri frumos, e cam derutant să știi ce e. 

IUL 2021

Când a fost acuzată de „egocentrism de gradul întâi” după How Should a Person Be?, Sheila Heti a întrebat-o despre narcisism pe Elena Ferrante și i-a plăcut răspunsul ei: Femeile au fost dintotdeauna supravegheate de soții și tații și frații lor, iar începutul experienței de a fi o femeie independentă presupune să te supraveghezi pe tine. A numi asta narcisism pare un mod de a împiedica femeile să se gândească la propriile vieți.

Sheila:

„Aveam vreo 20 de ani (…). Eram la birou, scriam o poveste, iar în poveste un instalator primea sfaturi de dragoste de la o broască (…). Țin minte că simțeam obligația asta interioară de a continua dialogul dintre instalator și broască, deși nu știam ce altceva ar mai fi avut să-și spună. (…) Apoi mi-am dat seama că nu privea nimeni peste umărul meu, și că nimeni nu avea vreo autoritate mai mare de decizie asupra a ce ar trebui să se întâmple în continuare decât aveam eu, iar «eul»care trebuia urmat era cel care în momentul ăla rămăsese fără dialog. Și că trebuia să am încredere în această «rămânere fără dialog» – nu să presupun că asta se întâmpla pentru că eram proastă, ci să îmi dau seama că partea asta a poveștii era terminată. (…) A fost prima dată când, în timp ce scriam, am perceput cât de totală e libertatea unui scriitor.”

21 IUL 2021

Am nevoie să păstrez scriitura asta de jurnal. Când scriu despre ce mi se întâmplă, scriu pentru că mă macină niște lucruri și vreau să le descopăr mai bine scriind. 

22 IUL 2021

De ieri m-am gândit și azi vreau să o fac: să desfac povestirea lui Rooney, Color and Light, să îmi dau seama eu pentru mine cum a fost făcută. Să fiu ca la propria mea școală. 

4 AUG 2021

Mă termină curajul și non-rușinea cu care Sheila (pare să) scrie despre absolut orice din viața ei, orice categorie de lucru e documentabilă și scriibilă, cele mai adânci și rușinoase gânduri.

Din Motherhood, Sheila Heti: 

„Poate că a crește copii e de fapt o datorie ingrată. Poate că nu e niciun motiv pentru care ai mulțumi cuiva că și-a dedicat energia unei ființe umane care nu era nevoie să fie născută. În cazul ăsta, ar trebui să facem un efort împotriva acestui impuls – cum a spus Miles –, să trecem prin anii noștri fertili fără să aducem pe lume un copil, indiferent cât de mult ne-am dori; ci, în mod altruist și cu toată puterea noastră, să facem tot ce putem ca să evităm asta? Să ne găsim valoarea și măreția într-un spațiu dincolo de maternitate, așa cum un bărbat ar putea să-și găsească valoarea și măreția undeva dincolo de dominație și violență, și cu cât mai multe femei și mai mulți bărbați vor face asta, cu atât mai bună va fi lumea. Egoismul aducerii de copii pe lume e ca egoismul colonizării unei țări – ambele poartă dorința de a te imprima asupra lumii, de a o crea din nou cu valorile tale și în imaginea ta. Cât de atacată mă simt când aud că cineva a născut trei copii, patru, cinci, mai mulți. Mi se pare lacom, autoritar și nepoliticos – o răspândire arogantă a acelei identități. Dar poate că nu sunt atât de diferită de astfel de oameni – la cum mă răspândesc de-a lungul atâtor pagini, la cum visez că paginile mele se vor răspândi în lume. Verișoara mea religioasă, de o vârstă cu mine, are șase copii. Iar eu am șase cărți. Poate că nu e o diferență prea mare între noi, doar o diferență subtilă între religiile noastre – între părțile dintre noi față de care simțim chemarea de a le răspândi.” 

22 AUG 2021

Am uitat tot ce gândeam aseară când nu puteam să adorm. Mintea mea scrie constant la un roman, trebuie doar să-l transcriu.

AUG 2021

Sheila:

„Un roman, din punctul meu de vedere, indică genul de inteligență pe care o folosești ca să-i dai o formă și să-l creezi, și faptul că asta e o formă diferită de viața ta. Pentru mine, o carte de memorii ar trebui să fie înțeleasă ca o reprezentare a vieții tale. În timp ce un roman e simbolic în mod conștient de sine. Cartea asta vreau să fie citită cu o deschidere spre asocieri simbolice. Simt că atunci când citești memorii, cartografiezi ce citești pe viața persoanei respective și pe viața ta, dar când citești un roman, îl cartografiezi și pe o lume a imaginației. Un roman ocupă mai mult spațiu.”

„Primul meu draft a fost un document în care am pus tot ce citisem și scrisesem și notasem. Avea cam 750.000 de cuvinte. Era totul. Pentru mine, procesul înseamnă să acumulez o masă de material, după care încep să tai și să tai și să dau o formă și să tai și să scriu mai mult și să tai.” 

21 SEPT 2021

Eu așa sunt, i-am spus terapeutei, mai întâi trebuie să văd că cineva, o femeie, face ceva, ca să înțeleg că se poate, și apoi fac și eu. De cele mai multe ori, mi-a răspuns ea, e deja în noi ceea ce știm să facem, doar că nu îl vedem atât de ușor. 

27 SEP 2021

Citesc și urmăresc atâtea femei, le citesc interviurile, le subliniez frazele, vreau să am cuvintele lor în interiorul meu și, prin cuvintele lor, să le am pe ele direct, nu mai fac diferența între carne, oase, piele și cuvintele lor, vreau să devin ele, îmi imaginez asta și în interiorul meu se întâmplă. Prin tot ce am făcut în ultimul timp, creierul meu a încercat într-un fel să mă renască, să mă așeze într-o nouă identitate.

9 OCT 2021

Azi am ieșit în oraș ca să merg pe jos și m-am oprit o oră la cafeneaua italiană din centru, unde am citit eseul My Vocation al Nataliei Ginzburg și m-a rupt și înțeleg de ce m-a rupt. Simplitatea lui, de asta am și eu nevoie.

„Vocația mea e să scriu povești – lucruri inventate pe care pot să mi le amintesc din propria viață, lucruri care au de-a face doar cu memoria și cu imaginația și nimic de-a face cu erudiția. Asta e vocația mea și o să lucrez la ea până mor.”

Rachel Cusk, în prefața scrisă pentru colecția de eseuri The Little Virtues, de Natalia Ginzburg:

„Nu ai nevoie de niciun context ca s-o citești; de fapt, s-o citești înseamnă să-ți dai seama cât de împovărată e adesea literatura de propriile medii sociale și materiale. Și totuși munca ei nu e abstractă sau asumat filosofică: e profund practică și personală. Vei ieși din ea simțind că o cunoști pe autoare în mod profund, fără să știi de fapt prea multe despre cine e.”

19 OCT 2021

Vreau ca frazele mele să fie scurte, cum le scrie Natalia Ginzburg. Vreau să scap de –.

OCT 2021

Din Happiness, as Such, Natalia Ginzburg: 

„Când am ajuns acasă noaptea trecută și nu erai și apoi ți-am citit biletul, m-am așezat pe canapea și mi-a fost dor de tine. Am simțit atât de multă goliciune. Dar în mijlocul acestui sentiment era și un fel de amețeală și cea mai copleșitoare ușurare, o bucurie arzătoare, nimic ce ar trebui să ascund de tine, fiindcă e bine pentru tine să știi ce simțeam. Pe scurt, nu mai puteam să te suport niciun minut în plus.” 

2 DEC 2021

Din A House in Norway, Vigdis Hjorth:

„Era din cauză că ea era proprietara și ei chiriașii? Adică raportul de putere era inegal, desigur dacă puteai vorbi despre putere în astfel de cazuri, și probabil puteai. Sau era pentru că erau atât de diferiți, trăiau atât de diferit, aveau gusturi atât de diferite, și totuși pentru că trăiau nas în nas, nu se puteau ascunde unii de ceilalți și le era rușine de părțile din ei pe care fără să vrea le scoteau la suprafață?” 

26 APR 2022

Mi-am dat seama că ce fac și Sheila și poate mai clar Vigdis Hjorth e că iau/surprind personajul în momentul vieții în care e acum. În mijlocul lucrurilor. În timp ce gândește despre ce i se întâmplă în prezent, Alma a lui Vigdis face referire razant la artă, relații, familie, iubit, copii. După care adaugă straturi de adâncime. Acțiunea e ca un ghem. Trece rapid din una în alta, acțiune după acțiune, dar nu le povestește tradițional. E ca interiorul minții ei; citesc și mi-o imaginez făcând toate chestiile alea și reflectând la ele. Îmi imaginez o femeie singură.

20 IUL 2022

Am început Alwarda, de Ruxandra Novac, scrie tipa asta o poezie superbă, transmite o forță de nedescris. Pare că știe exact ce vrea să zică, ce să exprime, cu ce să te lase.

M-am gândit iar și la Will and Testament a lui Vigdis Hjorth, cum e scris fragmentat, și m-am gândit că mi-ar plăcea să scriu și eu așa, un roman despre ultimii mei ani – lol, așa mult? –, despre un personaj care încearcă să-și dea seama ce vrea, care are impresia că se învârte în cercuri, care își caută un „acasă” și înnebunește când își dă seama că poate nu o să aibă unul niciodată, care cade și tot cade, care își ține părerile pentru ea în speranța că la un moment dat le va spune, care suferă că nu e în stare să-și facă o disciplină, dar suferă și când are, care va reveni mereu la a fi singură pentru că nu poate și i-e teamă să încerce altfel. 

Vară 2022

Din In the Margins: On the Pleasures of Reading and Writing, Elena Ferrante:

„Genurile literare sunt zone sigure, platforme solide. Acolo pot să așez o schiță palidă a unei povești și să exersez cu o plăcere calmă, prudentă. Dar în realitate aștept ca creierul meu să se distragă, să calce strâmb, aștept ca alte euri – multe – din afara marginilor să se reunească, să mă ia de mână, să înceapă să mă tragă cu scrisul acolo unde mi-e frică să merg, unde mă doare să merg, de unde, dacă merg prea departe, n-o să mai știu neapărat cum să mă întorc.”

„Un pas mare înainte, legat de a scrie, e să descoperim exact opusul: că ceea ce în mod triumfător considerăm al nostru le aparține altora. (…) Trebuie să abandonăm ideea că scrisul eliberează în mod miraculos o voce a noastră, o tonalitate a noastră: din punctul meu de vedere acesta e un mod leneș de a vorbi despre scris. A scrie înseamnă, mai degrabă, să intri într-un cimitir imens în care fiecare mormânt așteaptă să fie profanat. A scrie înseamnă să devii confortabil cu tot ce s-a scris până acum – marea literatură și literatura comercială, dacă e utilă, eseul-roman și scenariul – și să devii, în schimb, în limitele propriei individualități amețitoare și aglomerate, ceva scris. A scrie înseamnă a pune mâna pe tot ce a fost scris deja și a învăța treptat să cheltuiești averea asta imensă.” 

AUG 2022

Din The Collected Stories, Lydia Davis: 

„Ia cina singură în compania unui televizor mare. Soția unu înghite mâncare, înghite durere, înghite din nou mâncare.” 

Lydia Davis:

„Cine citește poate să se ia cu mâinile de cap și să zică gata, mi-a ajuns, iar asta e OK; eu scriu așa cum vreau să scriu.”

OCT 2022

Clarice Lispector:

„Haotic. Intens. Complet în afara realității vieții.” 

12 OCT 2022

Revin cu o explicație despre ce îmi vine să scriu în perioada asta.

De când m-am mutat temporar la Ploiești acum doi ani, de fapt dinainte, nu cred că știu să localizez exact momentul, am început să-mi reevaluez toată viața, relația cu mine, relația cu scrisul. Am început să mă observ. Am început și să mă recompun.

O parte esențială din recompunerea asta a venit din ce am citit și din ce mi-am notat despre ce am citit. 

Am simțit nevoia să mă rup complet de nonficțiune jurnalistică, o parte din interiorul meu renegând-o chiar cu ardoare.

Am citit aproape în totalitate femei care scriu la intersecția dintre realitate personală și ficțiune. 

Am ales să le citesc tocmai pentru că știam că o să mă identific cu ele.

Pot să vizualizez ceva în genul unui eseu-colaj. Nu ar fi un eseu jurnalistic, nici unul critic. Nu știu ce eseu ar fi. Probabil tot personal. Când am citit că DoR #50 va fi (și) cu update-uri la povești din alte numere, primul meu gând a fost că singura poveste la care aș vrea să fac un update este a mea. 

3 NOV 2022

Pot să nu am o concluzie?

Ce am scris în mail despre intersecția dintre realitate personală și ficțiune nu se aplică tuturor autoarelor de mai sus. Altceva voiam să zic. Sau altceva exista dedesubtul a ce am zis. Femeile astea lucrează cu mai multe euri, mai multe identități, iar cele care vorbesc despre asta vorbesc ca despre ceva esențial. Un sine e viața personală. Alt sine e ce pun pe foaie, fie că scriu direct bucăți din viața proprie, fie că viața e izvor pentru ficțiune, fie că ceva adânc și imaterial din ele conduce scrisul unei ficțiuni.

Ador delimitarea asta.

Mă obsedează delimitarea asta. 

Ador și că nu pot s-o descriu sau cuprind fizic.

Vreau asta pentru mine.

Vreau ca ce scriu să fie personal, vreau și să nu mă confunzi cu viața mea cotidiană. Vreau să scriu ce văd și ce simt despre ce văd, dar și să nu transcriu complet realitatea materială. Îmi apare uneori în creier expresia asta: adevăruri care există, dar care nu sunt verificabile.

Îmi doresc să nu mai tratez scrisul ca pe un act de regie. În jurnalism mai întâi documentam, apoi vorbeam despre ce documentam și apoi scriam. Încercam să-mi instruiesc mintea să uite că știe deja povestea și s-o scrie de la început umplând o formă stabilită, cu scopul de a aduce informație și a crea emoție. Nu mai vreau să știu, sau să vreau, nimic înainte de a scrie. Să nu mai separ aflarea de scris. Scrisul este aflare. 

Să nu mai controlez creația; de fapt, să nu mai gândesc actul de a crea în termeni de control. 

Vreau foarte mult să mă las ghidată de lucruri pe care nu le înțeleg. 

Forma și întrebările să apară mai târziu.

Vreau să mă las pur și simplu să fiu.