Yoga + pilates = love

Stau pe podea, sprijinindu‑mă în ceafă și omoplați, cu genunchii la urechi şi fundul spre tavan. Respir scurt şi mă minunez ce flexibilă sunt. E ciudat de comod, mai ales că am reuşit să mă pliez de tot. Observ că multe dintre tipele din jur nu reuşesc să se îndoaie atât de tare şi sunt mândră de mine. Apoi îmi amintesc ce spune de fiecare dată Carlos L’Abbate, argentinianul care adună săptămânal studente, corporatiste, hipsteriţe, fitnessiste, mămici şi doi‑trei bărbaţi într‑o mansardă din Cotroceni, la cursurile astea de yogilates: nu‑i o competiţie, n‑are importanţă cât de elastic eşti sau cât de bine execuţi mişcările, tot ce contează e să te simţi bine în corpul tău. Şi‑mi trece.

Mi‑e greu să nu mă simt în competiţie cu ceilalţi, o fac de cel puţin 24 de ani, de când am intrat într‑a I‑a, în orice context: şcoală, serviciu, cursuri de karate sau de jurnalism narativ. De la o vreme pare că nu mai am la ce să fiu premiantă, cu consecinţe directe asupra stimei de sine. Mă întreabă cineva ce mai fac şi suflu neconvingător „Bine”, ridicând din umeri. Iar acum, când mi‑am găsit o chestie la care chiar sunt bună, n‑am voie să mă bucur de asta.

Aud „s”‑ul moale al instructorului: „Concentreasă‑te pe musică”. Ce aud par să fie bătăi ritmate de tobă şi nişte corzi care zdrăngăne sec. Oare ce instrument scoate sunetul ăsta? Poate un fel de drâmbă. Nu sunt sigură că ştiu ce e o drâmbă. Încerc să mi‑o imaginez şi mintea îmi zboară din sală. Dar la yogilates, spune Carlos, trebuie să încerci să‑ţi amuţeşti gândurile, să laşi de‑o parte deadline‑ul care se apropie, nervii pe care ţi i‑a făcut colega de serviciu, lista de cumpărături şi să fii aici şi acum. Chiar dacă aici şi acum stai cu fundul în sus şi genunchii la urechi şi nu faci nimic. Nu trebuie să te gândeşti la instrumentul ciudat care scoate sunetele astea sau la omul care cântă la el. Poate un indian slăbănog înfăşurat în cârpe.

Am ajuns la cursurile de yogilates, adică yoga plus pilates, acum jumătate de an, la invitaţia unei PR‑iţe. Era gratis şi voiam de mult să mai fac ceva mişcare, mai ales ca să dau jos nişte kilograme, aşa că m‑am prezentat, alături de alţi redactori de glossyuri şi oameni de marketing, la o oră demonstrativă. Carlos a vorbit mult. Nu mai ştiu despre ce. Apoi ne‑a pus să facem câteva exerciţii clasice de pilates, o gimnastică ce se concentrează pe întărirea abdomenului şi pe controlul muşchilor, şi să stăm în lumânare şi alte poziţii cu nume pe care nu le‑am reţinut. Refrenul lui – Dacă nu poţi, nu faci. Dacă oboseşti, faci o pauză – era atât de diferit de ce spun de obicei instructorii de fitness, care te îndeamnă mereu să tragi mai tare, că m‑am hotărât să revin. Am plecat de acolo cu presimţirea unei febre musculare acute şi convingerea trecătoare că sunt bine cum sunt.

La a doua oră am întârziat. Am ajuns roşie şi transpirată, m‑am oprit în prag. Carlos îşi ţinea deja discursul obişnuit de la începutul orei, în care‑şi povesteşte filosofia de viaţă într‑o engleză aproximativă, ca să te facă să uiţi de grijile cu care ai venit şi să simţi prezentul. Vorbeşte despre cum nu eşti responsabil decât de gesturile tale, nu şi de efectele lor. Despre cum nu e vina ta dacă n‑ai ajuns data trecută la oră, pentru că sunt atâtea lucruri care trebuie să se întâmple ca tu să ajungi şi atâtea care pot să te împiedice. Mi‑a arătat zâmbitor unde să mă aşez. M‑am gândit că nu e vina mea nici dac‑am ajuns târziu, o mică eliberare pentru o veşnică întârziată ca mine.

Gimnastica a fost mai grea decât la prima oră. Am stat minute în şir în poziţia războinicului (o fandare cu mâinile întinse în lateral), apoi m‑am aplecat într‑o parte şi mi‑am răsucit coloana vertebrală, cu mâinile la piept, ca‑ntr‑o rugăciune. Carlos trecea printre rânduri spunând: „Piciorul mai în faţă, spatele mai drept. Aşa. Biutiful, Cristina. Veri nais, Ioana”. A ajuns şi la mine, m‑a făcut să mă las mai în jos şi m‑a răsucit mai mult. „Biutiful, Maria.” Asta, am dedus, era partea de yoga.

Prima dată am auzit de yoga de la tata, cercetător indolog care se ferise de asocierea cu formele underground dubioase ale anilor ’80, care după Revoluție ieșiseră la vedere şi se înmulţiseră. Aşa am rămas cu ideea că pe la noi erau numai chestii „dubioase”. Afişe cu lotuşi pe fiecare stâlp. Hare Krishna. Spirale MISA. Gurul Bivolaru, aflat într‑o irelevantă legătură de rudenie cu politicianul Bivolaru şi în relevante legături sexuale cu minore. Nu răsfoisem vreodată o carte despre yoga din biblioteca tatălui meu, dar primisem de la televizor imaginea yoghinului scheletic, care meditează zile întregi fără să mănânce sau să bea, complet rupt de ce se întâmplă în jur. Când i‑am pomenit asta lui Carlos, a oftat foarte lipsit de misticism şi mi‑a zis că e unul dintre stereotipurile create în Vest despre yoga. Scopul yoghinilor nu e însă să se lipsească de mâncare, ci să aibă o „minte tăcută” care să le permită să înţeleagă unele adevăruri.

Argentinianul nu e practicantul stereotip de yoga. Are 47 de ani, e înalt, bronzat şi creţ, cu barba scurtă grizonată şi abdomenul neverosimil de plat. Poartă ochelari, haine sport şi blugi, merge pe bicicletă şi savurează câteodată un croissant şi o cafea. A trăit şi a predat gimnastică prin Argentina, Spania şi Statele Unite, iar apoi s‑a însurat cu o româncă şi s‑a mutat la Bucureşti, unde predă de câţiva ani yogilates. Îmi spune că yoga, aşa cum e cunoscută în Vest, a fost redusă la o gimnastică, deşi ea înseamnă o pregătire mentală, spirituală şi fizică pentru a înţelege adevărurile universale. Pentru el, latura fizică a yoga e ceva ce‑ţi permite să‑ţi amuţeşti mintea, să nu aduci trecutul sau viitorul în momentul prezent. Iar scopul cursurilor lui e să‑ţi facă viaţa un pic mai uşoară.

Instrumentul ăla ciudat care zdrăngăne ritmic se numeşte hang. E o tobă metalică, mare cât o anvelopă, în formă de farfurie zburătoare, la care cântă un ochelarist spaniol. Îl aud din nou, de data asta mai săltăreţ, acompaniat de o vioară. Sunt la a 18‑a ședinţă de yogilates, le număr ca pe mătănii. Stau cu picioarele şi bazinul lipite de covoraş, braţele drepte, împingând în podea, şi capul ridicat spre tavan. Sunt o cobră. Facem saluturile Soarelui. Mi‑a luat câteva ore să înţeleg că ce zice Carlos e „Sun salutation”, nu „sansa luteşon”. Sunt nişte serii de poziţii (masa, cobra, câinele cu faţa‑n jos) care‑ţi întind spatele, apoi abdomenul, îţi solicită muşchii picioarelor şi mai ales ai braţelor, pentru că presupun şi ceva flotări. Respir adânc şi mă uit spre tabloul cu un scaun pe fundal roz din mansarda asta care serveşte şi drept magazin de artă contemporană. Carlos spune ceva despre cum valorile societăţii sunt pe dos decât ar trebui, că te provoacă să mergi mereu mai departe de tine, deşi ar trebui să fii cât mai conectat la propria persoană, pentru că fericirea vine dinăuntru, nu din afară.

Ideile lui încep să‑mi intre în cap. Îi spun mamei într‑o dimineaţă să nu se mai streseze, că problemele nu sunt probleme în sine, sunt doar situaţii care trebuie rezolvate, faptul că ne agităm asupra lor le transformă în probleme. Decid să nu mă enervez când primesc o solicitare neplăcută la serviciu, pentru că noi alegem modul în care reacţionăm la ceva, nu suntem obligaţi să ne supărăm. Şi nu mă mai gândesc aşa de mult că trebuie să slăbesc, să citesc mai mult sau să mă organizez mai bine. Nu contează ce‑aş putea deveni sau ce‑am fost, ci ce sunt acum: nici slabă, nici foarte eficientă, introvertită, cam delăsătoare, dar entuziastă. Contează să‑mi placă de mine.

Am ajuns la a 30‑a ședință de yogilates. Pot să fac majoritatea mişcărilor, dar încă n‑am învăţat cum să‑mi opresc mintea. Mă trezesc uneori în mijlocul unui exerciţiu că mă gândesc la înălţimea la care trebuie montate dulapurile din bucătăria în curs de renovare. Sau la posteriorul rotunjit al tipei din faţă. Carlos spune că, atunci când gândeşti prea mult, apar nesiguranța, gelozia, anxietatea, toate interpretările nefaste ale lumii din jur care ne fac nefericiţi. De exemplu, încep să mă compar cu tipa din faţă şi nu‑mi mai place așa de tare propriul posterior.

După şase luni de yogilates, n‑am scăzut în greutate şi n‑am mai puţină celulită, dar mişcarea şi meditaţia de la finalul fiecărei ore mă fac să mă simt mai bine cu celulita mea. N‑am învăţat încă să‑mi fac să tacă toate gândurile, doar mă antrenez de cel puţin 24 de ani să gândesc cât mai mult. Dar la finalul orei, când Carlos ne pune să ne întindem cât mai comod pe covoraş, stinge lumina, dă muzica mai tare şi ne spune rar, cu o voce moale, să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, să nu ne mai luptăm, să nu încercăm să fim altfel, doar să fim, când valuri liniştite de note îmi invadează mintea, mi se întâmplă, uneori și doar pentru câteva clipe, să nu mă mai gândesc la nimic.

Iar când mă întreabă cineva ce fac, pot să răspund „Bine” şi chiar să fie adevărat.