Zi-mi câți ani ai ca să știu cât trebuie să muncești

„Ioana, 18 ani”, m-am introdus persoanei care avea să devină primul meu mentor, chiar în cadrul primului meu job – internship, de altfel. Aveam 18 ani, 0 experiență în advertising, 2 săptămâni la facultate, vreo 50 de lei în buzunar, 0 idei despre ce mă aștepta în următorii 4 ani și 1.000 de așteptări de la o lume care îmi lăsase impresia că mi-a pus în brațe niște instrucțiuni clare: mergi la facultate, iei note bune, te angajezi, ai fișa postului, îți faci treaba, închei pe la ora 6, te duci prin oraș, ajungi acasă, gătești, mănânci, citești, scrii, te bagi la somn și o iei de la capăt.

Banii vin, călătoriile se înmulțesc, cresc și responsabilitățile. Dar merită, nu?

Pentru că toată această rutină, prin multă muncă – blood & sweat / pain & gain – va duce la succes. Iar succesul înseamnă că în sfârșit, ai ajuns „să fii cineva în viață”.

Voiam să fiu cineva în viață, și eu, ca toți ceilalți. Așa cum mi se tot spunea de mică. Și am înțeles că fără facultate, nu faci nimic. Presimțeam că facultatea va fi asemenea școlii din care am plecat cu mai puțină încredere în mine și mai mult habar despre ceea ce înseamnă să fii copilul unui om privilegiat atunci când ești în fața doamnei învățătoare. În fiecare zi în care facultatea devenea mai degrabă un obstacol decât o sursă de învățare, mi-am amintit ce a zis mama: „O să te faci mare și o să realizezi că notele nu contează. Nu contează, pentru că o să ajungi să lucrezi ceea ce îți dorești și nu prin note ajungi acolo, ci prin ambiție și ceea ce ești tu capabilă să faci”.

Atunci m-am întrebat: Ce știu să fac? Cine sunt eu? Și nu facultatea trebuia să mă ajute să mai pilesc puțin drumul în viață? Mi-am pus adesea aceste întrebări. Chinuitoare, de altfel.

Cred că am rămas acel copil visător din școala generală – dar mai puțin entuziasmat –, parte dintr-o generație absorbită de iluzii false, de aspirații mărețe și de dorința de a câștiga o sumă de bani care să nu permită contului bancar să ajungă la sold 0 până la ziua de salariu, de a călători și a cumpăra sneakerși, de a avea succes. O generație care e învățată, în mod indirect, în continuare, că succesul este ori despre ceea ce îți spun speakerii motivaționali, oamenii de succes din America sau din România, ori este acel spirit aventurier, fie de freelancer, fie de antreprenor sau vlogger care călătorește lunar în altă țară.

Părerea mea e că amândouă direcțiile au același tagline în campania de promovare: ,,Fă ce îți place și trage tare să ajungi cineva”.

Același tagline ieftin deghizat în școală, liceu și facultate. Și zic asta pentru că, de cele mai multe ori, „trage tare” nu este altceva decât un viitor burnout îmbrăcat în cuvinte frumoase. Ca să fac o comparație cu joburile mele din comunicare: Viața îți dă brieful, școala, liceul și facultatea sunt agențiile pe care le schimbi de la an la an, jobul e implementarea, iar viața personală e conceptul ăla care îți poate aduce un premiul la Cannes, dar care e al dracului de greu de găsit.

O generație într-o relație disfuncțională cu muncă

,,Suntem fucked up pe bune sau…?”, m-a întrebat prietena mea A.

Pe atunci, aveam amândouă 24 de ani. Era și ea gata să își dea demisia, tot pe motiv de burnout. M-a întrebat pe mine, evident, pentru că eu am făcut asta de două ori. Ajunsesem inclusiv să mă plâng la ședințele de psihoterapie. Mă plângeam aproape zilnic, până când psihologul m-a oprit și mi-a zis: „Știi, nu e normal să zic asta, dar nu te mai oprești, așa că o zic: majoritatea clienților mei, din cei de vârstă cu tine sau din generația ta, vin cu aceleași probleme cauzate de job”.

Aceleași probleme înseamnă o listă destul de lungă:

• Orele de muncă fără pauze (mâncat la laptop, lucrat până la 23:00 sau mai mult, făcut simultan 1.000 de lucruri aka multitasking);
• Lipsa de încredere și autonomie pe care majoritatea managerilor nu o oferă angajaților;
• Cererea de a veni constant cu idei, dar și cu atenție, „căci eu nu am timp să verific”(chiar și când vorbim despre ceva ce doar un manager ar putea ști);
• Lipsa feedback-ului concret (și de la manager către angajat, și invers);
• Lipsa unei evaluări argumentate;
• Salarii mici pe muncă multă;
• Lipsa de credits pentru ideile pe care le au angajații;
• Idei furate de către manageri și însușite;
• Limbaj neadecvat (în unele cazuri).

Acum am 25 de ani, sunt la jobul cu numărul șase, psihologul cu numărul cinci și chiria a noua. Ai mei îmi zic că muncesc prea mult, eu îmi spun că pun prea multă presiune pe mine. Societatea îmi dă de înțeles că sunt în urmă cu statutul social, aspectul fizic și nivelul de informație.

Ce-i drept, mai mult societatea online, în special de când acolo am ajuns să trăim în proporție de nu știu – 70%? Prietenii mei trec prin anxietăți, schimbări și procesul ăsta tâmpit numit maturizare. Timpul îmi spune că totul este imprevizibil și să mă bucur de moment – ceea ce am și început să fac, pentru că am realizat, în sfârșit, că eu nu cred în măsurarea timpului. În 24 de ore nu pot fi decât eu. Așa cum sunt. Să fac atât cât pot. Și să nu fac cât pot. Which is totally fine.

Sunt acum doar un milenial dintre sutele, zecile, miile și zeci de miile și milioanele de mileniali. Generația care aude continuu: „Eu ca tine am fost, tu ca mine nu!” sau veșnicul și atotputernicul „Eu la vârsta ta…”.

Pe la trei dintre joburile anterioare a existat această etichetare – fie directă sau indirectă – a generației noastre. Mi-au spus asta și alți 20 și ceva de mileniali cu care am discutat despre cele 20 și ceva de joburi ale lor. O manageră mi-a spus: „Haide, fii mândră! Eu la vârsta ta eram pe baruri și dansam, apoi mâncam salam pe pâine o lună”.

Super, era un compliment. Însă a fost rapid anulat de niște comentarii despre cum oamenii din generația mea (din care BTW, făcea și ea parte) sunt prea grăbiți să ajungă undeva mai sus decât le este locul. Paradoxal, cumva, mi s-a părut mie.

Am avut adesea impresia că manageri din-ăștia uită că acum 10 ani nici nu exista Instagramul, o aplicație care a schimbat complet industrii în jurul lumii, implicit proiecte, implicit job descriptionuri, implicit cerințe. E doar un exemplu de factor extern.

Cred că știm cu toții cât s-a schimbat lumea într-un singur an, right? Mai mult, uneori încerc să înțeleg cum manageri din-ăștia uită că și ei sunt mileniali. Sau poate vor să uite.

Ce înseamnă eticheta de milenial?

Ca să înțelegi mai bine, să îți zic cum arată generația mea prin ochii unui tânăr CEO din România, care mi-a fost chiar și client: Într-un interviu recent a ținut morțiș să povestească despre experiența lui și cum la vârsta de 20-și-ceva-de-ani, muncea pentru un salariu de 900 de lei. A stat 7 ani în aceeași companie pentru a crește și a se dezvolta. Nu înțelegea de ce oamenii de 20-și-ceva-de-ani din ziua de astăzi își schimbă jobul o dată la un an sau doi, poate trei, doar pentru 100-200 de lei în plus. Pentru că nu au răbdare și pentru că nu au motivație, a sugerat.

Really, man?

Așa că, să îți spun și eu o poveste prin ochii unei tinere parte din generația milenială: aș vrea să stau pe o poziție 7 ani, ba chiar să avansez în poziție, să primesc un salariu din care da – vreau sneakerși, vreau o chirie decentă și să beau un vin bun din când în când, să am un fond de urgență și unul pentru călătorit, pentru că astea sunt nevoile mele și pentru că asta merit pentru cele 12+ ore petrecute în fața laptopului încercând să nasc idei revoluționare, să prioritizez cele zeci de task-uri care vin și pleacă la feedback, să organizez toate materialele ca să nu ia foc laptopul și, în paralel, în viața mea personală să se miște niște rotițe: să termin o carte, trag un podcast, scriu un articol, sună pe mama, răspunde prietenilor la mesaje, scoate cățelul, bagă o mașină de spălat, fă curat, fă mâncare.

Ca să înțelegi și mai bine, hai să ne întoarcem puțin în timp, la două dintre fostele mele locuri de muncă. Să simțim puțin, așa, prin scris, ce înseamnă să fii etichetat ca milenial și ce înseamnă să ajungi în burnout, tot pentru că ești milenial.

La vârsta ta, să nu-ți permiți

Acum vreo trei ani eram PR Executive la o agenție din București. Eram la baie, pe toaletă chiar. Directorul agenției țipa pe hol. Mi-am dat seama după câteva secunde că de fapt mă striga. Bate puternic în ușa de la toaletă. M-am panicat tare. Îi zic că ies imediat. Știam că e foarte impunător, că e vulcanic și că erupe când se întâmplă ceva ce nu-i convine.

Mă aștepta în sala unde se aflau cam toți colegii. Se uită fix în ochii mei și îmi spune ceva de genul: Ăsta e e-mail de dat unui designer de talie internațională, mă? Prietenei mele?! Păi, cine ești tu, mă, să îi vorbești ei așa? „Bună, fetelor”?!!! Așa se începe un email către un client? De ce p*** mea nu ai scris: Ce faceți, c***?

Într-o echipă în proporție de 90% femei am înțeles că prezența lui trebuia să fie una autoritară, pentru că, în viziunea lui, noi eram sensibile și prea așa și pe dincolo. A făcut pe alocuri niște comentarii legate de vârsta mea. A mea și a celorlalți trei colegi din aceeași generație. Eu aveam și o etichetă specifică. Am aflat-o în timp ce zbiera la managerul meu direct: „Nu mă face pe mine o țâncă”.

M-am ascuns, efectiv, în camera unde aveam voie să fumăm. Plângeam de nervi. Mă privește prin geamul de la ușă, deschide ușa și îmi spune: „De ce p*** mea plângi? Aș fi putut să te dau afară”.

Cu vocea lui în minte, mi-am dat demisia o lună mai târziu.

Altă experiență. În primăvara lui 2020 a venit lockdownul peste noi. Lucram de acasă, pe laptopul personal, pentru că firma nu își permitea să îmi ofere un laptop. Aveam două luni în companie, dar părea că a trecut o viață.

Managera mea de atunci avea undeva pe la 40 și ceva de ani. La interviu mi s-a părut o tipă chiar interesantă. Dornică să facă lucruri mărețe, cu o echipă tânără. În două luni am realizat că era un control freak a cărei scuză pentru comportamentul ei se rezuma la două propoziții: „E greu cu doi copii” și „Ăsta e stilul meu de muncă”.

Conform regulii companiei, trebuia să stăm pe Zoom continuu, întreaga zi de lucru. Fie că erau 8 sau 10 ore. Uneori, chiar și 12. Nu închideam Zoomul nici când mâncam. Președintele companiei era în America, și am înțeles de ce de multe ori ea începea programul la 12. Deși nu ne-a convins să uităm de contract și să ne ajustăm după programul ei, când porneam laptopurile la 9 și intram pe Zoom, intra și ea, asta doar ca să se asigure că suntem acolo. La 12, pornea microfonul.

Zi de zi, exista aceeași rutina. Ne trezeam cu câte 5-6-7-10 mailuri cu feedback care nu era feedback, la care ulterior răspundeam, pe rând, în 2-3 ore pe Zoom, în timp ce colegii trebuiau să asculte, uneori să și privească, să și facă treabă. Nu era clară în cerințe. Nu era concretă în exprimare. Era pasiv-agresivă.

Am avut o ceartă la telefon. Ea era pe modelul: eu trebuie să fac ce spune șeful, chiar dacă șeful poate nu are dreptate. Strategia mea de LinkedIn ne aducea deja creșteri vizibile, însă președintele a întrebat-o de ce nu facem nu mai știu ce. I-am spus că nu este un best practice sau chiar ceva recomandat și că uite, cifrele arată că ceea ce facem acum aduce rezultate. Ne-am certat, efectiv, pentru că discuția a ajuns la: „Oi știi tu mai bine, dar faci cum zic eu!”.

Am tăcut. Era un battle pe care nu mai voiam să îl duc. Băieții erau și ei terminați și mult prea obosiți de modalitatea ei de lucru. Când un coleg i-a spus într-un meeting că nu e corectă față de noi și că nu e OK ce se întâmplă, ne-a luat pe fiecare în parte să ne vândă gogoși despre cum e unul și cum e celălalt.

Nu o plăceam, ce-i drept. Dar timp de încă o lună am fost pe modelul tac și fac. Era pandemie. Eu eram obosită. Am tăcut și am făcut. La evaluarea de trei luni, despre care nici nu știam că presupune o ședință cu cineva de la HR, m-am trezit anunțată în call de decizia de a extinde contractul pe doar trei luni, pentru că eu am potențial, dar nu știu să ascult de ea.

Mi-am dat demisia. Am făcut un raport de feedback pentru exit interview de șapte pagini. Eram mai depresivă și anxioasă pentru că toată recuperarea de până atunci fusese în zadar. Colegii mă susțineau. Ba mai mult, erau dispuși să dea și ei feedback în urma plecării mele. Dar nu s-a întâmplat nimic. Nimic. Fata care venise în ultima mea lună acolo, a plecat prima. Apoi, colegul care împlinise un an.

Când am plecat, a ținut să îmi spună că îmi urează succes, pentru că deși eu cred că am experiență la 20-și-ceva-de-ani, o să îmi fie greu să îmi găsesc un job. Pentru că deși eu cred că am experiență la 20-și-ceva-de-ani, nu știu decât să editez niște videouri și să vin cu niște idei cât de cât creative.

Cu apreciere la pachet cu provocările, se poate

Azi sunt într-o echipă care, în sfârșit, mă apreciază. O echipă alături de care trec și prin zile cu câte 10-11 ore de muncă, dar care mă face să mă simt apreciată. Îmi recunoaște valoarea și îmi dă oportunitatea să cresc. O echipă care a înțeles din start că sunt o domnișoară milenială, cu toleranță 0 la burnout și bullshit. Pentru că asta sunt acum.

Suntem generația care suferă de burnout, anxietate și depresie, de stres și de probleme de sănătate cauzate în mare parte de mediul de lucru sau de manageri. În teorie, în interviuri, în interacțiunile de început, majoritatea managerilor par deschiși să ofere recunoaștere și autonomie, însă abordarea superioară, hate-ul retroactiv cu privire la propunerile deschise și directe, micromanagementul și lipsa de comunicare la nivel personal, feedback-ul și dorința asta de poziționare ne fute rău de tot.

Aș vrea ca noi, milenialii, să fim mai îndrăzneți. Să nu ne pese dacă schimbăm 3 joburi pe motiv de burnout, de agresiune la locul de muncă, de incompatibilitate din punct de vedere al respectului. Să fim mai vocali oriunde e contextul potrivit pentru a spune: this is not OK! Să facem o retrospectivă a comportamentului propriu și să găsim cele mai bune reacții, care ne pot ajuta să luăm cele mai bune decizii. Să știm să citim contractul când realizăm că facem overtime neplătit, de câteva luni încoace. Să mergem către HR, CEO, director, managerul de peste manager, să spunem lucrurilor pe nume, pe limbajul lor.

Să ne asumăm greșelile, să ne cunoaștem limitele și, mai mult, să facem tot ce putem ca să ne protejăm pe noi, ca să putem să creștem.

Ioana Sabo scrie acum o carte despre relația ei cu Dumnezeu, iar în paralel, creează un dashboard cu poze inspirate din experiența aproape zilnică de visare lucidă. De la 9:00-18:00 o găsiți la masa de la geam, în rolul de Responsabil Employer Branding și Comunicare Internă.